Mâna albă (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Nu mai puțin ciudat este că nici Heraclius n-a circulat prea mult în acei ani, până la reluarea ostilităților de pe frontul de est. în toată această perioadă se întâmpla ca și el să dispară pentru zile și chiar pentru săptămâni, nimeni neputând atunci să ia contact cu dânsul. Chiar și analiștii cei mai scrupuloși au fost incapabili să acopere multe pete albe între anii 618 și 622, deși, în tăcere, tocmai atunci a reorganizat augustul țara din punct de vedere administrativ și, în special, din punct de vedere militar, premisa marilor victorii ulterioare. Perioada respectivă, chiar dacă scurtă, este lipsită de vestigii scrise contemporane. Este adevărat că anii ce au urmat au fost intens marcați în cronici – și datorită marilor succese ale recuceririlor bizantine ce s-au succedat într-un triumf aproape permanent –, însă cei patru ani de tăcere rămân ascunși privirilor contemporanilor și, deci, și ale celor ce au venit după ei. Sigur, lacuna a fost completată cu fabulații, unele de-a dreptul fantastice, după gustul epocii, dar acele legende n-au dăinuit. Imperiul se restrânsese considerabil, rămânând, totuși, cea mai importantă putere tradițională a Europei. Dar nici măcar acest teritoriu mult mai mic nu era cunoscut în întregime. Populată de un neam ce a uitat de tot să mai lucreze, țara era marcată de mereu mai multe agri deșerți (ogoare părăsite) și se spunea că tocmai în acele locuri pustii își făceau apariția, din când în când, împăratul împreună cu favoritul său. Cu ce se ocupau ei acolo nu putea fi descris decât de prea bogata (și prea săraca) imaginație a autorilor vremii. Iar exercițiile de asceză la care s-ar fi supus cei doi în acele teritorii deșertice se pare că ar fi fost inventate mai târziu, după moartea lui Heraclius și în timpul domniei lui Constans II Pogonatul, interesat să-și înnobileze obârșia și prin viața exemplară a marelui său bunic. (Mai ales după ce și Apollonissimus ar fi părăsit definitiv scena.)

În anul 622, Al Patruzeci și patrulea ar fi fost martor la călătoria lui Mahommed de la Mecca la Medina, an ce corespunde cu începutul cronologiei arabe. Este greu de spus ce l-ar fi nemulțumit pe Apollonissimus în timpul acelui drum providențial, dar este sigur că, imediat ce a revenit la Constantinopol, ar fi insistat asupra generalizării numerotării anilor după calendarul creștin și l-ar fi grăbit pe împărat să pornească ofensiva din est, fiind primul care a considerat-o drept o cruciadă (numită azi „Cruciada Bizantină”), un demers obligatoriu, mai mult religios decât militar sau economic.

Fapt e că Heraclius s-a arătat conștient de necesitatea întăririi situației sale în Orient, chiar dacă aceasta se întâmpla în dauna interesului său pentru fosta inimă a Imperiului, reprezentată timp de un mileniu de malul nordic al Mediteranei. Deja cu șapte ani în urmă, el renunțase ușor la posesiunile din Iberia și se dovedea tot mai puțin interesat chiar și de Italia.

Însă nici după ce armata reîncepuse să funcționeze ca o forță condusă de o singură voință, marșul spre est n-a putut încă începe. După recucerirea Gaznakului, vechea reședință imperială a Marilor Regi persani, asaltul spre est s-a împotmolit din nou. Năvălirile barbare nesfârșite loveau năprasnic în ceea ce a mai rămas din Imperiu, culminând cu apariția unei uriașe armate persane și a avarilor până sub zidurile Constan-tino- polului. Acesta a fost momentul crucial. Este treaba cronicarilor să descrie lupta, scribul mărginindu-se la urmărirea rolului într-adevăr extraordinar al lui Apollonissimus, rol ce-l va împinge spre celebritate.

Capitala s-a umplut de refugiați, de mulțimi numeroase presate din spate de invadatori, însă de și mai numeroși barbari, înspăimântați și ei de furia avară. Pestrița populație din interiorul zidurilor părea imposibil de coordonat, cei mai mulți veniți nefiind măcar capabili să se înțeleagă în vreo limbă cu localnicii și cu autoritățile. Constantinopolul era divizat pe cartiere diferite etnic, cei de aceeași obârșie fiind găzduiți de regulă de un conațional sau de o cunoștință aflată de mai multă vreme în oraș. Metropola, atât de cosmopolită dintotdeauna, a ajuns un adevărat Turn al lui Babei, însă un Turn al lui Babei unde nu se construia nimic, ci se aștepta minunea aptă de a salva viețile împresuraților. Și chiar dacă asediatorii au întârziat câțiva ani, la ora sosirii lor, armata bizantină era restructurată și bine antrenată, dar conștiința de sine a invincibilității imperiale nu era încă prezentă și nici populația nu trăia încă sentimentul că ar dispune de o forță capabilă de a o apăra. (Abia după victorie, timp de secole, v^ dăinui convingerea că Bizanțul, oricât de greu ar fi încercat, găsește mereu resurse să supraviețuiască.)

Cutreierând în lung și în lat orașul îngrozit, Apollonissimus trăia cu impresia că toate acestea le-a mai parcurs o dată, în răstimpul celor cinci ani adunați în ceea ce s-a constituit în Pentalogos. Totul părea prezent ca și atunci: și singurătatea printre cei mulți, și singurătatea fiecăruia în fața propriilor fapte și înaintea lui Dumnezeu, și bolile, și foametea, și ochii privind cu ultimele licăriri de speranță. Apollonissimus a reușit, pe parcursul asediului, să se afle în atâtea locuri zilnic, încât se credea că fie are mai multe sosii, fie se bucură de darul ubicuității.

Nici aparițiile lui nu erau lipsite de importanță: acolo unde se ivea el, apărea și mâncarea, dar se iveau și soluții practice pentru fiecare situație aparent disperată. Și se întâmplau atunci și acolo și vindecări miraculoase.

Amănuntul că de data aceasta Constantinopolul nu era amenințat doar de un dușman, ci de o coaliție a atât de multor spaime tradiționale din legendele capitalei a făcut ca amploarea demersului Celui de Al Patruzeci și patrulea să crească pe măsură. Imensa armată persană, după ce a traversat Asia Mică, a ajuns pe malul Bosforului, unde s-a întâlnit cu oștile avare, slave, bulgare și gepide, astfel încât toți cei ce erau folosiți în a-i speria pe copiii mici și mari se aflau gata să distrugă Imperiul. Între 29 iulie și 10 august 626 mersul istoriei omenirii s-a aflat în cumpănă. Iar Messia Purgatoriului, arătându-și, din când în când, misterioasa ramură metalică înflorită, purtată – se spune – mereu sub straiele-i albe, era peste tot, mântuind oamenii și orașul.

În acele zile, Apollonissimus le cerea, în primul rând, oamenilor să nu mănânce ca dobitoacele, ci doar atât cât e necesar și cât e moral.¹ (Pe lângă un vegetarianism sever, nu trebuia uitat nici faptul că și hrana prea îmbelșugată făcea parte din lista păcatelor – e drept, ușoare – pentru care fiecare muritor va trebui să dea seama.²)

În al doilea rând, Al Patruzeci și patrulea vorbea despre ce alimente pot fi mâncate în anumite perioade ale anului și ce alimente trebuie evitate tot atunci. (Asemenea recomandări au început curând să apară în cărțile medicilor, ce publicau listele alimentelor prielnice și listele alimentelor neprielnice anumitor luni.) Toate acestea ar fi putut părea simple vorbe, ba chiar ironii nepotrivite, dacă ne gândim că ne aflam într-o cetate asediată și înfometată mai mult ca oricând. Dar Apollo- nissimus nu venea cu mâna goală, ci arăta locul de unde trebuiau luate cele necesare pentru alimentația recomandată de el. Oamenii lui, îmbrăcați de asemenea în alb, aduceau din Constantinopolul subteran cantitățile necesare de mâncare. Inițial, s-a crezut că acolo s-ar fi aflat depozitele imperiale pentru starea de necesitate. însă cei ce se aventurau cu scopul de a face contrabandă nu găseau nimic, iar cei ce persistau să urmărească ajutoarele lui Apollonissimus au dispărut pentru totdeauna în orașul de sub oraș. Câteodată, noaptea, din cel de al doilea nivel subpământean se auzeau strigăte și vaiete și se spunea că acestea ar proveni de la focul ce îi ardea, în acest avanpost al Purgatoriului, pe păcătoși.

Toate cele amintite au avut două urmări, consemnate ca atare:

Prima consecință învestea Constantinopolul de sub Constantinopol cu treceri directe în lumea cealaltă, pe acolo nu numai că dispăreau în focul purgator păcătoșii cei mai mari, însă de acolo veneau și spiritele ce nu-și găseau liniștea, precum și îngerii și diavolii travestiți.

A doua concluzie provenea din legenda Mâinii Albe, din faptul că tot acolo, sub pământul vizibil al metropolei, s-ar fi găsit (un) sediul congregației și că, deci, Apollonissimus însuși ar fi fost căpetenia misterioasei confrerii.

Cu timpul, și mai ales după ce evenimentele s-au stins, mitul a învălmășit și aceste aspecte de sine stătătoare, și Purgatoriul de sub Constantinopol ar fi devenit și centrul acelei Mâini Albe care era chemată să analizeze sufletele și să le „ancheteze” înaintea Marii Judecăți. Autori de toată încrederea au fost partizanii unor asemenea concluzii și unii dintre ei ne-au lăsat și hărți ale straturilor II—VIII de sub pământul capitalei, precizând unde s-ar fi aflat „locuințele temporare” ale sufletelor curate ce așteptau să fie vămuite înainte de a ajunge în rai și unde erau chinuite sufletele păcătoșilor înrăiți și cele ale marilor greșiți. între acele locuri întunecoase se aflau prăpăstii cumplite și trebuia să treci poduri înguste de la un mal la celălalt, poduri de pe care cei foarte păcătoși cădeau direct în cazanele cu smoală, trași în jos de greutățile crimelor lor. Un frumos op din secolul al XIII-lea, bogat ilustrat, este opera ultimă și cea mai completă (din câte cunoaște scribul) în legătură cu itinerarele subpământene ale Constantinopolului și totodată ale Purgatoriului. Mâna Albă nu este pomenită explicit, dar nu lipsesc nenumăratele semne reprezentând sabia cu două tăișuri care păzea fără echivoc unele treceri, ceea ce a ridicat congregația la rangul de „Apărătoare a Legilor Purgatoriului”. Este, de altfel, una dintre ultimele consemnări ale Mâinii Albe și faptul că autorul nu are curajul să pomenească numele confreriei dovedește spaima împrăștiată de ea încă în evul mediu, astfel încât, la fel ca și în privința altor grozăvii sau însemne superioare, un tabu sever împiedica pe oricine s-o invoce în mod

direct. (Să nu uităm că Apollonissimus, la rândul său, interzicea pomenirea directă a lui Dumnezeu.) Aceasta a avut, însă, și un efect nescontat, dar inevitabil: nemaifiind voie s-o rostești cu numele ei, Mâna Albă, treptat, a dispărut cu totul. însă, până atunci, apare chiar și numele lui Apollonissimus în două locuri de pe hartă: într-unul, unde și-ar fi avut „cartierul general”, cum l-am numi noi acum, și al doilea, într-o trecere spre Palatul Sacru de la Suprafață și, prin oglindă, spre Palatul Sacru Subteran. Iar printre atâtea locuri clar desenate, se găseau și numeroasele depozite de alimente, de obiecte prețioase, de arme, multe aflate sub autoritatea simbolului săbiei cu două tăișuri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.