Ion Cristoiu: despre decembrie ’89 s-au publicat puține lucruri serioase

Articol preluat de pe blogul jurnalistului Ion Cristoiu

Unde sînt instrumentele de lucru? De peste treizeci de ani se cercetează și se răscercetează Evenimentele din decembrie 1989. Ai spune că, după atîta osteneală, în materie de date concrete și corecte să se știe totul. Altfel spus, să avem la ora actuală culegeri de documente întocmite după toate regulile științei. Acribie pînă în pînzele albe. Să avem Cronologie fără cusur. Să avem amănunte exacte despre fiecare dintre cei implicați. Avem așa ceva? Nici vorbă. Aș putea spune că dețin acasă, în biblioteca personală, aproape toate lucrările despre Evenimente. Cînd însă am vrut să aflu, de exemplu, cînd și cum s-a anunțat la TVR împușcarea lui Nicolae Ceaușescu, n-am găsit nici o lucrare, nici în volum, nici în presă, despre aventura difuzării la televiziune a Procesului. Multe cărți dau drept oră de transmisie a Comunicatului 15.30, pe 25 decembrie 1989. Memoriile lui Bebe Ivanovici, tipărite sub forma unui interviu luat de Teodor Brateș, consemnează, prin reproducerea Jurnalului de bord al TVR, ora 20.40. Constantin Bebe Ivanovici aduce suficiente amănunte despre acest moment pentru a ne convinge că ora a fost 20.40. Trilogia lui Teodor Brateș îl confirmă. Mi-a luat o groază de timp și de energie ca să stabilesc acest amănunt. Nu mai spun că după zile întregi de osteneală n-am aflat exacte despre difuzarea Casetei cu Procesul. Asta face ca în multe studii despre Evenimente să se amestece momentele. Unul e însă momentul cînd Procesul e difuzat fără fețele participanților (26 decembrie 1989, seara tîrziu) și alta e momentul (22 aprilie 1990) cînd Procesul e difuzat cu fețele descoperite. Dar și în acest caz avem nuanțe. Caseta s-a difuzat și în Franța, după ce o copie a casetei originale a fost vîndută unui mogul francez. În Franța însă au fost prezente și două secvențe cenzurate în România:

Cea în care Nicolae Ceaușescu, privind prin sală, declară că n-a fugit, c-a fost tras pe sfoară de Victor Stănculescu, și cea în care celor doi le sînt legate mîinile, deși ei refuză asta cu violență.

Sînt lipsite de interes aceste amănunte? Doamne ferește! Difuzarea Procesului a fost, alături de descoperirea escrocheriei cu Groapa comună de la Timișoara, momentul de debut al neîncrederii occidentale în ceea ce a dat presa despre Evenimente. Procesul, pe care l-am revăzut acum, căutînd alte amănunte, stupefiază prin meschinăria cadrului în care a fost condamnat la moarte un om care a marcat Istoria României. Numai că momentul de început al campaniei de dezamăgire, care a lovit înainte de toate Noua Echipă, Echipa lui Ion Iliescu, a depins de momentul difuzării casetei. Michel Castex în Un mensonge gros comme le siècle Roumanie, histoire d’une manipulation surprinde deosebirea dintre caseta în care apare doar fotografia cadavrului lui Nicolae Ceaușescu și cea în care se dă Procesul, chiar dacă fără identitatea completului de judecată. Despre atmosfera după difuzarea casetei cu fotografia, el scrie:

„Încă din ajun, culoarele zumzăiau de zvonuri, ca întreaga capitală. Ceaușescu e prizonier, da sau la naiba? Dacă da, de ce să nu fie arătat la televiziune, cum s-a făcut cu fiul său, Nicu, apărut cu cîteva urme de lovituri pe față, spre marea bucurie a românilor, care îl detestau pe acest play-boy arogant, născut sub semnul dublu al secerei și ciocanului. Noua putere părea nesigură pe picioare. Comunicatele contradictorii se succedau fără încetare. Ceaușescu arestat? La început s-a spus că da, apoi păreau mai puțin siguri. Se preciza chiar, sporind confuzia: știrea este adevărată, dar rămîne să fie confirmată de militari.

De aici, modurile condiționale se dezlănțuie. Bătrînul tiran «ar fi» reușit să fugă, «ar fi» în drum spre Coreea de Nord, la ultimul despot prieten, Kim Il Sung. Sau poate spre China? Dacă nu cumva spre Iran, de unde tocmai se întorsese după o prosternare în fața mausoleului altui far sangvinard.

Ceva mai tîrziu, împreună cu Vaclav Neuman, de la serviciul foto al AFP, am zigzagat pe străzi, pînă la sediul, foarte apropiat, al Comitetului Central, în Piața Republicii. Cînd ajungem este ora 23.00 și praf. Tirurile, ca în fiecare noapte, au reînceput să străpungă întunericul în mai multe locuri din oraș. În piață nu este multă lume, cîteva sute de tineri cel mult, unii sînt înarmați cu mitraliere sau puști Kalachnicov; sînt așezați în jurul unor focuri de lemne improvizate, cîntă, discută, ascultă și discursul unui tînar venit de la Timișoara și care campează acolo de mai multe zile. Virtuoz al camionului sono, Dan Iosif visează, în mod evident, să ajungă la 30 de ani, Lech Walesa român și nu își menajează corzile vocale în acest scop. În seara aceea striga: «Arătați-ne corpurile tiranilor dacă sînt morți, de ce televiziunea nu ne arată cadavrele lor?» Și e adevărat că încă nu au fost văzute cadavrele tiranilor. În fața imobilului Comitetului Central a fost instalat un televizor color. Funcționează în permanență și toți ascultă între două discursuri la megafon comentariile îndelungi ale unui prezentator. Doar cu cîteva zile înainte, el recita cu gravitate faptele cotidiene mărețe ale marelui șef de trib dispărut; dar în acea seară, el și-a compus o mină gravă, chiar tragică, pe măsura Istoriei care se derulează, pentru a înșira crimele reproșate Elenei și lui Nicolae Ceaușescu.”

Pe 26 decembrie 1989 a fost difuzată caseta cu Procesul, cenzurată în privința Completului. Mărturisește Michel Castex:

„Peste tot în capitalele occidentale, canalele tele așteptau, ca și noi, și nu au fost dezamăgite de Audimat. Nu poți oferi în fiecare zi «moartea tiranului din Carpați» avînd în rolurile principale doi actori ai Istoriei, această incomparabilă regină a castingului, care vor plăti deznodămîntul cu viața lor și nu vor mai reveni niciodată pe scenă. O reprezentație unică, înainte de a fi «coborîți» către alte scînduri, de data asta pentru roluri sinistre de decompoziție.

În acea seară de marți, 26 decembrie 1989, la parterul hotelului Intercontinental din Bucuresti, marele restaurant era plin pînă la refuz. Se instalase un televizor color, și sute de ochi pîndeau, la intervale regulate, între două înghițituri ale acestui dineu-spectacol, acest minuscul teatru de buzunar unde urma să se joace marea dramă. Trebuia oare așteptat să bată orele 12.00 noaptea? Nu, ora crimei a sunat un pic mai înainte. Iar cei care cinau, tetanizați, și-au lăsat consomme-ul de ciuperci sau gulașul, și au venit să se înghesuie de aproape. Ca să fie în primele rînduri s-au înghesuit ca niciodată, au dat drumul la magnetofoane, au deschis bloc-notesurile, s-au urcat pe scaune, și-au sucit gîtul ca să vadă mai bine în pădurea de capete de toate națiile. Apoi s-a făcut foarte liniște și vai de cel care ar fi îndrăznit să tușească vreun pic. Nicolae Ceaușescu, profil de vultur, tocmai apăruse, scos cu greu dintr-un tanc, cu ajutorul unui militar. Își scotea căciula deplasată de efort, prea înfundată pe ochi, apoi o așeza din nou corect pe cap, după ce își aranjase părul cărunt. Piesa tocmai începea. Urma să dureze exact 52 de minute. Rictus, expresie de furie, de stupefacție, ironie, priviri ridicate spre cer, gesturi de afecțiune ale Conducătorului față de soția sa: nimănui nu-i mai păsa de ușoara întîrziere de 24 de ore, a fost drama pentru totdeauna trăită în direct. În același timp groaznică și patetică, imaginile zguduitoare a doi bătrîni, atotputernici încă înainte cu două zile, și care nu înțelegeau decît puțin cîte puțin că moartea era la capătul acestui proces expeditiv, în fața unui tribunal militar excepțional.”

Cel mai grav lucru din toată tărășenia asta rămîne dispariția pentru totdeauna din arhiva TVR a înregistrărilor emisiunilor din 22, 23, 24 și 25 decembrie 1989. Fragmente din aceste emisiuni se găsesc de vînzare pe Internet. Le-am cumpărat și eu, la un preț destul de piperat. N-ar fi fost normal să avem înregistrările? N-ar fi fost normal să avem o Cronologie a tuturor faptelor și evenimentelor din decembrie 1989? Și totuși s-au scris și publicat geamantane de cărți despre Căderea lui Nicolae Ceaușescu. Puține pot fi folosite ca sursă de documentare. Mai toate sînt eseuri de ipoteze despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989. Aceste scrieri se hrănesc însă din alte scrieri și ele tendențioase prin selectarea datelor pentru a servi tezei stabilite cu mult înainte de debutul documentării.