Invitaţie la lectură

„Confidentul”

„O memorabilă poveste despre iubiri, infidelitate, gelozie şi vină, prezentată într-o graţie a suspansului şi surprize de mare varietate”, consemna cronicarul de la „Kirkus Review”.

În ajunul celui de al Doilea Război Mondial, un cuplu înstărit se instalează înr-un sătuc din Champagne. Domnul şi doamna M fac parte din înalta burghezie pariziană, dar par să aprecieze mai mult compania lui Annie, o adolescentă frumoasă şi liniştită, decât atracţiile lumii din capitală. Annie nu vrea decât să-şi petreacă timpul cu doaman M, care îi încurajează pasiunea pentru pictură. Părinţii fetei şi Louis, colegul îndrăgostit fără speranţă, asistă neputincioşi la orbirea adolescentei atrase de traiul lipsit de griji al familiei M, fără să-şi închipuie nici o clipă ce pact îi uneşte de fapt pe cei trei. După război, întâmplările din trecut continuă să arunce umbre peste destinele ce păreau să se reaşeze în matcă, iar mărturisirea adevărului dureros se dovedeşte singura ispăşire posibilă.

Paris, 1975. După tragicul accident în care-şi pierde mama, tânăra editoare Camille Werner descoperă printre misivele previzibile un plic ciudat. În el, o scrisoare de câteva pagini, relatând întâmplări din copilăria unor necunoscuţi. O eroare a poştei sau poate o scăpare a expeditorului anonim, crede Camille. Dar primul plic e doar începutul unui şir de scrisori care, filă cu filă, deapănă povestea a două iubiri imposibile şi a nenumarate vieţi sfărâmate. Încetul cu încetul, Camille înţelege că teribila taină pe care vrea să i-o împărtăşească autorul anonim o priveşte chiar pe ea. În acest roman, care are suflul marilor istorisiri, Hélène Grémillon asociază pasiunea cu suspansul psihologic, într-un admirabil stil literar.

„Scisorile acestea chiar îmi erau adresate mie, erau pur şi simplu de la un scriitor care îmi trimitea manuscrisul pe această cale. Erau fragmente dintr-un roman pe care îl primeam săptămână de săptămână. Era o idee îndrăzneaţă, dar nu prostească, mărturie stătea faptul că le citeam. Am început să-mi spionez scriitorii, încercam să-i prind în plasă, lansându-le subînţelesuri, aşteptând ca unul dintre ei să se trădeze. Le cercetam scrisul vânându-le acel R de tipar printre literele de mână. Îi adulmecam mai de aproape, pândind mirosul de lemn pe care îl răspândeau scrisorile. Îmi închipuiam toate posibilităţile. Eram sigură că expeditorul acestor scrisori avea să apară pe la birou. Un necunoscut avea să ceară să se întâlnească cu mine şi să-mi aducă finalul manuscrisului, cerându-şi scuze că mă păcălise astfel, de cincizeci de ani nu mai păcălise pe nimeni şi erau cincizeci de ani de când nu se mai interesa nimeni de el, aşa că hotărâse să întoarcă foaia”.

„Confidentul” este o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti, în aceeaşi măsură, un mare succes de public şi de critică. Pe cât este povesea de complexă, pe atât de fluidă şi palpitantă este lectura. „Cât despre personajele principale, ele sunt vii, imprevizibile şi mai ales fascinante”, comenta „Le Nouvel Observateur”.

Un adevărat fenomen editorial, romanul de debut al scriitoarei franceze Hélène Grémillon a devenit bestseller imediat după apariţie, în 2010, fiind tradus până în prezent în 27 de ţări. „Confidentul” a fost încununat în Franţa cu numeroase premii, printre care „Lauriers Verts de la Forêt des Livres – Prix du Premier Roman” (2010), „Prix Palissy” (2011), „Prix Emmanuel Roblès” (2011), „Prix Montalembert” (2011) şi „Prix Jeune Talent Littéraire des Clubs de Lecture Saint-Germain-en-Laye” (2011), în Germania primind „Euregio-Schüler-Literaturpreis” (2013).

Traducere de Mariana Piroteală. Editat de Humanitas Fiction.

„Hoţul de cărţi”

Este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Markus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre.

„Superbă şi deosebit de ambiţioasă. Este genul de carte care îţi poate schimba viaţa, e credibilă şi plină de speranţă”, scria „The New York Times”. Iar cronicarul de la „The Guardian” nota: ”Te pune pe gânduri, este o proză triumfătoare şi tragică în acelaşi timp, îţi taie răsuflarea”.

Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi.

„Dacă vara anului 1941se ridica precum un zid în jurul celor ca Rudy şi Liesel, se scria şi se vopsea în viaţa lui Max Vandenburg. În momentele cele mai singuratice din pivniţă, cuvintele au început să se îngrămădească unele peste altele în jurul lui. Viziunile au început să curgă şi să cadă, şi uneori să-i şchioapete din mâini. Avea ceea ce el numea doar o mică raţie de unelte. O carte pictată. O mână de creioane. O minte plină de gânduri. Ca pe un simplu puzzle le-a pus laolaltă.

La început Max intenţionase să-şi scrie propria poveste. Ideea era să scrie despre tot ce i se întâmplase, tot ce îl adusese într-o pivniţă din strada Himmel, dar nu acest lucru i-a ieşit. Exilul lui Max a produs ceva cu totul diferit. Era o colecţie de gânduri aleatorii şi a decis să profite de ele. Le simţea ca fiind adevărate. Erau mai reale decât scrisorile pe care le-a scris familiei. Paginile profanate din Mein Kampf deveneau o serie de schiţe, filă după filă, ceea ce pentru el reprezenta suma evenimentelor care schimbase viaţa trecută cu o alta. Câteva au durat minute. Altele ore. Se gândea că după ce cartea va fi terminată i-o va da lui Liesel, când va fi destul de mare şi când poate toată această aberaţie se va termina. Din momentul în care a testat creioanele pe prima pagină vopsită, a păstrat cartea în preajma lui tot timpul. Adesea, era lângă el sau chiar în mâna lui în timp ce dormea. S-a aplecat şi a ridicat cartea, aşteptându-se ca el să se foiască. Nu a făcut-o. Max stătea cu capul şi umerii rezemaţi de perete. Abia dacă îi putea auzi sunetul respiraţiei, în timp ce deschise cartea şi privi câteva pagini la întâmplare…”

Australian de origine, Markus Zusak a crescut ascultând poveşti despre Germania nazistă, despre bombardarea Münchenului şi despre evreii care erau mânaţi spre lagăre prin micul oraş natal al mamei lui. „Aveam în minte aceste imagini cu băieţi mărşăluind impecabil şi salutând cu Heil Hitler şi ideea că toată lumea în Germania gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile şi oameni care îi ascundeau pe evrei şi pe alţi oameni în casele lor. Aşadar, Germania nazistă avea şi o altă latură”, declara scriitorul într-un interviu cu „The Sydney Morning Herald”.

Odată cu publicarea acestui roman el a devenit un fenomen literar, sunt de părere atât criticii americani, cât şi cei australieni.

Romanul este editat la ”RAO”. Traducere de Adelina Vasiliu.

Acum, o ecranizare de excepţie de la ”Twentieth Century Fox”, regizor Brian Percival, cu Sophie Nélisse, Geoffrey Rush, Emily Watson.

”Moştenire”

Un roman de debut captivant, semnat Lan Samantha Chang, care spune povestea unui triunghi amoros creat într-o familie dintre cele mai distinse, apărut la Editura ”RAO”.

În 1931, abandonate după sinuciderea mamei lor, tânăra Junan şi sora ei Ynan fac un pact să nu se părăsească niciodată. Cele două fete sunt inseparabile până când lui Junan i se impune să se căsătorească şi face greşeala să se îndrăgostească de propriul ei bărbat. Când japonezii invadează China, Junan şi soţul ei sunt despărţiţi. Neputând să-l urmeze în teatrul de război, o trimite pe sora ei după el.

Plasată în China şi în America, pe fondul haosului politic şi al transformărilor sociale, povestea este narată de fiica lui Junan, Hong, care e obsedată de influenţa ei asupra propriei vieţi.

”Moştenire” urmăreşte cu măiestrie ecoul trădării de-a lungul generaţiilor şi epxlorează natura evazivă a încrederii.

”Ea îşi înclină capul şi-şi ridică ochii spre ai lui. Erau ochii unui străin, întunecaţi şi transfiguraţi de plăcere. El se apropie brusc de ea. Pânza moale a rochiei ei era caldă în palma lui. Se sprijini de umărul ei şi începu să desfacă cele trei închizători. Ea îşi întoarse capul şi el îi văzu vârful genelor pe obraz; respiraţia îi era accelerată. Ultima închizătoare se deschise în mâna lui şi el se opri. Apoi se înălţă parfumul cărnii ei, puţin sărat, puţin dulce şi el îşi strecură vârful degetelor prin deschizătură, sub maieu, în jurul curburii sânului ei mic. Atent, îşi lăsă palma să alunece pe pieptul ei, putea să urmărească forma oaselor ei pe dedesubt, coastele împreunându-se într-un fel de iadeş şi inima bătându-i atât de violent încât se sperie puţin. Cu cealaltă mână, foarte încet, dădu drumul umărului ei şi o apucă de bărbie aducându-i faţa spre a lui. Ochii îi erau închişi, buzele strânse împotrivindu-se unei senzaţii – de frică ? – Nu. Junan se concentră asupra mâinii lui.

Ani mai târziu, când îşi amintea de acea noapte, i se părea că existase un moment scurt când el fusese prezent separat de ea. Dar apoi, când încercă să-şi aducă aminte ce se întâmplase după aceea simţi că fusese atrasă într-o lume tăcută de vis, adâncă şi calmă şi atotcuprinzătoare ca apa. Niciun sunet, nicio înţelegere, doar apa”.

Lan Samantha Chang este o scriitoare americană născută în Wisconsin din părinţi chinezi. A obţinut un Master în Arte Frumoase, în Creative Writing de la Universitatea din Iowa, un Master în Administraţie Publică de la Universitatea Harvard şi un Bachelor of Art în Studii Est-Asiatice de la Universitatea Yale. În prezent este profesoară la Universitatea din Iowa şi director al prestigiosului Workshop al scriitorilor din Iowa, fiind prima scriitoare care a ocupat această funcţie.

Traducere de Diana Gierling.

”Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”

”O povestire nu e ca un drum pe care îl urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea şi rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te aşezi oriunde îţi place şi descoperi cum se leagă unele de altele odăile şi coridoarele şi cum se schimbă lumea de afară atunci când o priveşti prin ferestrele ei”, scria Alice Munro, laureată a ”Premiului Nobel pentru Literatură” în 2013. I-a fost înmânat acest premiu fiind considerată un maestru al prozei scurte contemporane.

”Munro este o artistă a interioarelor domestice… Cu o poziţie aparte printre scriitorii contemporani, dată de frumuseţea prozei ei şi de intensitatea blândă cu care se cufundă în destinele personajelor sale”, scria în ”Evening Standard”. ”Munro îşi înzestrează fiecare povestire cu densitatea şi bogăţia unui roman în miniatură… Energia specifică povestirilor ei se datorează unei imaginaţii extrem de suple, de rafinate, care se adaptează cu graţie la cotiturile şi întorsăturile vieţii”, nota cronicarul de la ”Sunday Times”.

Să mai notăm faptul că în 2009 Alice Munro a fost distină cu Premiul ”Man Booker International”.

Vieţile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină graţie unor evenimente singulare sau unor amintiri neaşteptate care trezesc răscolitor trecutul. Iar trecutul, aşa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci şi din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferinţă. Femeile privesc înapoi la cele care au fost în tinereţe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive şi încrezătoare, la soţii dificili cu tabieturile lor pretenţioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a aceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoţional. Dar în vieţile acestea există în acelaşi timp speranţă, există o a doua şansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viaţa, care au mers înainte şi au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reţinut memoria.

”Familia mea nu avea o viaţă socială regulată, oamenii nu veneau acasă la noi să ia masa, ca să nu mai vorbim de petreceri. Părinţii băiatului cu care m-am căsătorit invitau la masă oameni care nu le erau rude şi mergeau după amiaza la petreceri pe care le numeau fără niciun fel de aroganţă cocktailuri. Părinţii mei, în schimb, lungeau masa din sufragerie de două sau trei ori pe an şi ne întreţineam cu bunica, cu mătuşile mele, surorile mai mari ale tatei şi cu soţii lor. Făceam asta la Crăciun şi de Ziua Recunoştinţei, când ne venea rândul şi eventual când vreo rudă din altă regiune ne făcea o vizită. Eu şi mama începeam să ne pregătim cu două zile înainte. Călcam faţa de masă cea bună, spălam vesela de ocazie care zăcuse până atunci prăfuindu-se în vitrina cu porţelanuri, preparam salatele reci cu gelatină, plăcintele şi prăjiturile, veşnicii însoţitori ai curcanului din mijloc sau ai şuncii la cuptor şi ai castroanelor cu legume. Pe masă trebuia să se afle mult mai multă mâncare decât se putea mânca şi marea parte din conversaţie trebuia să fie legată de mâncare. Nu exista propriu-zis idea unei conversaţii generale şi, de fapt, domnea impresia că o discuţie care trecea de anumite limite subînţelese putea fi o zădărnicie, un mod de a-ţi da aere. Ca şi cum, dacă pomeneai că văzuseşi pe cineva, trebuia să ai neapărat ceva de spus mai departe, ceva interesant. Și atunci putea să se instaleze tăcerea, nu pentru că oamenii din jurul mesei ar fi vrut să fie nepoliticoşi, ci pentru că erau buimăciţi… Şi toată lumea începea din nou să taie, să înfigă, să înghită, reflectând lustrul feţei de masă proaspăt spălate şi în lumina orbitoare care pătrundea prin ferestrele frecate cu o zi înainte. Mesele acestea aveau întotdeauna loc în miezul zilei. În timp ce spălau şi ştergeau vasele la bucătărie, mătuşile discutau cine avea o tumoare, o infecţie în gât, un caz grav de furunculoză. Povesteau despre cum le funcţionau propriul stomac, rinichii, nervii…”

Volumul apărut la Editura ”Litera”, în traducerea Justinei Bandol.

Proza Alicei Munro curge firesc, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieţii de zi cu zi. Fiecare povestire are un aer de mister care te îndeamnă s-o reciteşti.

”Fiul cel bun”. Pascal Bruckner la Bucureşti

Pascal Bruckner îşi lansează în Capitală romanul autobiografic „Fiul cel bun”, apărut la Editura ”Trei”. „Este un adevărat «roman al originilor», în care Pascal Bruckner relatează aventura sa personală şi intelectuală, oferindu-ne totodată cheia întregii sale opere”, scria ”Le Figaro”.

Puţini scriitori au curajul să-şi dezvăluie secretele personale. Pascal Bruckner o face în paginile acestui roman-confesiune.

În fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic.

Fiul său va face totul pentru a nu-i semăna. Va fi studentul lui Jankélévitch şi al lui Barthes, cel mai bun prieten al lui Alain Finkielkraut; considerat ca făcând parte dintre „intelectualii evrei” cu care se identifică fără a fi evreu, va iubi femei cu rădăcini îndepărtate, va fi un tată iubitor şi un scriitor de succes.

„De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul, de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării”, aprecia cronicarul de la Le Figaro.

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale („Casa îngerilor”, „Luni de fiere”, Hoţii de frumuseţe”, „Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?”, „Iubirea faţă de aproapele”, „Căpcăunii anonimi”, „Copilul divin”, „Palatul chelfănelii”, „Iubito, eu mă micşorez!…”, „Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!”, „Paria”), precum şi volumele de eseuri („Noua dezordine amoroasă”, „Fanaticii apocalipsei”, „Paradoxul iubirii”, „Căsătoria din dragoste”, „Euforia perpetuă”, „Mizeria prosperităţii”, „Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental”).

Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii din România, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. Alături de Pascal Bruckner, la evenimentul de lansare a ultimului său roman, unul autobiografic – „Fiul cel bun” –, se vor afla Svetlana Cârstean şi Magdalena Mărculescu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.