Multe voci cu autoritate susţin astăzi că eşecul preşedintelui Barack Obama în a acţiona decisiv pentru răsturnarea regimului lui Bashar al-Assad în Siria se explică prin atitudini divergente din sînul administraţiei sale, calcule greşite cu privire la echilibrele de putere din teren şi chiar nehotărîrea preşedintelui. Există totuşi o altă explicaţie: administraţia Obama face dovada unei reţineri calculate, indusă de experienţe amare şi, mai mult, de prioritatea absolută a dezangajării din arcul islamic al conflictelor pentru a se putea concentra mai bine pe China.
Motivul absolut evident de a se ţine departe de războiul civil sirian este acela că perioada care i-a urmat dictaturii a fost deja profund dezamăgitoare în trei ţări arabe. Tunisia suferă de instabilitate cronică şi uneori violentă. Libia se confruntă cu mărunţire regională şi tribală, iar Egiptul Frăţiei Musulmane a devenit aproape un caz de şcoală ca management politic catastrofal. Preşedintele egiptean Mohamed Morsi este [a fost – n.n.] aproape la fel de autoritar ca predecesorul său, Hosni Mubarak, mult mai puţin liberal în materie de viaţă socială şi de drepturile femeilor şi, cu siguranţă, mult mai puţin eficace în gestionarea unei economii acum foarte grav avariate. Cum Obama le-a cerut lui Ben Ali, Mubarak şi Gaddafi să plece, e de înţeles că s-ar putea să nu fie tocmai încîntat de ce vine după Assad.
Motivul mai puţin evident pentru reţinere în ceea ce priveşte Siria este cauza profundă a acestor eşecuri. Şi, într-adevăr, trebuie să existe un motiv fundamental, avînd în vedere uriaşele deosebiri dintre cele trei ţări. Tunisia – cu o cultură urbană cvasimediteraneană, cu decenii de regim laic şi stabil, chiar dacă autoritar, cu o omogenitate substanţială – ar părea să întrunească toate condiţiile necesare unei guvernări democratice. Cu toate acestea, ea este condusă acum de un partid islamist ineficient, pur şi simplu incapabil de a repune pe şine economia şi care nu poate sau nu vrea să apere instituţiile laice de atacurile salafiste. Libia este la fel de mare pe cît e Tunisia de compactă, dar avînd aproape jumătate din populaţia vecinei sale de la vest. Este însă un mozaic eterogen, care se răspîndeşte într-o mulţime de triburi rivale, dintre care unele înlănţuite în vendete sîngeroase. În fine, iată şi Egiptul, unde nu comunitatea liberală, bine încetăţenită, ci Frăţia Musulmană a cîştigat alegerile, în timp ce o mişcare salafistă care încearcă să importe extremism saudit a obţinut aproximativ 20% din voturi. Prin urmare, ce ar putea avea aceste trei ţări în comun?
Este tentant să explici soarta comună a acestor ţări extrem de diferite prin rolul pe care-l joacă Islamul în politică. S-ar putea ca Islamul să excludă democraţia – a da Turcia drept contraexemplu este o opţiune perversă, căci înseamnă a ignora faptul că ţara a fost fondată de un lider autoritar ca stat laic, pe care actualii conducători islamişti îl erodează pe zi ce trece. Dar nu are nici un rost să ne batem capul cu marile probleme ale Islamului contemporan, pentru că nivelul economic al populaţiilor din aceste state ale Africii de Nord nu ar putea, oricum, veni în sprijinul unei reale guvernări democratice.
Primavara arabă a contribuit într-adevăr semnificativ la ieşirea din pasivitate a popoarelor. Dar asta n-a făcut decît să împiedice dictatura, în timp ce situaţia de bază din aceste ţări continuă să împiedice democraţia.
Ceea ce rămîne se rezumă la diverse soiuri de anarhie. Războiul civil din Siria este o tragedie sîngeroasă, dar Statele Unite ar putea să-i pună capăt numai printr-o amplă intervenţie militară – al cărei rezultat final ar fi, cel mai probabil, nişte stătuleţe puse pe ceartă, alawite, arabe, sunnite, kurde şi, poate, druze. Ar fi totuşi de sperat ca, după mai bine de un deceniu petrecut în războaie sectare în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, Statele Unite să fi învăţat să evite aşa ceva.
Adevărul adevărat este că Obama are altceva mai bun de făcut. Da, există motive serioase pentru o intervenţie umanitară – dar Liga Arabă şi europenii doritori să se implice ar trebui să se manifeste acum cînd neputinţa Tuciei s-a arătat în văzul lumii. Statele Unite au alte noi responsabilităţi: pentru a răspunde eficace unei Chine în creştere, este esenţială dezangajarea din inutila supraveghere a stabilităţii în Africa de Nord, în Orientul Mijlociu şi în Afganistan. Crizele lor interminabile acaparează mult prea mult atenţia politică şi generează presiuni pentru intervenţii militare foarte costisitoare, care mai mult cresc decît reduc violenţa teroristă.
În schimb, vecinii Chinei se pot lăuda tot mai mult cu guverne democratice, cu populaţii care cunosc creşterea economică şi nu cer decît confirmarea angajamentului strategic american. Se bucură de venirea americanilor care le vizitează ţara în număr din ce în ce mai mare pentru afaceri, ca turişti şi chiar ca misionari (ceva ce poate aduce condamnarea la moarte în ţările Primăverii arabe). Între timp, Beijing-ul continuă să coopereze cu Statele Unite în felurite moduri – dar acum ameninţă de asemenea domeniile maritime ale unor ţări ca Japonia, Filipine, Indonezia, Malaezia şi Vietnam, precum şi integritatea teritorială a Indiei.
Toată problema este să răspunzi la intruziunile aproape zilnice ale Chinei într-o manieră nuanţată, fără provocări, pentru a-i sprijini pe moderaţii de la Beijing – care există – şi a-i descuraja pe vulturi, printre care s-ar putea număra şi preşedintele Xi Jinping, recent instalat. Pentru a face asta, guvernul SUA are nevoie nu numai de portavioane şi de diplomaţie intensă, ci şi de o concentrare constantă, de la care să nu fie distras de crize în altă parte a lumii, mai ales în înfierbîntatul Orient Mijlociu. Fiindcă au refuzat să se lase tîrîţi în mlaştina siriană, Obama şi consilierii care gîndesc ca el ar trebui să fie nu condamnaţi, ci lăudaţi pentru rezerva lor prudentă şi prioritaţile lor strategice clar definite.
Articol apărut în Foreign Policy – preluat cu acordul autorului
Traducere de Marguerite Romoşan
Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care „Coup d’État. A Practical Handbook” (“Lovitura de stat. Ghid practic”), “The Grand Strategy of the Byzantine Empire” (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi “The Rise of China vs. the Logic of Strategy” (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).
