Make France great again

Revoluţia Franceză făcuse un pui, iar Franţa nu mai avea un gânditor care să poată explica măreţia acestui eveniment. „Make France great again!” – dar era necesar un filosof al acestei cereri populare. A căzut pe capul lui Sartre această ultimă nevoie romantică de eroi. El însuşi a simţit că Franţa aşteaptă un gânditor marxist de mare talie şi s-a preschimbat în aşa ceva după ce, în „Fiinţa şi neantul”, susţinuse, cu argumente existenţialiste foarte la modă – căci moda era pesimismul –, că nu există situaţii comune ale existenţilor. Ce să le sugereze acţiuni comune dacă orice situare existenţială este strict individuală?

După ce a fost atacat şi dinspre stânga comunistă, şi dinspre dreapta creştină, Sartre a înţeles că există o puternică nevoie intelectuală care cere să fie combinat existenţialismul cu marxismul.

Dar Sartre nu era un bun cunoscător al marxismului lui Marx. Ştia mai bine „marxismul” lui Lenin. Luat de flama populară care cerea o minte franceză de marxist şi fiind deja acceptat drept un creier reprezentativ, Sartre a trecut la operaţiunea miciurinistă de altoire a marxismului pe existenţialism. De aici au ieşit un cerc pătrat şi o scufundare a creierului sartrian în apele unei opţiuni pro-sovietice din care n-a mai putut ieşi la suprafaţă nici când dovezile atrocităţilor din URSS deveniseră deja strigătoare la cer.

Existenţialismul îşi pierduse însuşirile de modă şi, dacă ar fi denunţat marxismul sovietic, Sartre nu ar mai fi avut în ce port să se întoarcă.

Acest destin de filosof face portretul unei Franţe rătăcite în pădurea de simboluri a propriei sale tradiţii revoluţionare. Azi, rătăcirea este mult mai labirintică: Franţa filosofică a ajuns să imite, ori să polemizeze, cu un progresism ideologic născut în SUA.

Guvernul britanic actual a decis să producă o bază legală în favoarea libertăţii de gândire ce se află în opoziţie cu moda „Cancel culture”. Franţa avea deja o astfel de bază legală şi s-a pronunţat, prin vocea preşedintelui Macron, în contra acestui fenomen. Dar nu mai are filosofi de mare talie.

Dezamăgită de rolul pe care l-a jucat în epopeicul greşelnic al susţinerii sovietelor, Franţa actuală nu mai ştie cum să dea substanţă unui eventual „Make France great again” şi nici nu îşi poate lua libertatea de a constata că progresismul cinic ce vine acum din SUA este un nou fiu, mai recent născut al Revoluţiei Franceze, şi anume unul care pune fraternité mai presus de liberté şi égalité.

Nu s-a ivit nicio minte franceză capabilă să lămurească treimicul liberté–égalité–fraternité. Un clar Unu e Trei şi Trei e Unu. Căci liberté conţine şi égalité, şi fraternité, într-un echilibru anume. La fel, fiecare dintre aceste principii are a le conţine pe celelalte două. Şi povestea pe care o numim modernitate avea a fi una despre echilibrele în mişcare ale acestui treimic.

Avea a fi… Dar n-a mai fost începând cu Revoluţia Bolşevică. Cu atât mai puţin este, acum, povestea acelei proiectate modernităţi în acest prezent istoric în care fraternité (libertatea de asociere economică a celor egali în faţa legilor) vorbeşte despre mai-egalii care au ajuns să pună sub dominaţia lor şi principiul égalité (politico-juridicul), şi principiul liberté (cultural-spiritualul). Ce a păţit Franţa, de fapt, în vremea când Sartre devenise ceea ce, la noi, urma să devină păltinişeanul Noica? Şi-a falsificat simţul pentru istorie într-atât încât, la trezirea din acest coşmar, măreţia ei nu mai era decât un pacient al traumatologilor. La noi, în schimb, hegelianul Noica a şcolit câţiva ucenici care – viclenie a raţiunii? – abia îl aşteptau pe pesimist-nihilistul Cioran pentru a învăţa să certe istoria de la înălţimea unui cult de seră al unei start-up culture.