Între ciumă şi mumă

Cioran îmi spunea deseori: „În România totul e posibil şi nimic nu are consecinţe”. An după an, lună după lună, zi după zi, ceea ce se numeşte realitatea românească se înverşunează să-i dea dreptate.

Alegerile sînt etapa actuală în neîntrerupta şi încăpăţînata adeverire a acestor cuvinte. Un candidat apărut pe neaşteptate – dar care, totuşi, în ultimii 13 ani, ne-a fost propus de trei ori ca posibil prim-ministru providenţial – ţine un discurs supărător şi, poate tocmai din pricina acestui discurs, cîştigă locul întîi la primul tur. Cum era de aşteptat, undeva sus, foarte sus, se decide că nu poate fi lăsat să continuie.

Se caută, aşadar, stavile. Şi prima care se găseşte e renumărarea voturilor. Aşadar, se subînţelege că alegerea, declarată oficial fără prihană, ar fi putut, la urma-urmei, să nu fi fost chiar corectă. Numărătoarea nu se încheiase încă şi ni se spunea că unele cifre contraziceau, poate nu cu mult, dar totuşi, pe cele anunţate ca definitive cu cîteva zile în urmă. Haos, prin urmare, ca de obicei.

Mai departe, nimeni nu pare să ştie foarte bine ce e de făcut. Se propune eventuala anulare a primului tur. Dar nu se gîndesc oare subtilii strategi că, în cazul unui nou vot, candidatul indezirabil ar putea să obţină un rezultat cel puţin la fel de bun? Se întrevede, ca ultimă formulă salvatoare, chiar dacă nimeni n-a formulat-o încă limpede, posibiltatea de i se interzice să mai participe la noua alegere. Precedentul există, de ce nu s-ar profita de el? Dar, totodată, ar fi înţelept să se întrevadă şi riscul răzmeriţei adepţilor contrariaţi.

Soluţia – dacă putem s-o numim astfel – ar fi extremă, dar, în fond, n-ar constitui decît o manifestare în plus a „democraţiei originale”.

Instituţiile statului, adică instituţiile politice, conduse oameni numiţi politic de către diverşi oameni politici, ar alege în locul alegătorilor, în funcţie de propriile lor opţiuni, pe cei care sînt demni să fie aleşi. Ceea ce ar însemna o dare peste cap. Şi, fireşte, o limitare a libertăţii electorale. Care ar fi prezentată ca o măsură de apărare a democraţiei.

Ce reproş i se face candidatului indezirabil? Nu în mod direct acela de a se îndoi de faptul că Uniunea Europeană şi NATO ar fi de esenţă divină. Ci acela de a dori sfîrşitul războiului din Ucraina, ceea ce face din el un fel de subordonat al lui Putin. Aceasta fiind acuzaţia, s-a decis că succesul lui nu se poate datora decît amestecului Rusiei. Nu contează că serviciile secrete au declarat că n-au observat nici o interferenţă străină. În mimetica lume politică de la Bucureşti s-a instalat ideea, ani de zile clocită în Occident, că atunci cînd ceva iese altfel decît se dorea, responsabilă nu poate fi decît Rusia. E un postulat obligatoriu, care, ca orice postulat, nu are nevoie de demonstraţie.

Ingerinţă rusească, prin urmare, în favoarea candidatului indezirabil. Aflu, însă, cu ocazia acestei mari încurcături, că există şi ingerinţe pozitive, pe care le salutăm cu bucurie. Maia Sandu, de pildă, practică ingerinţa pozitivă. Ea s-a exprimat – fără să-i numească, fireşte, dar în chip cît se poate de străveziu – împotriva candidatului indezirabil şi în favoarea candidatei euro-atlantico-progresiste. Îngrijorată de teribila ameninţare care pluteşte asupra României, preşedinta Moldovei şi-a îndemnat compatrioţii să meargă la vot şi a anunţat că va vota a însăşi.

Aşadar, şefa unui stat suveran, purtătoare a două cetăţenii şi două paşapoarte, dă sfaturi în vederea alegerilor dintr-un alt stat suveran – adică participă la campania electorală – şi votează în favoarea unuia dintre candidaţi lăsînd limpede să se înţeleagă care dintre ei. Nu cred că greşesc spunînd că e o situaţie fără precedent în istoria contemporană. O situaţie care, în loc să stîrnească entuziasmul prostesc al progresiştilor, ar trebui să atragă atenţia autorităţilor atît de vigilente ale statului şi să declanşeze reacţiile necesare.

E limpede, însă, că nu va fi aşa. Nu se va întîmpla nimic pentru foarte simplul şi prostul motiv că „în România totul e posibil şi nimic nu are consecinţe”.