Lunga vară fierbinte din România

„Nimic nu-l face pe om mai redutabil decât să vadă lucrurile aşa cum sunt” – Paul Valery

În luna cea mai fierbinte din a noastră “The Long, Hot Summer” am stat departe de epicentrul evenimentelor din România care au speriat Vestul. Din fundătura satului meu natal, peste care mai pluteşte încă pâcla Evului Mediu, turbulenţele politice din Capitală s-au văzut aidoma unui ieftin spectacol de bâlci, cu mulţi figuranţi şi foarte puţini actori serioşi, maturi, înţelepţi şi potriviţi rolurilor în care au fost distribuiţi prin voinţa suverană a naţiunii.

Deşi chestiunile politice la ordinea zilei erau cât se poate de serioase, grave şi importante pentru destinele cetăţenilor, filtrul ceţos şi murdar al unor canale de dezinformare publică le-a aruncat în penibil şi derizoriu. Şi tocmai când mă întrebam de unde atâta aplicaţie a metodelor de intoxicare mediatică şi manipulare malversivă a opiniilor, directorul cotidianul.ro, Cornel Nistorescu, vine cu dezvăluiri de senzaţie, din care deducem răspunsurile:

1. „Comunitatea Naţionala de Informaţii este parazitată de obedienţi politic care obligă structurile speciale de apărare să acţioneze împotriva raţiunii existenţei lor”.

2. „Media este infiltrată şi controlată de persoane care se folosesc în scopuri politice de autoritatea funcţiilor importante pe care le deţin în serviciile de informaţii pentru securitate naţională”.

3. „Structuri ale serviciilor de informaţii, deviate de la misiunile lor legale, au activat celule de criză «parainstituţionale» şi au aplicat proceduri de război informaţional, nu în scopul apărării şi promovării, ci al subminării intereselor României şi a voinţei exprimate de popor la referendum”.

Nu am avut la îndemână, în momentele respective, uneltele de lucru şi comunicare necesare pentru a-i furniza domnului Cornel Nistorescu comentariile solicitate. Astăzi subiectele nu mai suscită acelaşi interes, dar niciodată nu-i prea târziu, iar o detaşare în timp este în defavoarea inerentei subiectivităţi a comentariilor în timp real.

Ceea ce jurnalistul de cursă lungă şi consecvenţă principială Cornel Nistorescu a dezvăluit opiniei publice, pe bază de documente clasificate “strict secret” şi recunoscute de emitent, era intuit, dar nu şi demonstrat. Mass-media este, cu rarisime excepţii, controlată, manipulată ori supusă unor alte constrângeri care atentează la principii, drepturi, libertăţi şi obligaţii constituţionale fundamentale, prevăzute în art. 31 din Constituţia României. Bineînţeles, în consens cu celebrul Articol 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

Articolul citat are, în fond, valoare şi semnificaţii speciale şi pentru oamenii-agenţi ai serviciilor secrete, fiindcă prin teza sa finala legitimează şi spionajul, respectiv “libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

Omul Răzvan Belciuganu, căutatorul şi răspânditorul de informaţii despre nişte suspiciuni privind corecta utilizare a banului public într-o investiţie din patrimoniul unui serviciu al securităţii naţionale, a fost supus unor investigaţii şi imixtiuni în dreptul, libertatea şi obligaţiile sale de jurnalist. Nu numai la momentul respectiv, ci şi acum, în contextul scandalului de presă deschis de demascarea acţiunii serviciului vinovat de violarea Constituţiei, când s-a încercat (poate şi realizat) pătrunderea prin efracţie în domiciliul jurnalistului.

Aflăm dintr-o gazetă oficioasă, intrată în agonie, sub semnătura “în serviciu ordonat” a numitei Simona Ionescu, că Serviciul Român Demascat a făcut plângere la Parchet.

Nedumeriţi pentru ce, am revăzut Legea privind protecţia informaţiilor clasificate şi nu am găsit alte motive decât, eventual, din categoria celor ce urmează:

• plângere pentru că milioane de contribuabili plătesc un serviciu mare, dar incapabil să-şi apere propriile “secrete”?
• plângere pentru că documentele publicate demonstrează brambureala în realizarea competenţelor, fiindcă şeful Diviziei Securitate Economică nu avea de ce să-şi vâre nasul în redacţia “Jurnalului Naţional”? Asta în afară de faptul că a ar instrumentat cazul “Belciuganu” la pachet cu “trădătorul” Codruţ Şereş & Comp. sau conexat la vreo potlogărie cu ştaif a “Murdoch”-ului presei româneşti. Dar, chiar şi aşa, tot un abuz de competenţă şi mostra de haiducie informativă rămâne;
• plângere pentru că cele două documente, puse alături şi examinate comparativ, demonstrează cum cel de al doilea, în ordine cronologică şi refăcut conform indicaţiilor celei mai înalte semnături din pagină, falsifică realitatea constată şi raportată iniţial de ofiţerul Jderu, pentru a fi scos din peisaj şi derobat de răspunderea neprevenirii publicării unul din şefii ierarhici ai lui Răzvan Belciuganu?
• plângere pentru că în respectivul serviciu documente clasificate “strict secret” şi elaborate în “exemplar unic” pot fi xeroxate în vederea diseminării?
• plângere pentru că în serviciu s-au creat, prin ce fel de management al activităţii (?!), condiţiile unei astfel de “defectări”? Este îndeobşte cunoscut că, în cvasitotalitatea evenimentelor similare, oamenii din lumea informaţiilor secrete nu recurg la astfel de gesturi decât dacă au convingerea că instituţia pe care o populează este împinsă la sinucidere, fie de birocraţia politică, fie de şefi cărora le este oroare de lege, repugnându-le şi deontologia profesiei;
• plângere pentru că un gazetar a servit exemplar interesul, devoalând cum un serviciu al securităţii naţionale încalcă Legea privind protecţia informaţiilor clasificate (art. 24, alin. (5)), procedând la o clasificare abuzivă a informaţiilor pentru ascunderea acţiunilor sale dincolo de lege? Oare, în acest fel, opinia publică nu este îndreptăţită să fie sceptică în legătură cu poliţa în alb acordată serviciilor secrete, de a putea lucra în linişte, apărate de supremele raţiuni ale secretului de stat?

Revenind la subiect, nu putem să nu fim îngrijoraţi de realitatea dispariţiei ori a degradării unei importante părţi a presei serioase, de realitatea transformării şi reducerii, cu puţinele excepţii, a celei de-a patra puteri la condiţia de instrument al dezagregării morale a unei societăţi şi aşa destul de afectată de multe alte suferinţe. Armata neprofesioniştilor din presă, pusă sub comanda unor ofiţeri sub acoperire neinstruiţi (şi aceştia nu sunt puţini!), conduşi, la rândul lor, de agenţi secreţi a căror experienţă profesională s-a acumulat în întâmplări neonorabile din Piaţa Universităţii, mineriade şi campanii electorale, poate fi o ameninţare reală la adresa securităţii naţionale. Dacă asta s-ar fi vizat prin acele “campanii de presă” definite în strategia de securitate ca ameninţări, ideea ar fi fost salutară. Dar se vede că ideea a fost doar suportul pentru ceea ce este în prezent o mare parte din media românească.

În aprigul război informaţional dus de autorităţi şi instituţii ale României împotriva României nu a fost loc şi pentru adevăr. Adevărul se rosteşte simplu, dar nu naşte simpatii. Preşedintele României a rostit nişte acuzaţii extrem de grave şi, mai recent, şi-a luat şi angajamentul de a duce acuzaţiile până la capăt.

Dar care este adevărul? Cei trei care au speriat Vestul, Antonescu, Ponta şi Constantin, chiar au dat o lovitură de stat?! De ce o asemenea percepţie, atâta vreme cât căile au fost cele constituţionale? Răspunsul ţine de tactică şi metodică. România fiind membră a Alianţei Nord Atlantice şi a Uniunii Europene, aliaţii şi partenerii nu trebuiau puşi în faţa faptelor împlinite. Nu este chiar o bună dovadă de loialitate să le creezi surprize politice de anvergură strategică.

Aliaţii şi partenerii nefiind în cunoştinţă de cauză în legătură cu intenţiile majorităţii parlamentare, surprinşi fiind de avalanşa surprizelor, au recurs la raţionamente pragmatice de bun-simţ: “De ce ne-au ascuns intenţiile lor?”.

“Dacă nouă nu ne-au spus nimic, dar ne-au pus în faţa faptului împlinit, este posibil ca altcineva să fi ştiut şi chiar să-i fi girat? Ce urmează, la ce ne putem aştepta, cât de imprevizibili pot fi?“. Dacă cei trei nu ar fi făcut aceste raţionamente, atunci este prea târziu să se mai apuce să înveţe politica şi ar fi cazul să lase locul altora.

Pe de altă parte, asemenea surprize induc un climat de insecuritate economico-financiară, creează probleme serioase mediului de afaceri şi accentueză riscul politic de ţară. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile în cazul unei acţiuni politice bine pregătite şi deplin transparente, iar cei supuşi impactului, preveniţi şi asiguraţi.

Dar mai surprinde în tot ceea ce s-a întâmplat şi altceva:

1. Chiar să nu fi realizat conducerea Uniunii Social Liberale că, prin ceea ce urma să întreprindă, riscă a-şi lipsi de obiect şi ţinte apropiata campanie electorală, punându-se în locul şi oferind propria muniţie adversarului?

2. În pofida tuturor eforturilor de a păstra aparenţele de unitate şi soliditate a conducerii Uniunii Social Liberale, liderii acesteia au interpretat registre diferite, atât concepţional, cât şi sub aspectul fermităţii şi consecvenţei acţiunilor practice.

3. Incapacitatea de a rezista în faţa presiunilor externe şi de a oferi contraargumente chiar mai convingătoare decât ameninţările inadmisibile la care unii aliaţi au recurs. Aceste presiuni puteau fi şi trebuiau anticipate, iar contrareacţiile din timp pregătite.

(Va urma)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.