Mâna albă (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Daedalion n-a ajuns niciodată un meșter vestit, de faima lui Occelus nu se apropiase nici pe departe. Daedalion a fost un muncitor, poate o calfă care își câștiga existența și care avea motive să nu iasă prea tare în evidență. Familie nu avea, el, care după legendă devenise tatăl a 3333 (?) de copii, trăia singur, neîngrijit de nimeni, șters. Este o minune că ochiul selectiv al analiștilor îl mai amintește și pentru o clipă. Dacă o face, acest fapt este determinat de două motive: fiindcă amintește că un nepot ai genialului mozaicar a cioplit decorații destinate putrezirii, pe locul unde au fost amplasate acele minuni în piatră și sticlă menite să dăinuiască veacuri, și pentru că îl va mai scoate, poate, o vreme din uitare pe cel ce s-a încăpățânat ca el singur, doar prin vigoarea sămânței sale, să repopuleze Roma – leagănul poporului roman.

La moartea lui Focas și urcarea pe tron a lui Heraclius, îl regăsim pe Daedalion „revenit definitiv la Roma”. Faptul că și aici este cioplitor în lemn și nimic mai mult confirmă anii

petrecuți la Ravenna și/sau pe unde o mai fi fost de la fuga din Bizanț. De la cine a primit comenzi este ușor de aflat: de la clerici. Și, totuși, Daedalion, aflat atât de singur și de anonim, nu se călugărește. Nici n-ar fi putut s-o facă: el se declara peste tot tatăl a mii de copii și, se pare, o vreme s-au mai găsit oameni să-l creadă. Doar că Al Patruzeci și treilea nu se lăuda niciodată cu succesele sale la femei, ci accentua doar „rolul istoric” pe care și l-a asumat de repopulare a Cetății de pe Tibru cu romani, întrucât, altfel, oricine trebuia să recunoască perspectivele sumbre ale orașului fondat de Remus și Romulus. Și, chiar dacă nu se vor prăbuși toate clădirile și chiar dacă Roma nu va fi cucerită de barbari – deși fără bărbați latini gata de a o apăra nu existau nici speranțe – și chiar dacă molima va trece, Judecata de Apoi nu ar mai găsi decât o comunitate de oameni bătrâni, ascunzându-se, asemenea șobolanilor, printre ruine, înfometați și slabi, strâmbi și degenerați. Era de parcă întreaga glorie legendară a celui mai semeț imperiu mondial și-ar fi pus cenușă în cap și, îmbrăcată în zdrențe, s-ar fi pregătit pentru Bilanț.

Pe vremuri, Daedalion purtase lungi discuții cu între timp sanctificatul papă Grigore: este într-adevăr o penitență impotența Romei, sau doar urmarea unei senilități firești? Pontiful nu credea în abandonare și n-o accepta: el lucra optsprezece ore pe zi pentru a oferi Judecătorului Suprem un popor călit prin credință și căință, conștient prin predicile ascultate și viața urmată și apt de a pricepe Sentința. De aceea Grigore a avut grijă nu numai de sufletele romanilor, dar și de cele ale celorlalți păcătoși: el a trimis misionari în toate direcțiile (regretând că îndatoririle nu-i permit să participe și personal la acele expediții, considerate unanim infinit mai strălucite decât victoriile lui Iulius Caesar. Fără să verse un singur strop de sânge, Columban și apoi Augustin au cucerit insulele britanice cu doar patruzeci de călugări, în vreme ce celui mai mare general roman i-au trebuit atâtea legiuni strașnic înarmate…), el a avut grijă de ordinea în mănăstiri, el i-a adus orașului alimente și a vegheat la buna relație cu împărații din Constantinopol. Și tot el a apărat capitala de năvălitori. Grigore condamna depunerea armelor în fața iminentului sfârșit și nu obosea să dea nenumărate pilde despre morții ce nu-și găseau odihna din pricina greșelilor săvârșite în timpul vieții pe pământ, astfel încât mulți trebuiau să revină în posturi oricât de umile pentru a fi luați în seamă și a fi izbăviți. Nu cunoaștem azi atitudinea marelui papă față de „acțiunea” lui Daedalion; scribul nu a găsit nici o referire explicită în legătură cu ea, nici măcar la Pullman, însă analiștii consideră că Grigore ar fi fost înțelegător cu Al Patruzeci și treilea, mai ales că pruncii au fost botezați cu toții. Argumentul istoricilor a fost acela că, după moartea papei, urmașii acestuia n-ar mai fi fost la fel de înțelegători cu Al Patruzeci și treilea, acesta nemaifăcându-și publică „misiunea”, părăsind Roma (la chemarea lui Focas), rătăcind apoi la revenirea temporară prin Peninsulă și stabilindu-se la Ravenna. Sabinianus n-a fost papă decât ceva mai mult de un an, dar Bonifaciu al III-lea se pare că nu a mai agreat legenda lui Daedalion, moment de când peste acesta se așterne tăcerea. Sub Bonifaciu al V-lea, când, după tradiție, se sfârșește viața Celui de Al Patruzeci și treilea¹, „Ultimul dintre romani” nu mai este cunoscut decât din folclor. Deja cu mult mai devreme, personajul încă în viață nu mai este asimilat cu „tatăl a mii de copii latini”, ducându-și viața paralel cu eroul mitic, căruia i se adaugă amănunte ce-l fac tot mai greu de recunoscut.

Condamnat la tăcere, Daedalion nu decade încă de tot. în viața lui va mai avea loc un ultim episod consemnat de istorie. De altfel, el nu era încă socotit „prostul satului”, de vreme ce, în momentul la care ne referim, îl găsim conductores al mănăstirii de pe Muntele Caelius, adică arendașul care administra pământurile acestei ctitorii preferate a lui Grigore cel Mare și unde, probabil, își mai păstrase relațiile de pe vremuri, pentru că, altfel, este greu de presupus că i s-ar fi încredințat o funcție atât de importantă pentru supraviețuirea celor ce depindeau de veniturile strânse de el. Că se mai bucura de trecere o dovedește, pe de o parte, faptul că postul acesta trebuia să fie aprobat de cel mai înalt ierarh, iar pe de altă parte, întrucât după ce Chlotar a reușit să realizeze o forță de temut prin unirea tuturor francilor într-un singur imperiu, Daedalion a fost trimis într-o solie cu daruri.

Despre Chlotar al II-lea știm azi mai puține decât ar fi de așteptat pentru cel ce a reușit să se impună asupra unui popor până atunci măcinat de lupte interne. Și până ce (prin Edictum Chlotari) a trebuit să accepte ca nobilimea latifundiară să-și poată alege din rândurile ei conții, regele părea să ajungă un suveran greu de ținut în frâu și cu mereu potențiale pretenții exclusive, obligatoriu de luat în seamă. Cum armata latină scăzuse la un sfert față de perioadele ei de glorie, iar soldații erau prost plătiți și-și completau veniturile din jafuri (trecute cu vederea de către comandanții lor), împărații, obligați să-și risipească trupele nesigure de-a lungul unor granițe nesfârșite și în niște conflicte când mai violente, când mai mocnite, preferau să preîntâmpine ceea ce se mai putea amâna cu ajutorul diplomației. Este sigur că Daedalion nu a fost singurul sol trimis la franci, dar de pe urma misiunii sale ne-au rămas niște referiri despre un opuscul scris de Ultimul dintre romani”, opuscul în care Al Patruzeci și treilea și-ar fi scuzat eșecul. Lucrarea nu ni s-a păstrat, însă aflăm din surse de mâna a doua că emisarul papei ar fi plecat însoțit de un detașament de soldați, că ar fi ajuns până aproape de Narbo Martius, unde ar fi fost luat prizonier de către propria sa escortă și că doar faptul că unul dintre soldați l-ar fi recunoscut ca fiindu-i tată l-a scăpat de moarte. („Copiii mei m-au trădat”, se lamentează Daedalion, ceea ce ne face să presupunem că el ar fi pretins că mai mulți ostași ar fi fost fiii săi.) Povestirea continuă și complotiștii, preocupați cu împărțirea prăzii (formate din darurile destinate lui Chlotar), sunt, la rândul lor, surprinși de niște bandiți. Ei scapă

cu viață doar la insistențele tatălui și fug în lume. Bandiții, desigur oameni ai Mâinii Albe, se supun în mod miraculos rugăminții lui Daedalion de a-i cruța pe cei care, cu puțin timp înainte, au fost gata de a-l omorî pe el însuși. De ce au fost mărinimoși bagauzii nu ni se explică. Locul incidentului este susceptibil de interpretări, fiindcă drumul nu trebuia să treacă pe acolo decât, cel mult, dacă Al Patruzeci și treilea ar fi vrut să facă o parte din călătorie pe mare. După atâta vreme este dificil de reconstituit calea cea mai sigură și o eventuală încercare de fugă a emisarului cu darurile destinate lui Chlotar (de pildă, spre ținuturile natale) e greu de stabilit și contravine logicii personajului, așa cum l-am cunoscut noi. (De altfel, orașul nu mai era de peste o jumătate de secol capitala regatului vizigot…)

Oricum, bogatele daruri nu mai ajung la cel căruia i-au fost hărăzite și se fac nevăzute. Oștenii dispar și ei, de frica represaliilor. Doar Daedalion revine la Roma. El povestește o versiune a ceea ce i s-a întâmplat, nu este pedepsit, însă nici nu mai este reprimit în vechiul său post de pe lângă mănăstire.

Al Patruzeci și treilea „și-a terminat viața în mizerie, vorbind pe alături, exasperând Roma cu nebunia lui, batjocorit, «nebunul cetății»”. Cel puțin aceasta este singura informație găsită de scrib.

Deși nu avem la îndemână nici o referire precisă la data exactă a soliei ratate a lui Daedalion, putem s-o fixăm înainte de anul 615, în perioada de maximă putere a lui Chlotar. Iar din sursele sale, scribul a aflat că Al Patruzeci și treilea ar fi trăit până în 630. Sigur, până la un punct, data ar putea fi considerată aproximativă, însă eroarea nu trebuie să fie prea mare. Rezultă, în principiu, că Daedalion și-a petrecut încă vreo cincisprezece ani la Roma și știm și cum și-a umplut acest timp.

După toate aparențele, decăderea i-a fost treptată. O vreme nu s-a uitat că a fost în legătură cu sanctificatul Grigore, că i-a administrat acestuia cea mai dragă mănăstire, că a fost trimis ca emisar papal într-o misiune diplomatică. Doar că personajul însuși era obositor și greu de suportat. Recitind horoscopul pe care l-a adus cu sine, în copilărie, la Constantinopol, acesta se pare că i s-a împlinit întocmai, dacă nu cumva avem de-a face cu o formă apocrifă, postumă, care să o fi înlocuit pe cea inițială.

Nemaifiind admis să lucreze în calitate de conductores la mănăstirea de pe Muntele Caelius, s-a reapucat de mai vechea sa meserie de cioplitor în lemn. Doar că în Roma nu a mai găsit nici măcar vadul de la Ravenna. Comenzile erau puține, el o ducea tot mai rău, iar portul său tot mai neîngrijit și trupu-i tot mai respingător contrastau puternic cu titlul de „Cel din urmă dintre romani”, cu care se lăuda și în continuare.

Copiii săi, câți or fi fost, l-au renegat cu scârbă, călugării nu l-au acceptat întrucât Daedalion nu se putea încadra într-o disciplină monahală, atât de riguroasă de la reformele introduse de Grigore. Celibatul recomandat încă de la Origene și Tertulian nu se potrivea cu laudele lui Daedalion, cel ce nu contenea să pretindă că a însămânțat mii de femei și că ar fi repopulat Roma aflată pe cale de dispariție. Călugării, nu puțini, care se automutilau pentru a scăpa de obsesii sexuale sau măcar pentru a se autopedepsi pentru gândurile ce nu puteau fi ținute în frâu, nu erau în stare să priceapă „lucrarea totală” cu care se grozăvea Al Patruzeci și treilea. Călugării citeau scrierile lui Ieronim despre ascetism imediat după Biblie și se orientau după ele ca anexe obligatorii ale Regulii Sfântului Benedikt. De aceea, în curând, prezența Celui de Al Patruzeci și treilea a devenit nedorită în biserici și în mănăstiri, el fiind acuzat că tulbură cu vorbăria sa slujbele și că murdărește cu lemnele-i cioplite lăcașurile de cult. Acuzele ce i se aduceau trebuie să fi fost foarte grave, întrucât era puțin obișnuit ca o mănăstire să nu ofere un loc de refugiu pentru cineva aflat în suferință și care avea nevoie de ajutor… Dar Daedalion ajunsese, la bătrânețe, un simbol damnat al desfrâului.

Personajul devenise jenant: el profana cu nerușinare, susținând că este porumbelul de pe umărul lui Grigore, acel însemn tradițional al Duhului Sfânt ce-l inspira pe prelat. (Deoarece Grigore cel Mare n-a fost nici prea erudit și nici nu vorbea ebraica și greaca – pe care n-a deprins-o nici măcar în lunga-i ambasadă de la Constantinopol se pare că, într-adevăr, cu ani în urmă, Daedalion i-ar fi tradus anumite texte și i-ar fi prezentat câteva rezumate. Fiindcă i-a oferit aceste informații, Al Patruzeci și treilea ar fi pretins că el ar fi fost porumbelul ce-i șoptea la ureche lui Grigore cel Mare în toate înfățișările postume.) Personajul devenise jenant și pentru că oprea pe stradă femeile și se interesa de copiii lor comuni. Daedalion era greu de suportat pentru că își permitea intimități cu oricine, toată lumea fiindu-i într-un fel rudă, datorită relațiilor pe care le-ar fi avut cu mai toate femeile cetății. Pe măsură ce copiii lui, reali sau nu, se deziceau tot mai hotărât de dânsul, Al Patruzeci și treilea povestea tot mai multe lucruri despre ei și despre mamele lor.

– Eu sunt roman, repeta fiul lui Felician, nu trebuie să vă fie rușine că sunteți cu toții copiii mei: astfel sunteți cu toții frați, nici unul nefiind mai bun decât celălalt decât prin faptele sale, dar toți vă puteți mândri cu atestatul de roman. Prin mine!

Bărbații Romei se simțeau jigniți, femeile umilite, copiii (în majoritate oameni maturi) revoltați. Se întâmpla tot mai des ca Daedalion să ia bătaie, auditori nu mai găsea decât între alți declasați, care și aceia își râdeau cu încântare de el.

Altfel decât tatăl său, Al Patruzeci și treilea se dedublase și el: pe de o parte, se știa câte ceva la Roma despre un patrician venit de la Constantinopol, aflat o vreme în preajma tot mai legendarului Grigore, despre un aristocrat ce luptase în Orient și fusese trimis în misiuni diplomatice și, pe de altă parte, exista un individ murdar, știrb, zdrențăros, chel și obraznic, cu mințile rătăcite, care, în fruntea unui alai de copii (ce se. țineau mereu după el, batjocorindu-l, deși el îi numea „nepoții” săi), se lăuda cu tot felul de povești obscene și nu obosea să combată cu argumente caraghioase toate ocările ce-i erau adresate. Așa încât, până la urmă, era preferabil să nu te legi la cap să-l înjuri, mai bine îl ignorai. Oamenii serioși așa făceau.

Daedalion, fiul lui Felician și nepotul lui Occelus, a fost de mai multe ori agresat fizic, dar, de fiecare dată, cei ce l-au lovit (uneori grav) au fost găsiți uciși sau mutilați. Aceștia din urmă nu știau cine i-a nenorocit, însă, după câteva asemenea întâmplări, nimeni n-a mai îndrăznit să-i facă vreun rău fizic Celui de Al Patruzeci și treilea.² Oamenii îl evitau, râdeau de el, dar îi simțeau și frica. Doar copiii, „nepoții lui”, îl mai însoțeau peste tot, țipând, murdărindu-l și hârjonindu-se cu el. De aceea, prezența îi era semnalată de departe, după gălăgia alaiului de prunci.

Daedalion nu mai avea nici vârstă, nici trecut. El făcea parte din fața cea mai decăzută a Romei, pe care se lăuda tot timpul că el a readus-o la viață. Și cum nu mai dispunea de alt auditoriu decât de copii, le povestea lor trecutul său și al Romei, iar ei – părți ale acestei povestiri – îl credeau cel mai puțin.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.