Ion Stendl: “M-am născut cu microbul picturii”

Născut în 1939 la Reşiţa, absolvent al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, pictorul, graficianul, profesorul Ion Stendl este unul dintre artiştii contemporani de prim rang. Expoziţiile sale personale au fost apreciate nu numai în România, dar şi în străinătate. Începând din 1969 a primit numeroase premii la expoziţii internaţionale de la Paris, Cracovia, Barcelona, Viena, Chicago. Este doctor în Arte Vizuale al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi conducător de doctorate la aceeaşi universitate. Ultimele două expoziţii au fost personala de la Ulm (Germania), în 2009, şi “Secretele maeştrilor” de la Galeria Veroniki Art din Bucureşti, luna aceasta. În 16 aprilie va deschide o personală la Timişoara.

– Recent s-a deschis expoziţia “Secretele maeştrilor”, în care expuneţi alături de Marin Gherasim, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu şi Viorel Mărginean. Cum aţi primit ideea de a vă dezvălui procesul de creaţie?

– Nu există, după părerea mea, secrete de creaţie. Cine ştie să vadă poate descoperi în spatele lucrărilor o serie întreagă de lucruri privind realizarea lor. Conceptul expoziţiei viza urmărirea realizării unei lucrări de la idee la stadiul final. Dar nu întotdeauna faci schiţe pentru lucrări sau poţi face schiţe care nu se transformă niciodată în tablouri. Eu am un fel de jurnal, de când eram student până astăzi. Am caiete întregi. Sunt notaţii care nu acoperă nici măcar partea estetică. Atunci când le mai răsfoiesc îmi sare în ochii una dintre ele, îmi vine o idee şi mă apuc s-o transpun în desen, în pictură sau în obiect… De altfel, dintre colegii care expun, unii, cum este Viorel Mărginean, spun că nu fac schiţe, lucrează direct pe pânză.

– Într-o expoziţie anterioară aţi prezentat câteva lucrări de grafică realizate pe computer. Folosiţi des computerul în creaţie?

– Nu. Atunci a fost o situaţie specială. M-a ajutat fiul meu, care le-a transpus pe computer, după fotografiile mele şi, după aceea, le-am printat la un atelier special.

– Sunteţi interesat de fotografie?

– Da. De fotografia făcută de mine. Desigur, uneori mă inspiră şi câte o imagine dintr-o revistă. Am realizat la început, evident, imagini alb-negru, acum lucrez cu un aparat digital care este foarte uşor de folosit.

– Aţi avut şi ambiţii de creaţie în fotografie sau aţi urmărit numai un scop documentar?

– Numai documentar. La un moment dat, în cărţile-obiect pe care le fac, folosesc şi fotografii, care pot căpăta în acastă situaţie valoare estetică. Mulţi pictori impresionişti, de exemplu, au practicat fotografia. Degas a folosit-o în creaţia lui. Acum fotografiile sale au devenit piese cu valoare în sine, exact ca şi picturile realizate după ele. La un moment dat, am participat la o expoziţie realizată la MNAC, la etajul IV, cu fotografii. Dar nu am avut niciodată intenţia de a face fotografie de artă.

Tatăl meu era pictor de firme

– Cum v-aţi îndreptat către artele vizuale?

– M-am născut cu microbul ăsta. Am crescut printre culori, pentru că tatăl meu era pictor de firme, dar, de când era ucenic, apoi calfă la Timişoara, unde a învăţat meşteşugul, se ducea duminica la peisaj. Lunea punea picturile în vitrina atelierului şi până la prânz le vindea pe toate. Am prima natură moartă pictată de tata pe muşama. Asta mi-a deschis ochii pentru pictură. Apoi am avut ocazia să studiez. Am venit la Bucureşti, am intrat în bibliotecă, în expoziţii, în muzee… Alte posibilităţi, altă cale de formare.

– Aţi avut multe expoziţii.

– Expoziţiile mele “ieşeau” când încheiam un capitol, când terminam o anumită cercetare şi, desigur, voiam să văd reacţia lumii faţă de ceea ce am reuşit. Multe expoziţii le-am făcut împreună cu soţia mea, Teodora Stendl. În ultimul timp au venit invitaţii din partea galeriilor, fundaţiilor… Pe unele le accept, pe altele nu.

– Au fost multe capitole în evoluţia dumneavoastră?

– Nu foarte multe. Când eşti tânăr, eşti influenţat de curente sau de mari artişti. Neorealismul italian, Van Gogh, Picasso au fost idolii tinereţii mele. Pe urmă au început să vină alte informaţii, am călătorit, am văzut muzee… Uniunea Artiştilor Plastici avea o bibliotecă extraordinară pentru vremurile acelea. Veneau cărţi şi reviste în care vedeam ce se întâmpla în Europa din punct de vedere artistic. Noi, cei din România, trăiam cu “sabia lui Damocles” deasupra capului. Ne temeam să nu fim marginali în arta europeană. Citeam, ne informam ca să fim la curent cu ceea ce se petrecea în restul lumii, ţineam cu dinţii de o anumită ştachetă, încercând să ne racordăm cumva la lumea aceea. Cred că n-am rămas de căruţă. Mergeam în spiritul epocii. Acel “zeitgeist”, cum îl numesc nemţii. Cu toate opreliştile, reuşeam. Profesorii noştri erau toţi şcoliţi în Vest. Şi chiar dacă nu oficial, în clasă, la corectură, aveam discuţii pe tema asta.

O idee cât mai năstruşnică

– Cât de repede v-aţi găsit propriul drum?

– Greu de spus. Am tatonat o vreme. Poate după 40 de ani? Expoziţia mea de la Muzeul Naţional de Artă din 1983 a fost o concluzie după mai multe căutări. Cuvântul este impropriu pentru că niciodată nu porneşti să cauţi ca un explorator prin ţinuturi sălbatice ca să găseşti un trib sau vestigii arheologice. Este un drum pe care-l parcurgi lucrând, ratând, începând din nou…

– Pentru tinerii de astăzi 40 de ani este o vârstă venerabilă.

– E adevărat. Eu mă consideram tânăr. Dar, atunci, n-aveam dreptul să expunem în timpul studenţiei. Era regulamentul instituţiei şi riscai să fii dat afară din şcoală dacă nu-l respectai. Grigore Vasile, de exemplu, a expus sub alt nume. Numai noi, colegii, ştiam că sunt lucrările lui. Abia în anul V mai puteai trimite câte o piesă la o bienală sau la o interregională. Era Cenaclul Luchian de la Institut, în cadrul căruia, la Kalinderu, se expuneau lucrări care erau discutate de colegi, de profesori. Acum studenţii încep să expună în galerii din anul I, ceea ce mie mi se pare prematur. Poate fiindcă aparţin altei generaţii.

– Credeţi că această diferenţă se datorează ideii actuale din artele vizuale potrivit căreia important este să spui şi nu cum spui?

– Da. Viziunea asupra meşteşugului, care a guvernat formarea generaţiei mele, nu îşi mai are rostul acum. Nu mai foloseşte la nimic să faci, de exemplu, desene de 2 metri, cum trebuia să făcem noi în timpul studenţiei. Şi atunci era mai mult o competiţie între colegi: cine realizează desenul cel mai puternic. Nu acesta e scopul. Elevul trebuie ajutat să înţeleagă forma, să înţeleagă ce vede. După aceea fiecare îşi organizează reprezentarea.

– Se poate comunica ceea ce ai în minte sau starea emoţională fără să stăpâneşti meşteşugul?

– În instalaţii, în arta pe computer, în fotografie, lucrurile sunt mai permisive. Sigur, intervin probleme de compoziţie, de cadraj şi de tehnică în cazul fotografiei, dar ceea ce contează este existenţa unei idei. Dacă este posibil, una cât mai năstruşnică. Asta se vede mai ales la bienale. Cea de la Veneţia, de exemplu, este în mare parte de nevăzut. Nu pentru că am îmbătrânit eu şi am devenit ipocrit. Fiecare ţară prezintă numai extravaganţe. Este un concurs de panopticumuri, pe care le poţi accepta sau nu.

– De ce credeţi că artele vizuale au renunţat la una dintre coordonatele lor principale: durata în timp?

– Este o dimensiune la care s-a renunţat treptat, aproape imperceptibil. Dacă urmărim istoria artei, constatăm că egiptenii sculptau în granit, în piatră tare. După ei, s-a recurs la materiale mai puţin rezistente: marmura, lemnul. Acum poţi crea din hârtie, iar sculptura a devenit altceva.

Cărţile-cămăşi

– Veţi deschide o expoziţie la Timişoara. Aţi pregătit lucrări noi pentru ea?

– Am fost contactat de Sorina Jecza, care se ocupă de Fundaţia Peter Jecza. Ea aflase că aveam la Ulm o mică retrospectivă şi mi-a propus, la întoarcere, s-o deschid şi la Timişoara. Mi-a făcut plăcere. Ultima oară am fost acolo în 1983, când expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă, unde am expus împreună cu Horia Flămându, a fost itinerată la Muzeul Banatului şi la Muzeul de Artă din Cluj. Se vor adăuga şi piese care n-au mai fost expuse până acum. Am turnat în bronz câteva dintre “cărţile” mele şi vor mai fi nişte colaje. Acum am idei pentru desen, pornind de la carte, de la Biblioteca din Alexandria, de la distrugerea cărţii.

– Pare destul de trist.

– Toate lucrările mele sunt un pic cam triste. Nu sunt foarte vesel în ceea ce fac.

– Există în ele o forţă şi o senzualitate care anihilează tristeţea.

– Să-i zicem atunci melancolie. Oricum, nu sunt un exuberant, n-am comedia în subsidiar. Nici în culoare, de altfel, spre deosebire de soţia mea.

– Câte lucrări în bronz aveţi acum?

– Am reuşit să torn patru şi am realizat alte trei în galvano-plastie. Există şi vechile mele cărţi-obiect, lucrate cu asamblări de mulaje, construcţii de lemn… În bronz capătă însă o unitate.

– În unele dintre aceste piese inspiraţia din antichitate este destul de transparentă.

– Nu ştiu ce să zic. Toată lumea când le vede spune: dumneavoastră sunteţi clasic. Nu e adevărat. Clasicismul înseamnă cu totul altceva. Eu folosesc o cartea antică sau un tor ori un alt fragment din sculptura clasică, dar sinteza este alta.

– Când veţi deschide expoziţia de la Stuttgart?

În toamnă. Pe 3 septembrie, la Interart Galerie, galeria Uniunii Artiştilor Plastici din oraş. Voi expune desene şi colaje. Am făcut nişte “cărţi-cămăşi”, care vor fi expuse şi la Timişoara. În copilărie şi, apoi, după ce m-am căsătorit, mama şi soţia mea, după ce călcau cămăşile, le împătureau şi le puneau una peste alte în dulap. Deveneau un fel de pachet. Cărţile mele de acum, făcute din carton, hârtie, pânză, respectă acelaşi sistem. Se împăturesc şi când se desfac au mâneci, poale, gulere. Vreau să le prind pe perete desfăcute. Una dintre ele a fost prezentată în expoziţia din 2006 de la Galeria Veroniki Art. Una este dedicată Sfântului Francisc. Există la Assisi roba lui, din pânză de sac, plină de petice, de la care am pornit, ca idee. Intră în compoziţia ei scrisori vechi, unele din secolul al XVI-lea, pe care le-am luat de la cineva din Italia care-şi făcea ordine în casă şi voia să le arunce. Scrisori de familie. O alta este dedicată labirintului…

Fiecare cameră este un atelier

– Cum se trăieşte într-o familie de artişti?

– Foarte bine. N-aş putea să trăiesc altfel. Fiecare cameră din casa noastră este un atelier. Îmi place să fiu înconjurat de lucrări, de cărţi. M-aş simţi foarte prost într-un atelier imens. Furcile caudine prin care trebuie să treacă lucrările mele sunt părerile soţiei mele, care are întotdeauna dreptate. Nu ne influenţăm în nici un fel. Ne respectăm unul altuia creaţia. M-am obişnuit aşa de la început. Primul atelier, pe Dudeşti, era comun. Când s-a demolat zona aceea, am primit fiecare câte un atelier la Eforie. După ce au plecat copiii în străinătate, a rămas la etajul superior apartamentul fiului meu. A vrut să lucreze ea acolo, dar la tapiserie, lovind cu furculiţa, îi deranja pe vecinii de dedesubt. Aşa că mi-am instalat eu atelierul.

– Copiii v-au moştenit talentul artistic?

– Amândoi au studiat artele plastice. Fiul meu mi-a fost chiar student. A fost greu pentru mine, dar şi mai greu pentru el. Acum face grafică publicitară pe computer. Fiica mea restaurează pictură de şevalet şi murală, pictează interioare… Nora mea este din acelaşi domeniu. Numai ginerele meu vine din alta zonă: filosofia.

– Aţi fost multă vreme profesor. S-ar putea spune că aveţi emuli?

– Poate la început, unii au fost influenţaţi de mine. Se întâmplă tuturor elevilor. Dar nu pot spune că am emuli. Ei şi-au văzut de drumurile lor. De altfel, am căutat întotdeauna să nu fiu acaparator şi să respect personalitatea fiecăruia.

– În afara expoziţiilor despre care am vorbit, ce alte proiecte aveţi?

– Deocamdată sunt destule pe capul meu. În toamnă însă probabil vom avea o expoziţie comună eu şi soţia mea. Am fost invitaţi la o galerie a Băncii Naţionale, în luna octombrie.

– Ce alte preocupări aveţi în afară de meseria dumneavoastră?

– Îmi place foarte mult să citesc. Am doctoranzi la Universitatea de Artă.

– E complicat pentru un creator să fie şi pedagog?

– Pentru mine n-a fost complicat. Mi s-a părut că este mersul firesc al lucrurilor. Profesoratul nu înseamnă un serviciu de la 8 la 5. Ai timp destul şi pentru atelier. Te duci cu plăcere la şcoală, mai ales în anii în care ai studenţi excepţionali. Eşti nerăbdător dimineaţa să vezi ce-au mai făcut. Pedagogia te obligă să fii tot timpul racordat la ceea ce se întâmplă în domeniul artelor vizuale. Şi te simţi mai tânăr pentru că eşti în mijlocul lor.

– Se poate trăi din artă în România?

– Nu. Norocul meu este că am o pensie, că încă mai colaborez cu Universitatea şi că am indemnizaţia de merit pentru creatori. Anul trecut şi anul acesta, de exemplu, n-am vândut nici o lucrare.

– Credeţi că există totuşi o piaţă de artă la noi?

– Nu. Există nişte încercări. Sunt foarte multe galerii particulare, ceea ce este foarte bine, dar nu avem cumpărători de artă. Oamenii cu bani îşi cumpără maşini de lux, tot ceea ce tehnologia poate inventa, dar nu artă. Mă uit la televizor, la emisiunile de arhitectură unde sunt prezentate vile nou construite sau case vechi renovate. Nu vezi nimic pe pereţi. Nici o pictură, nici un desen. Foarte rar are cineva o acuarelă. Mai rar, vezi casele colecţionarilor şi te bucuri să descoperi pe pereţii acoperiţi de sus până jos un Dărăscu, un Pallady, un Petraşcu sau lucrări ale contemporanilor. Am văzut odată casa cuiva care lucra chiar în Ministerul Culturii. Eram curios să-i văd biblioteca. Avea un singur raft cu nişte pliante. E inadmisibil.

– Ce vă doriţi?

– Sănătate.

– Şi forţa de creaţie?

– Nu m-am gândit. Deocamdată pot să-mi realizez gândurile, să le pun pe hârtie sau pe pânză. Sigur, nu sunt într-o competiţie, nu sunt legat de termene…

– Chiar fără termene, aveţi destul de multe invitaţii pentru organizarea de expoziţii. Vă bucură?

– Sincer, da. Ai ocazia să pui lucrările într-un alt spaţiu, într-un alt context, să le vadă oamenii… Nu-mi fac iluzii că voi vinde, dar mă bucur.  

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.