Mâna albă (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Deși nu beneficia de tradiția Universităților din Athena și Alexandria și nici de cea a celebrei facultăți de drept din Beirut, ctitoria lui Constantin, depășind de acum și aceasta două veacuri de existență, se bucura de privilegii unice și de un renume extraordinar. Acest „Auditorium” organizat pe 31 de catedre (16 în limba greacă și 15 în limba latină) dispunea de profesori excepționali, nu era supus influențelor religioase, nici măcar predându-se religia în facultățile din Orient, și devine cu atât mai important cu cât în 529 Iustinian suprimase facultatea din Athena (din pricina neoplatonicismului cultivat acolo); în 546 a dispărut Universitatea din Roma și în 551 se va desființa și cea din Beirut. Felician, să nu uităm, era contemporan cu Anthemios din Tralles, matematicianul și inginerul, arhitectul celor mai importante edificii ale imperiului și specialistul în oglinzi parabolice și incendiare, cu fratele acestuia, Alexandru (din Tralles), medicul misionar cel mai cunoscut al Bizanțului, alături de la fel de celebrul Aetios din Armida, medicul de curte al lui Iustinian și cercetător în neurologie, ginecologie și nu numai, dar i-a cunoscut, desigur, și pe primul scolastic bizantin, Leontios, pe loan Scărarul, pe loan Malalas, pe Roman Melodul, pe omnipotentul Trebonian, socotit de Pro- copius din Caesareea drept cel mai mare savant al timpului. Și, în afara acestora și a multor altora, mai parveneau ecouri despre gândirea unor erudiți barbari, creștini sectanți, goți, vandali sau franci convertiți, armeni ori evrei. Al Patruzeci și doilea trăia într-un mediu elevat, avea acces la biblioteci savante, se putea confrunta cu învățați din toate generațiile, de toate culorile și din cele mai diferite domenii de cercetare. La Universitatea din Constantinopol, Felician găsise terenul cel mai fertil pentru însușirile-i ieșite din comun, dar și un auditoriu pe măsură, apt de a-l aprecia și de a-l stimula.

Știm azi că Al Patruzeci și doilea a rămas cel puțin opt ani la catedra pe care a obținut-o înainte de vârstă, prin dispensă imperială¹. Preocupările sale au depășit cu mult cadrul strict al obligațiilor de predare, el ocupându-se atât de științele exacte, cât și de acumularea și de transmiterea mai departe a înțelepciunii trecute și prezente. Felician avea o memorie fabuloasă, fiind în stare să reproducă o cântare, o teoremă sau o rețetă după o singură audiere. La fel, și oamenii întâlniți doar o dată erau recunoscuți după ani, Al Patruzeci și doilea putând relata atât cine erau, cât și amănuntele întrevederii avute cu atât timp în urmă.

Întrucât tânărul bărbat iradia în jur simpatie și avea un fel de a fi ce accepta pe oricine în preajmă, faima îi era tot mai mare și prezența mereu mai căutată de oamenii cei mai diferiți. Citind, cu aproape un mileniu și jumătate mai târziu, „Istoria secretă” a lui Procopius, te întrebi cum de a fost posibil ca un personaj atât de strălucitor, încarnarea în toate privințele a idealului roman – și care, pe deasupra, venea din Italia –, frumos și inteligent, cult și risipitor cu timpul, bogat și risipitor cu banii, cum de putea un asemenea om să nu cadă victimă unei acuzații false pentru a fi înlăturat de niște curteni corupți și cum de nu i-a jinduit averea nesățioasa pereche imperială. Felician ar fi stârnit și mai multe uimiri dacă ar fi existat cineva care să-i cunoască strămoșii, dintre cei dintâi amintiți de scrib, pe Philadelph, eruditul Cel de Al Șaselea, pe Katoptronos, celebrul fizician, sau pe Astronomul ajuns la conștiința dureroasă a limitelor cunoașterii, dar și pe Philantrop, pe Gallus sau pe Iustitius. Toți aceștia, dar și mulți alții continuau să trăiască prin Felician, unii fiind reluați, în multe privințe, până la copiere; ar fi fost de-a dreptul nemaipomenit dacă ar fi fost cineva care să fi avut prilejul de a-l fi putut cunoaște pe legendarul Leukos și să-l fi întâlnit și pe Al Patruzeci și doilea, semănând cei doi până la confuzie, având același chip și mișcându-se identic, vorbind cu același glas, privind cu aceiași ochi. Un om cu memoria atât de cuprinzătoare ca aceea a lui Felician ar fi avut revelația practică a imaginației aproape nelimitate a lui Dumnezeu, însă ceea ce reprezenta omul însuși nu mai era de mult amintire conștientă.

Pe de altă parte, aglomerarea fără de sfârșit a însușirilor strălucitoare în jurul personajului nu oferă nici o garanție de autenticitate, fiind chiar puțin suspectă. Și, poate, n-ar fi inutilă o precizare: în jurul multora dintre Cei Patruzeci și unu a căror viață scribul s-a străduit s-o descrie până acum, faima unora a fost mare, însă s-a stins o dată cu personajul, alții – câțiva – au supraviețuit printr-o imagine refractată de apele adânci ale secolelor ce au urmat; doar puțini sub numele lor adevărat, desigur, au reușit să străbată nealterați veacurile, dar aceștia s-au pomenit aruncați cât colo în clipa când n-au mai izbutit să satisfacă noile orizonturi de așteptare și nu s-au mai lăsat modificați conform acelor cerințe. Nici Felician și nici aura sa nu s-au putut opune acestei tendințe: celebru din adolescență, având șansa să trăiască într-un mediu apt de a-i conserva și chiar mări renumele, el a început să fie văzut astfel încă din timpul vieții, așa cum avea nevoie societatea să-l vadă. Și, cum scribul nu este preocupat să reconstituie ceea ce oglindea ambianța, ci chiar subiectul concret al acestei reflectări, efortul de a curăța portretul de numeroasele retușuri nu este nici mic și nici prea des acoperit de un succes real, munca aceasta fiind imposibil de evaluat. Scribul bâjbâie fără a ști cât și dacă a izbutit cu adevărat.

Cei opt ani petrecuți de Felician la Universitate în calitate de magistru reprezintă și ultimii opt ani ai lungii domnii a lui Iusti- nian. Theodora murise de mult, împăratul era tot mai bătrân, demele nu încetau să se agite, la fruntarii avarii lui Baian încercau să pătrundă în țară, apoi a fost invazia catrigurilor, complotul care a dus la demiterea lui Belizarie, „pacea de 55 de ani” cu perșii. Capitala avidă de evenimente și bârfe amplifica fiecare știre, o deforma, îi dădea false reverberații.

Între timp, Felician, având întotdeauna timp, își ținea cursurile la Auditorium, dar și sub coloanele de pe Mese, peripatetiza în terme, frecventa bisericile și numeroasele mănăstiri din Constantinopol, unde, peste tot, era cunoscut și bine primit, își petrecea nopțile în bibliotecă. Despre Iustinian se povestește că nu dormea decât una-două ore pe noapte, că se plimba prin palat ca un strigoi, „de multe ori fără cap”, capul revenind la corp abia spre dimineață.² De altfel, scribul crede că foarte multe cariere mari se bazează mai puțin pe calitățile excepționale ale subiecților – necesare, dar nu suficiente –, ci pe puterea de muncă dublă sau triplă față de cea a semenilor. în special în politică și în guvernare faptul a fost probat de nenumărate ori.

Poate pentru că-i ajungeau și lui foarte puține ore de somn, putea Felician să-și risipească timpul. (Scribul nu va mai aminti aici numeroasele semne ale ubicuității Celui de Al Patruzeci și doilea, legendă răspândită în epocă, făcându-i și mai probabilă prezența în cele mai diferite locuri ale cetății.) Dar, deși dispus oricând să stea de vorbă, Al Patruzeci și doilea își petrecea și nenumărate ore în mijlocul cărților, și asta mai ales nopțile. De multe ori nici nu mergea să se culce, dormea o oră-două cu capul pe masă și se trezea satisfăcut și proaspăt, ca în fiecare zi. Doar că programul acesta avea să se răzbune și, dacă printr-o minune cineva l-ar fi întâlnit împreună cu Leukos, curând l-ar fi putut deosebi de pierdutul său strămoș din Rhodos datorită ochilor tot mai obosiți ai lui Felician. La vârsta de douăzeci de ani, Al Patruzeci și doilea constată că are nevoie de lentile măritoare spre a mai putea desluși literele, precum și de o lumină puternică. Miopia i se accentua tot mai mult și, în loc să-și cruțe vederea, Felician își exploata ochii tot mai lipsit de rațiune, de parcă ar fi vrut să se bucure din plin de ei, atât cât mai putea vedea.

Dar nu ochii au fost cei care au dat primele semne de oboseală. încă de pe la paisprezece ani, Felician începuse să simtă o mâncărime ciudată a întregului corp atunci când intra în bibliotecă. Azi i-am spune acesteia „alergie”. Pe urmă, starea de mâncărime începu să se asocieze cu senzații de vomă. Lui Felician îi era tot mai greu să stea în mijlocul cărților, deși știa că nu poate renunța la ele. Chiar și acasă avea mai multe dulapuri cu scrieri, lucru nu foarte obișnuit, mai ales că dulapurile nu erau folosite în Constantinopol decât pentru cărți, hainele și celelalte lucruri ținându-se în cufere sau lăzi. în volumul său „Despre bolile fizicului și bolile psihicului”, o lucrare cu totul originală, Al Patruzeci și doilea descrie destul de exact partea simptomatologică a multor boli, însă tratează și entități care poate că au dispărut, fiindcă nu pot fi asimilate unei maladii cunoscute în secolul XX. Dar, iată, Felician vorbește și despre „boala respingerii”, în fapt, un capitol surprinzător despre alergie. Mai mult, se pare că Al Patruzeci și doilea ar fi găsit și un remediu de a atenua „respingerea”, chiar dacă singura soluție radicală era să elimini întru totul prezența obiectului care provoca simptomele. Boala aceasta, spunea el, reprezintă un lucru curent în viața fiecărui om, a fiecărui animal și este prezentă chiar și în cazul plantelor. Doar că majoritatea indivizilor habar n-au de cauza responsabilă de atâtea supărări și, neeli- minând-o, suferă tot mai mult.³

Dacă la douăzeci de ani Felician scrisese deja mai multe cărți, dovedind temeinice cunoștințe în numeroase domenii teoretice, cuiva i-a trecut prin minte să-i spună că poate că el nu suportă cărțile fiindcă înțelepciunea scrisă se apără, la fel cum și științele se apără prin miopia pe care i-au provocat-o: cunoașterea nu-și poate îngădui să lase să fie descoperită („de- conspirată”) cu totul de un țânc. Adevărata cunoaștere conține mister, și un monstru asemenea lui Felician era în stare ca într-o singură viață – ținând cont de progresele realizate în atât de puțini ani – să sfâșie întregul plafon de nori de minuni ce acoperă lumea. Reproșul acesta se spune că i l-ar fi adus Aetios din Armida, un savant și el, medicul de curte al împăratului. Invidiile, după cum era de așteptat, începeau să lucreze.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.