În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
A doua preocupare a Celui de Al Patruzeci și patrulea în timpul asediului o constituia starea de sănătate a populației. El vindeca bolnavii acolo pe unde trecea, chiar învia unii morți (însă nu pe toți, ci doar pe cei pe care-i considera el necesari printre cei vii) și îi învăța nu numai să se roage și să postească, dar și unde și cum trebuie să le facă pe toate astea. De pildă, în Sfânta Sophia coloanele aveau și un rol curativ. Dacă te frecai de unele dintre ele, în timp ce gândurile îți erau îndreptate spre Dumnezeu, te vindecai de rinichi. Altele tămăduiau durerile de stomac. Existau și coloane indicate pentru durerile de cap. Și așa mai departe. Doar în biserică se puteau realiza astfel de lecuiri; afară, în locurile profane, protectorii răniților și ai vindecătorilor de boli erau tot zeii legendari Chiron și Machaon, zei ce erau tolerați de Părinții Bisericii mult mai firesc decât sectanții propriei credințe.
În timpul asediului, Apollonissimus era prezent peste tot. Ajuta pe fiecare, aducea mâncare acolo unde nu se mai găsea, convingea poporul că încercările trecute cu demnitate nu sunt decât fapte pozitive, ce vor cântări corespunzător la Judecata de Apoi. însă AI Patruzeci și patrulea l-a încurajat în aceeași măsură și pe împărat. El a fost cel ce l-a sfătuit și l-a dus la o victorie care va deveni atât de convingătoare, încât va fi suficientă pentru a alimenta moralul Bizanțului pentru următoarele decenii. Când, peste multe secole, Machiavelli va scrie în Principele cum trebuie să se comporte un conducător în caz că se află într-o cetate asediată, el se va inspira direct dintr-o scrisoare a lui Apollonissimus, „Scrisoare către necredincioși”1. De ce trebuiau tocmai necredincioșii să afle acest lucru? Apollonissimus îi conferea invincibilitate și o aură de sfințenie conducătorului statului și, în plus față de Machiavelli, el explica și modul cum se poate face un principe iubit de popor (nu „nedușmănit”) – printr-o viață exemplară rezultată din lipsa exceselor de orice fel, prin apărarea credinței lui și a supușilor săi și prin pregătirea oamenilor pentru Judecata de Apoi. Și ce prilej mai bun decât o situație-limită impusă de un asediu i se poate oferi pentru asemenea scopuri unui conducător?2
Și, într-adevăr, Heraclius însuși pare să fi ieșit purificat din asediul perșilor și al aliaților lor vremelnici. El reapare tot mai des printre supușii săi, este aclamat, dar, fără a interzice aplauzele, le ia ca pe ofranda pe care împăratul o va transmite lui Christos. Apoi nu i se va mai părea potrivit nici titlul de „imperator” și-l va înlocui, încă înainte de a porni în campanie, cu „basileus”.
Între timp, Apollonissimus se ivea rar alături de august, iar atunci când o făcea, nu știai care este stăpânul și care subalternul. Al Patruzeci și patrulea nu întreprindea nimic ce ar fi putut leza maiestatea suveranului, însă el se afla pe un alt plan, drept o altă față a aceleiași unice autorități. Când Heraclius împărțea daruri poporului, Apollonissimus oferea pâine și apă. Iar când Heraclius organiza nenumăratele serbări așteptate de mulțime în cele peste o sută de zile din an dedicate petrecerilor, Apollonissimus pregătea auditoriul cu câte un discurs moralizator și tot ce urma nu părea decât ilustrarea spuselor lui. în vreme ce Heraclius vorbea entuziast de victoriile militare ce vor veni și îi solicita pe bărbați să participe cu trupul și cu sufletul la campanii, iar pe femei să nu accepte bărbați lași sau profitori de război, Apollonissimus își expunea teoria „Purgatoriului vieții”: trecerea omului nu este o construcție, ci, dimpotrivă, o veșnică demolare. Te naști fericit, lucrezi din greu și, pe măsură ce avansezi în timp, ți-e tot mai puțin ușor, puterile îți scad, speranțele pentru viața aceasta se subțiază, apar bolile și morții din jur, vârsta își arată eșecurile. Te apropii tot mai mult de neputință. Fiindcă pentru neputință ești făcut. Cine nu înțelege că întregul demers al sufletului în trupu-i vremelnic nu este predestinat decât pentru a pune la încercare sufletul nemuritor degeaba îi va căuta vieții un alt sens. însă, astfel, cât de simplu este totul de priceput!
Asemenea vorbe, născute din Pentalogos-ul apollonissimian, repetate de nenumărate ori și ilustrate mereu cu noi pilde dintre faptele ce s-au petrecut și faptele ce se vor petrece – adeverite, într-adevăr, de fiecare dată implacabil –, i-au adus lui Apollonissimus apelativul „Messia al Purgatoriului”. în disputele (se pare că foarte puține) purtate pe această temă cu alți oratori, Al Patruzeci și patrulea câștiga întotdeauna, fiindcă el se dovedea singurul care părea să fi găsit un sens absurdului vieții, nedreptăților soartei și desfășurării tot mai lipsite de speranță pământeană a existenței. Iar sensul invocat nu era o justificare, ci un demers sublim. Cum să pui la îndoială o astfel de rațiune, mai ales că și de tine poate fi vorba și, astfel, și tu crești în propriii tăi ochi? Cine avea o altă părere nu făcea decât să te micească (și) pe tine. Opunându-te… Iată singura trufie de care, probabil, n-a scăpat, un timp, nici măcar ascetul Apollonissimus. (Dar Messia Purgatoriului va reveni și la acest subiect, atunci când va refuza să mai vorbească, atunci când se va pretinde că a depășit și ultimul orgoliu. Când nu va mai vorbi, Apollonissimus, se spunea, nici nu va mai gândi decât la Dumnezeu. „Iată suprema modestie!” îl vor lăuda ucenicii, însă el se va opune prin semne hotărâte: „suprem” n-are nici o legătură cu ființa supusă doar imperativelor cerești.)
Oamenii au înțeles în felul lor îndemnurile lui Apollonissimus: faptul că după nici două săptămâni, cât s-ar fi putut întâmpla orice, imensa armată aliată a trebuit să abandoneze împresurarea li se părea un indiscutabil semn ceresc. Dar, în modul acesta, mulțimea îmbărbătată de Al Patruzeci și patrulea n-a fost mântuită prin chemarea la Dumnezeu, ci i s-a oferit prilejul de a da noi examene în cadrul Purgatoriului pământean. Poporul nu înțelegea sensul mântuirii din accepțiunea lui Apollonissimus și interpreta tradițional cele întâmplate: Dumnezeu i-a salvat, ei n-au fost uciși, femeile lor n-au fost siluite, copiii lor n-au fost târâți în robie, iar averile nu le-au fost trecute prin foc – ce milă mai mare puteau aștepta de la Iisus? Iar Apollonissimus spunea: „V-ați comportat acceptabil, însă încercările la care ați fost supuși nu au luat încă sfârșit. Dumnezeu a găsit de cuviință să vă mai dea prilejul de a vă spăla păcatele prin alte întâmplări pământene, spre a ajunge cât mai curați în fața Judecății de Apoi”. Așadar, după Messia Purgatoriului, Dumnezeu nu i-a pedepsit, dar, neluându-i încă la el, nici nu i-a fericit deocamdată.
Și, într-adevăr, abia câteva luni mai târziu, Heraclius pornește marșul spre răsărit. De data asta, înțelegând ceea ce au fost în stare să înțeleagă, bizantinii nu mai pot fi opriți. înaintarea lor se desfășoară sistematic și eficient: ei nu trec pur și simplu peste teritorii în urmărirea dușmanului, ci ocupă locurile tranzitate și Ie organizează ca părți indivizibile ale Imperiului. După secole de luptă cu perșii, inamicii tradiționali, „istorici”, ai romanilor, aceștia se găsesc pentru întâia oară în situația de a fi nimiciți definitiv. Chosroes II, suveranul care i-a dus pe perși la victorii extraordinare, este zdrobit lângă Ninive și obligat să asiste neputincios cum o armată bizantină disciplinată și evident de neînfrânt coboară pe râul Zab al-Kabir până la
Dastagert, reședința lui favorită, cum o ocupă și cum, în primele zile ale anului 628 după cronologia creștină, regatul îi este umilit până la destrămare. După ce a băut cupa până la fund, trei luni mai târziu, Chosroes încheie o pace ce seamănă mai mult cu o capitulare necondiționată: Bizanțul primește Armenia, o mare parte din Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. în continuare, Heraclius nu are decât să-și ia în primire, în triumf, domeniile. După încă un an, când intră în Ierusalim, s-ar putea să fie pentru prima și ultima oară însoțit de Apollonissimus: Messia Purgatoriului își găsește momentul de maximă glorie pământeană.
În tot timpul campaniei, Al Patruzeci și patrulea rămăsese la Constantinopol. Deseori, într-un loc anume, el informa poporul în legătură cu evoluțiile de pe front.3 De unde avea informațiile acelea atât de proaspete de la zeci de zile depărtare este imposibil de știut, dar ele se confirmau de fiecare dată până în cele mai mici amănunte. (Pe urmă, se pare, ceea ce nu s-a desfășurat în realitate așa cum povestea Apollonissimus Ia Constantinopol era contestat. Nu este singurul caz când istoria s-a notat după descrierile de la distanță ale unui predicator.)
Scăpată din asediu, capitala părea să fi revenit la vechea-i viață. Chiar mai mult: eliberată de temerile imediate, știind că bazileul este departe, o euforie generală a pus stăpânire peste toată suflarea. Starea aceasta putea părea normală și ar fi fost considerată așa, dacă nu ar fi apărut un personaj în stare să se opună retoricii lui Apollonissimus. Nu era vorba nici despre un prelat, nici despre un studit4. Era doar „o voce din mulțime” ce îndrăznea să se opună influentului proroc, favoritul împăratului și purtătorul speranțelor oamenilor. Apollonissimus era cu atât mai iubit cu cât, pe vremea asediului, venise cu mâncare și cu tămăduiri miraculoase, dar venise mai ales cu convingerea că și acea încercare n-a fost decât un examen, iar de la plecarea lui Heraclius, răspândise mai multe vești îmbucurătoare decât s-a obișnuit Bizanțul să primească în ultimele veacuri. Victoriile nu s-au mai succedat astfel de la Constantin, iar acum ele păreau să întreacă întreaga istorie. Al Patruzeci și patrulea i-a ridicat lui Heraclius un soclu greu de imaginat cu doar puțini ani în urmă, când Imperiul își pierduse cea mai mare parte din teritorii.
„Vocea din mulțime” polemiza cu prorocul pe niște teme ce nu erau nici strict teologice, nici strict mirene, fiind, în același timp, amândouă Ia un loc. E de mirare că personajul a apucat să intre în contact cu Apollonissimus, întrucât acesta nu dialoga, el spunând ceea ce avea de spus, înfăptuindu-și minunile și rugându-se fără cuvinte. După vreo două scurte dispute în public, individul incomod fu ridicat de soldați – e adevărat, în mod discret – și dus într-o clădire unde fu pus față în față cu Al Patruzeci și patrulea. Acolo au discutat mult și, mai târziu, au rămas împreună câțiva ani. Numele acelui om era Țipor și era evreu. Principala acuză pe care i-o aducea lui Apollonissimus era că prorocul vorbește ca „trimis al lui Dumnezeu”, ceea ce păgânul contesta. (Nici Al Patruzeci și patrulea nu afirmase vreodată explicit aceasta, iar cognomenul „Messia Purgatoriului” i-a fost atribuit de alții, după Hăcht, imediat ce favoritul lui Heraclius a căzut în dizgrație.) în al doilea rând, Țipor se îndoia de legitimitatea vorbelor cuiva care pretindea umilință și dezinteres față de valorile materiale, atâta vreme cât Apollonissimus nu părea să ducă vreodată lipsă de ceva, fiind tot mai răspândită convingerea că Al Patruzeci și patrulea dispunea de nenumărate comori din secolul lui Christos, comori dispărute o dată cu prorocul din Tyana (sau comorile Mâinii Albe?). Iar, în al treilea rând, disputa se ducea în jurul cuvântului. Poate cineva, întreba Țipor, cineva care folosește cuvântul, să se retragă din toate? Cuvântul singur te face să pierzi puterea de concentrare și te abate în mii de colțuri știute și neștiute, curate și murdare, potrivite pentru contopirea cu divinitatea, dar, mai ales, total nepotrivite pentru aceasta. Apollonissimus nu găsea rațiunea disputei cu Țipor, fiindcă evreul, cum declara el însuși, nu era atât de interesat de subiect, cât de plăcerea de a mai demola un mit. Și, totuși, Apollonissimus îi răspundea lui Țipor, iar evreul pretindea că mai are și alte zeci de obiecții în rezervă, dar că se va rezuma doar la acestea trei, întrucât nici măcar ele nu pot fi combătute. Apollonissimus îl condamna pe evreu pentru exacerbatul lui simț de contradicție care, până la urmă, tot trufie se cheamă.
– Tu, îi spunea Al Patruzeci și patrulea, nu te ocupi cu nimic decât să-i combați pe toți cei din jurul tău.
– Cum cu nimic?! Crezi că asta-i puțin lucru? răspundea Țipor și nu știai dacă vorbește serios sau nu.
S-au găsit oameni porniți să-l omoare pe evreu pentru că îl desfidea pe Apollonissimus, însă Al Patruzeci și patrulea le spunea că necredinciosul trebuie întâi convins. Doar că nu l-a putut convinge niciodată și așa au rămas să se certe în continuare, Țipor împingându-l pe Messia Purgatoriului tot mai adânc în concretul predicilor aceluia.
Când, în 629, Heraclius intră în Ierusalim, se organizează triumfuri simultane atât în cetatea recucerită, cât și Ia Constantinopol. La Ierusalim, bazileul restituie „adevărata cruce” Mormântului Sfânt, după ce aceasta a fost autentificată de patriarh pe baza faptului că sigiliile lăzii n-au fost niciodată rupte, datorită devoțiunii reginei Șira. Pe pământul sfânt, Heraclius însuși renunță la purpură și diademă. Este gloria supremă. Gibbon pretinde că, în perioada aceea, mulțimea credea sincer că este condusă de o căpetenie care i-a întrecut în măreție pe Moise, pe Heracle sau pe Alexandru.
1 „Așadar, un principe care are un oraș bine întărit și care rtu se face urât de popor (sublinierea scribului) nu poate fi atacat și, chiar dacă s-ar găsi cineva să-l atace, ar trebui să renunțe curând la luptă, spre marea lui rușine, căci lucrurile din această lume sunt atât de schimbătoare, încât nu este cu putință ca să stea cineva un an întreg cu armatele lui la asediul unui oraș și să nu facă altceva nimic.” Etc. (Machiavelli – Principele, cap. X)
2 Nu se poate sublinia îndeajuns cât de specială era situația Celui de Al Patruzeci și patrulea. Într-o perioadă când lupta pentru dreapta credință costase deja zeci și zeci de mii de morți și grav mutilați, reprezentantul unei secte – în fond, și ea cotabilă drept eretică – îl sfătuia pe suveranul care sancționa până și papii.
3 După unii, Apollonissimus își făcea veacul într-unul dintre primele două straturi subpământene, după alții în „camera secretă” din Palatul Sacru, acolo unde doar bazileul și un funcționar special cunoșteau accesul, și ieșea doar rar în fața Hippodromului, unde mulțimea îl aștepta, și el le cerea să se roage împreună. După care le povestea noutățile.
4 Adică unul dintre monahii erudiți din atât de prețuita Mănăstire Studion din capitală.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.