Simplificările și tușele groase prin care presa internațională relatează despre marile evenimente sunt deseori periculoase. Narațiunea axată pe lupta dintre ”bine” si ”rau” este periculoasă, ne spun marile publicații, când vine vorba despre modul în care seduc electoratul partidele populiste și antisistem. Însă aceeași presă nu se sfiește să vorbească în negru și alb, despre ”bine” și ”rău”, când vine vorba de marile dosare internaționale.
Acesta este și cazul Iranului, acum cu asasinarea generalului Soleimani și cu spectrul unui război între SUA și Iran. Un articol publicat de Robert Fisk în The Independent, în august 2019, atunci când puterile europene încercau încă să readucă SUA în acordul nucleare cu Iranul, poate servi ca lentilă prin care să privim conducerea de la Teheran și relația ei cu Statele Unite.
”În Orientul Mijlociu, istoria este dură cu noi, occidentalii. Chiar când ne gândeam că suntem băieții buni și iranienii sunt băieții răi, iată că apare posibilitatea fantomatică a unui summit Trump-Rouhani, care ne amintește că aparentul nebun este președintele SUA iar liderul rațional, întreg la minte, care ar urma să vorbească cu el este președintele Republicii Islamice Iran. Toate aceste tertipuri sunt fanteziste, desigur, la fel ca și ”iminentul” război dintre America și Iran”, scria Robert Fisk, in august 2019.
”Cât despre israelieni, ei nu vor ca omul care se crede ”Regele Israelului” să vorbească cu persanii hitleriști. Israelienii i-au împroșcat brusc pe interpușii Iranului în Orientul Mijlociu cu rachete lansate din drone – în Irak, Siria și Liban – poate-poate iranienii faliți și afectați de inflație vor fi tentați astfel să vorbeasca cu trăsnitul de la Casa Albă. Însă israelienii și-au irosit degeaba muniția. Rouhani nu e nebun. America trebuie să ridice mai întâi sancțiunile, dacă Trup vrea sa discute, a spus el.
Încă mă uimește că trebuie să luăm de bune asemenea lucruri. Imediat ce Trump a spus despre Rouhani că este ”marele negociator”, corespondenții de presă de la Casa Albă au trecut acest nonsens în carnețelele lor, ca și cum președintele american s-ar fi comportat ca un președinte, ca și cum ar fi spus că are cel mai mic habar despre realitate.
Când Rouhani a spus că nu este interesat de o ”oportunitate foto” – o aluzie evidentă la fotografiile lui Trump cu Kim Jong-un – ce credeți că a scris ipocritul Washington Post? A scris că Rouhani ”a spulberat speranțele pentru o potențială întâlnire cu omologul american”. Dumnezeule! Ce speranțe mai au de la președintele lor trăsnit după doi ani de amenințări și minciuni? Nu au învățat nimic?
Pentru presa americană este ca și cum Trump este prost la Washington, dar devine brusc un soi de Kissinger când aterizează la Biarritz (sau Londra, sau Riyadh, sau Panmunjon, sau la un teren de golf din Scoția). Iar Rouhani – care poate că este ”marele negociator”, dar este și un om foarte crud – ajunge să joace în ochii presei americane rolul fostului președinte dement și negaționsit Ahmadinejad.
Toată lumea știe că Ahmadinejad nu a fost lăsat niciodată să se atingă de butonul nuclear – mulți se îndoiau că știa diferența dintre fizica nucleară și electricitate – însă Ahmadinejad a fost folosit la vremea lui pentru că era un personaj la fel de urât ca și Gaddafi sau alți rivali din Orientul Mijlociu.
Însă acum Trump a ajuns să îmbrace straiele internaționale ale nebuniei purtate de Ahmadinejad, în timp ce președintele de acum al Iranului este un lider cu mult mai pragmatic. Să nu fim romantici în ce-l privește pe Rouhani. În 1999, când era un biet șef adjunct al Consiliului Suprem de Securitate, Rouhani i-a acuzat pe demonstranții pro-democrație că sunt ”corupți”, oponenți ai Republicii Islamice, iar pedeapsa pentru ei trebuie să fie cea capitală.
În primele opt luni de la preluarea mandatului de președinte de către Rouhani, în 2013, statul iranian a spânzurat 537 de oameni. În ianuarie 2014, a decis să gestioneze ”o serie de dosare sensibile” neatinse de Ahmadinejad. Aceste dosare erau și ale lui Hashem Shaabani și Hadi Rashedi – ambii activiști pentru drepturile omului din minoritatea arabă din sud-vestul Iranului – care au fost condamnați la moarte pentru că ”s-au ridicat la lupta împotriva lui Allah” și ”răspândesc corupția pe pământ”.
Poeziile lui Shaabani, în arabă și în persană, erau faimoase; era fondatorul unui institut care încuraja literatura arabă și cultura araba printre iranieni. Rouhani a semnat decretele de execuție. Cei doi au fost spânzurați într-o închisoare rămasă necunoscută.
Însă Trump a fost impresionat de abilitățile de negociator ale lui Rouhani. Și când ne gândim că unul dintre predecesorii republicani ai lui Trump, Ronald Reagan, a aranjat ca Israelul să livreze rachete Iranului în 1985, în schimbul eliberării ostaticilor din Beirut, ne putem da seama de ce Trump gândește acum că e ciudat că Rouhani nu vrea să discute cu el. Până la urma, președintele parlamentului iranian de la acea vreme, Akbar Hashemi Rfsanjani, fusese implicat în afacerea Iran-Contra.
Însă, dacă Rouhani ar fi fost într-atât de nebun încât să se întâlnească cu Trump fără ca SUA să renunțe la sancțiuni și să revină la acordul nuclear, soarta sa ar fi semănat cu cea a poetului Shaabani. În Iran nu trebuie să fi facut prea multe pentru a fi acuzat de ”răspândirea corupției pe pământ”, pentru a nu mai vorbi de neascultarea sfaturilor liderului Khamenei, pentru a fi aruncat în închisoare, chiar dacă ești un cleric învățat. Astfel, după ce a aflat de la ministrul său de Externe prezent la Biarritz despre ce ar urma să fie întâlnirea cu Trump, Rouhani a refuzat în mod înțelept. SUA au anulat tratatul nuclear și au reimpus sancțiuni Iranului, deci Trump ar trebui să revină în tratat și să ridice sancțiunile, dacă vrea să se întâlnească cu președintele Republicii Islamice.
Desigur, iranienii nu se vor război cu America, ci americanii se vor război mai mult cu Iranul. Știm cu toții asta – cu excepția celor care ne tot flutură scenariile că suntem ”în pragul razboiului” în Golf.
Nu e nimic nou că Iranul insistă să aibă dreptul ”suveran” de a deveni o putere nucleară pașnică. Când șahul Iranului a vrut să achiziționeze tehnologie nucleară, în 1974, el a spus că Iranul are ”dreptul inalienabil” la energia nucleară și că nu va accepta obligații ”dictate de statele nucleare”. Prin urmare, este o mare realizare că Iranul a acceptat acordul nuclear pe care Trump l-a anulat. Încă am un fragment din The Times din noiembrie 1972, în care colegul meu David Housego relata din Teheran cum că șahul a declarat că frontierele defensive ale Iranului trec dincolo de Golful Persic și merg până în Oceanul Indian!
În cinci ani, a gândit șahul, Iranul ar fi urmat să devină cea mai mare forță militară din Orientul Mijlociu. Șahul a condus țara apelând la tortură și execuții, era speriat enorm de pericolul comunismului și înnebunit de putere atât de mult încât a organizat, în 1971, ”cea mai mare petrecere din lume” în ruinele de la Persepolis, pentru a-și aniversa preluarea puterii. Cât de mult i-ar fi plăcut lui Trump să fie acolo.
Ei bine, poate că Macron va reuși să fie ”marele intermediar din G7”, deși toți cei care au încercat asta cu Iranul nu au reușit. Gândiți-va la bietul Jimmy Carter, dstrus de criza ostaticilor luați la ambasada SUA din Teheran. Gândiți-vă la Reagan, aproape doborât de afacerea Iran Contra. Gândiți-vă chiar la Barack Obama, cu politica sa față de Iran distrusă de Trump.
În teorie, ceea ce vrea să facă Macron este să-l convinga pe Trump să le permită principalilor importatori să cumpere petrol din Iran. Aici sunt incluse Turcia, China, Japonia, India și Coreea de Sud. În schimb, Iranul ar urma să revină la acordul nuclear în prima sa formă. Ăsta a fost mesajul pe care l-a transmis Macron ministrului de Externe iranian, la Biarritz.
Însă ceea ce face Macron – de altfel este ceea ce face orice lider UE – este să încerce să mențină pacea în Orientul Mijlociu până când americanii vor alege un președinte serios, inteligent, plicticos și ct de cât onest ca lider politic, pentru a-l înlocui pe actualul dezechlibrat mental și foarte periculos lider de la Casa Albă.
Ei bine, succes americanilor. Pentru moment, americanii se confrunta nu cu un stat nebun și rău, așa cum descriu Iranul domnii Bolton și Pompeo. Americanii se confruntă cu o națiune guvernată de bărbați sfidători, duri și – da – calculați. Pentru că iranienii înțeleg America cu mult mai bine decât americanii vor înțelege vreodată Iranul”.
„Socolovici”, la ce-ti foloseste cunoasterea aproximativa a istoriei Iranului daca la concluzii esuezi lamentabil? Si era normal, daca strecori ambiguu numele lui Lenin. Prin aceasta scapare in dezvoltarea contributiei lui Lenin si a urmasilor sai, i-ai lasat pe americani singurei in Iran. In traditia marxist „revolutionara” studentii au jucat intotdeauna un rol major fiind tineri in formare,avizi de cunoastere si visand reconstruirea Lumii,insi usor de manipulat de specialistii in haos ideatic si social! Chiar nu realizezi din propria incursiune istorica imposibilitatea unei „revolutii” intr-o tara a sahilor, profund religioasa si pastratoare a traditiilor de mii de ani?Campusurile universitare au fost tinta traditionala a agitatorilor bolsevici care au infiltrat viitori „lideri” si au canalizat intr-o confuzie generala inclinatiile tineresti firesti catre scopul vizat, „revolutia”! Mobilizarea maselor „spontan”, e o intreprindere complicata si de aceea sunt speculate adunarile firesti ale unor grupuri sociale, deturnandu-le. Cu peste 100 de ani in urma Lenin a dezvoltat ideea lui Marx de creare a unor „ASOCIATII PROFESIONALE”, locale si apoi nationale care organizau manifestatii, adunau fonduri pt plata agitatorilor bolsevici si a legendatilor in fruntea lor, pt birocratia corespunzatoare, sedii, birouri, material propagandistic, ajutoare in caz de boala, pe principiul sindical, dupa care avea loc o INTERNATIONALIZARE, asocierea internationala a asociatiilor nationale care tinea congrese si unde se puneau la punct strategiile bolsevice, acoperire perfecta pt activitatile subversiv-ideologice! Asa si cu „studentii la teologie” din Iran directionati de ATEII BOLSEVICI catre un simulacru de „revolutie”, religioasa, altfel fiind imposibila atragerea unor mase mari de tantalai habotnici, agitatorii devenind invariabil/traditional, sefii „revolutionari”!?