Anul 1989 a surprins intelighenția noastră nepregătită pentru ceea ce urma. Nimeni nu putea ști, la noi, ce procent din societate avea înclinații conservatoare și ce procent înclina către cele mai înalte viteze ale modernizării politice. Intelighenția noastră avea datele sociale învechite: știa cum stătuseră lucrurile în perioada interbelică, dar nu existau studii competente și oneste despre schimbările de mentalitate politică induse de urbanizarea și industrializarea ce avuseseră loc, în ritmuri alerte, sub comunism.
Intuiția sociologului putea paria însă, în chip realist, pe opțiuni de tip conservator care să nu tulbure prea mult obișnuințele ce fuseseră induse tocmai de progresismul forțat al regimului comunist: siguranța locului de muncă, în primul rând. Aceste opțiuni urmau să devină obstacole majore în calea noului progresism, ce urma să fie importat din Occident: piața liberă și economia privată.
Devenea clar, pentru mințile lucide, că noul progresism nu va putea fi pus în mișcare de reînființatele partide ale dreptei istorice. Echilibrele sociale urmau să fie reglate cu mai mult succes de un partid al stângii care ar fi avut votul noilor… conservatori (aceia care s-au învățat cu câteva beneficii sociale apărute în comunism). Totul urma să depindă, așadar, de înțelepciunea social-democraților, dacă nu cumva am fi constatat că și socialiștii au un electorat semnificativ. Nu a fost cazul să facem o asemenea constatare despre socialiști.
Din păcate, intelighenția noastră nu a fost purtătoarea acestor minți lucide care să priceapă paradoxul noului tip de conservatorism: 1. un procent mic din societate dorea întoarcerea la ceea ce putea fi continuat din lumea burgheză interbelică; 2. un procent mai mare din societate dorea rămânerea în câteva obișnuințe induse în comunism.
În 1990, în România, nu existau mai mult de cinci persoane care să poată explica faptul că nici punctul 1, nici punctul 2, de mai sus, nu vor învinge la noi, ci un total necunoscut punct 3: neoliberalismul.
După război, mai mulți eroi…
Întrebarea este dacă o intelighenție românească lucidă, perfect adaptată la realitățile sociale inedite, ar fi putut combina punctele 1 și 2, astfel încât triumful punctului 3 să nu conducă la o stare semicolonială a țării (în fapt, el a condus, în cele din urmă, la o stare de-a dreptul colonială!). Întrebarea este cel puțin imorală, acum, câtă vreme am fost martori pasivi (și fără de luciditate) la marea transformare a industrialismului nostru în… fier vechi.
Mai puțin imoral ar fi dacă intelighenția noastră și-ar face un examen critic de conștiință, dacă ar învăța să accepte că are mari carențe de cultură economică și dacă acest examen (public) de conștiințe vinovate ar putea fi gândit în așa fel încât să devină un model (negativ) de cum anume n-ar mai fi bine să ne surprindă istoria, niciodată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.