Corespondență din Italia Italia lui Giorgia Meloni, suverana trecutului

Giorgia Meloni, prima femeie premier din istoria politică a Italiei, și-a sărbătorit recent prima zi de naștere „instituțională”. Detaliu singular: s-a născut pe 15 ianuarie. În aceeași zi cu Mihai Eminescu. Desigur asemănările cu marele poet se termină aici.

Premierul Italiei a împlinit doar ​​46 de ani; poetul se împlinește în Eternitate. Vârsta doamnei Meloni este indicată de un număr poate mai mic decat numărul problemele cu care se confruntă după câștigarea alegerilor politice din Italia de la sfârșitul lunii septembrie: criza energetică, facturile, costurile combustibililor, inflația , sistemul de sănătate, recesiunea, sărăcia tot mai adânc înrădăcinată și răspândită. Probleme reale cărora li se adaugă problemele structurale, precum reformele instituționale: de la autonomie la prezidențialism.

Și în sfârșit marile urgențe epocale: război, imigrație, pandemie. Cu ele lista urgențelor indosariate pe biroul premierului nu este terminată: există alte urgențe ale urgenței, precum urgența tineretului. Acesta este viitorul. Italia este țara europeană cu cel mai mare număr de tineri cu vârsta cuprinsă între 15 și 34 de ani care nu lucrează și nici nu studiază. Mai mult de trei milioane. Mulți nici măcar nu își caută un loc de muncă. De fapt, nici nu știu ce este un job și nici nu cred în pregătirea lor. Sunt pândiți de pierderea speranței și a capacitàtii de planificare. Mulți absolvenți părăsesc Italia. Analistii social numesc acest fenomen „exodul creierelor”, dar mai potrivit ar fi să vorbim despre zborul altor organe nu mai puțin vitale pentru supraviețuire, în special inimile, pentru că acest exod este creat de multă dezamăgire.

Peste 400.000 de tineri au părăsit Italia între 2016 și 2020. La fel și strămoșii lor care căutau de lucru în America in urmă cu o sută de ani. Problema astăzi este că America, țara marilor oportunități pentru întreaga lume, nu mai există. “America first”: bye bye!. Lumea devine mai mică și mai nemiloasă: chiar și aliații sunt concurenți. Programul Erasmus apare din ce în ce mai mult ca o perspectivă de evadare, nu de schimb, din moment ce universitatea italiană este un sistem corporativ fără desfaceri și cifră de afaceri, în mâinile unei caste de boieri, vasali și scutieri.

Partidul Giorgiei Meloni se numește cu mândrie Fratelli d’Italia, „Frații Italiei” (ca primele cuvinte ale imnului național compus de patrioții din secolul al XIX-lea). Membrii săi se definesc patrioți. Este un partid de dreapta, un descendent direct al MSI (Movimento Sociale italiano) care a adunat după cel de-al Doilea Război Mondial pe înfrânții regimului fascist care a dus țara în ruină morală și materială. Meloni nu-l menționează niciodată pe Mussolini. Acest capitol este închis, eliminat. Cu toate acestea, îi place să-și amintească de Giuseppe Garibaldi, unul dintre părinții unei Italii unite, erou a două lumi. Pentru că fără istoria ei trecută și protagoniștii ei, Italia nu poate găsi un viitor: este moștenirea Romei. Enea, fondatorul mitic al orașului etern, a fugit din Troia cu tatăl în spate. Și tatăl a purtat cu el cenușa strămoșilor. Trecutul nu se abandonează: avem nevoie de el. Italieni și români: Roma este o mamă comună.

„Aici ori faci Italia, ori mori. Exact asa cred eu”. Cu aceste cuvinte celebre, doamna prim-ministru l-a citat pe Garibaldi în timpul unei convenții politice de la Milano, rostind un discurs mândru, cu obișnuita retorică patriotică, pentru a încerca să facă un bilanț al primelor sale sute de zile la guvernare: „Sper și sunt sigură că noi vom avea în fața noastră acești cinci ani ai legislaturii, în ciuda opoziției și nu numai”. Prea puține sunt cele 100 de zile de guvernare pentru a da o părere sau pentru a rezuma. Opoziția de centru-stânga la guvernul de dreapta-centru Meloni este prea slabă pentru ca doamna premier să nu guverneze mult timp. Dar un guvern are nevoie de opoziție în orice caz, altfel corodează. „Să gândim mare” (“pensiamo in Grande”! – in it.) le-a spus Meloni susținătorilor ei, îndemnându-i la avânt și la optimism. Giorgia își poate permite această afirmație: partidul ei a depășit astăzi 30 la sută în sondaje.

Și a adăugat: „răspundem doar în fața poporului italian, fără compromisuri necesare, fără încetineală, dar cu viteză, cu o viziune corespunzàtoare”. Răspunsuri exclusiviste către popor, rapide și fără compromisuri, în cadrul unei viziuni precise (datoare și trecutului, de ce nu?): acestea ar putea fi descrise de adversari drept ingredientele unei rețete politice suveraniste. În realitate, Meloni nu sprijină grija, apărarea sau recucerirea suveranității naționale în opoziție cu interferența, logica și politicile supranaționale.

Ea vorbește de parcă acea suveranitate ar fi solidă, păstrată și imună la orice concertare internațională economică, financiară și militară pe care prezentul evenimentelor o impune în schimb cu acorduri de drept internațional sau căi politice transnaționale. Iar dacă dreapta populistă atunci cand este în opoziție invocă suveranitatea, atunci când își asumă responsabilități guvernamentale știe să recitească orice amestec în politica națională ca o eventualitate, iar constrângerile strategico-militare fac din responsabilitate o virtute necesară. La urma urmei, problema este lipsa unui control democratic autentic asupra abuzurilor capitalismului global, care pot produce negarea libertății. Această lipsă democratica asimila reformismul și conservatorismul în Occident, când primul din stânga uită de drepturile sociale în favoarea drepturilor civile, iar al doilea din dreapta demonizează tot ceea ce pune sub semnul întrebării conceptul de identitate și orice declinație, nuantare posibilă a acestuia. Deci, doar timpul ne va putea spune care este viziunea de bază, în capul lui Giorgia Meloni, pentru a înviora Italia.

Poate timpul prezent, fără nostalgie pentru un trecut (cel sărbătorit de mulți dintre militanții săi) cu care nostalgia nu se poate lăuda. Timp viitor, plin de necunoscute, într-o lume cu multe voci, cu multe latitudini și perspective diferite pe care cineva vrea să le omogenizeze. Va fi cu adevărat spațiu pentru un răspuns real la așteptările italienilor? Va fi măcar timpul suveran?

Alberto Castaldini

*Scriitor și jurnalist; scrie pentru ziare și reviste italiene.

Doctor în Filosofie. Fost director al Institutului Italian de Cultură din București.