În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
După Cipru, evenimentele s-au precipitat. Califul Omar recucerise deja Siria, Irakul, Palestina, Egiptul. Tot ceea ce a câștigat „pentru eternitate” Heraclius n-a rezistat nici vreme de un deceniu. Asta tocmai în timp ce celebrul ascet creștin se apropia de ținuturile ocupate de Islam. Este greu de acceptat că, la întoarcerea din Cipru, Apollonissimus ar mai fi trecut prin Constantinopol și ar fi stat de vorbă cu împăratul sau că i-ar fi ascultat cel puțin îndemnurile. în „Pseudoseptalogos”, această întâlnire are loc pe coasta Adriaticii, la Jadera. De asemenea, Apollonissimus ar trece și pe Insula Rhodos spre a-l convinge pe nefericitul Heraclonas și pe mama sa că Judecata de Apoi este pregătită foarte concret pe pământ. Nici alte întâmplări din versiunea aceasta dubioasă nu sunt credibile. Decorul prin care se deplasează Al Patruzeci și patrulea nu este un teritoriu pământean, oamenii care-l întâlnesc nu par să fie oameni, totul nu reprezintă decât pildă și demonstrarea unor premise anteformulate.
A doua mărturie se referă la popasul propriu-zis în Cipru. Aici pelerinul va fi găzduit de un grup de călugări care știau cine este Al Patruzeci și patrulea și care îl așteptau de mult. (Ceea ce ne dovedește că faima acelui drum straniu a fost mare și că, totuși, oamenii erau la curent cine e omul sfânt care trecea prin Europa, tăcut și indiferent la toate cele lumești.) în Cipru, personajul a stat mai mult și lumea aceea provincială s-a obișnuit cu el, încercând să-l înțeleagă, să-i tălmăcească orice gest și să-l aplice în viața lor. După ce a plecat, pe neașteptate, Apollonissimus, doar câteva zile mai târziu insula a fost cucerită de către arabi.
Și, în sfârșit, cea de a treia mărturie despre această călătorie ne vine din opera altui ascet, din partea martirului Atanasie, ucenicul lui Atanasie apocrisiarul roman, cei doi Atanasie care vor împărtăși, peste douăzeci și ceva de ani, cumplita soartă a lui Maxim Mărturisitorul. Acest Atanasie îl descrie, printre alții, și pe Apollonissimus în drum spre Ierusalim, însă o face fără mare simpatie. Pentru el, Al Patruzeci și patrulea n-a fost decât o arătare cumplită și în același timp jalnică: un bărbat fără vârstă, colindând fără să vadă și fără să audă, grăbindu-se asemenea unui „animal preocupat” într-o direcție anume. (Atanasie-ucenicul nu știa că Messia Purgatoriului se îndreaptă spre Ierusalim, el bănuia că ființa aceea, demnă mai curând de milă decât de considerație, se agită cu ultimele-i puteri drept înainte.) El ni-l descrie pe Al Patruzeci și patrulea într-un veșmânt alb, purtând pe cap o perucă, după moda domnilor din capitală, perucă pe care mai mult ca sigur că nu el și-a pus-o pe creștet, ci un zurbagiu dintre cei ce-l însoțeau atât de des. Și ceea ce era mai groaznic, tinerii ce-l urmau, râzându-și de el, erau de cele mai multe ori găsiți uciși sau mutilați înfiorător, încât oroarea ucenicului-martir Atanasie părea să vină, în primul rând, din urmele de nenorociri ce rămâneau peste tot pe unde trecea Apollonissimus, un Messia al Purgatoriului ce-și ilustra cu brio apelativul.
Aceasta a fost calea de șapte ani a fiului lui Daedalion de la mănăstirea Lerins până la colinele de dinaintea Ierusalimului. Pelerinajul Al Patruzeci și patrulea l-a realizat ca un somnambul: urmărea o țintă precisă, însă nu părea să se mai folosească de vreun reper pământean și, treptat, ceea ce se petrecea în jurul său îl atingea tot mai puțin. Nu-l mai atingea. Despărțirea s-a făcut prin lepădarea, rând pe rând, a vechilor obiceiuri. De când nu mai vorbea, nu-și mai propaga discursurile avertizatoare, dar nici nu se mai îngrijea de propria-i igienă. De pildă, pe vremuri știa exact ceea ce trebuia mâncat într-o anumită perioadă a lunii; acum, abia de mai băga ceva în gură și ceea ce mânca era absolut rodul întâmplării și o fărâmă din dărnicia celor din jur. Ucenici nu-l mai urmau (cel puțin pe față), mesajul purgatoriului uman reușise să-l personifice prin sine însuși, aparițiile lui constituindu-se într-un fel de memento-uri, nenumăratele comori despre care se spunea că era în stare să le scoată la iveală în orice țară se găsea nu-l mai interesau, protecțiile înalte ce i-au fost mereu imputate de către Țipor dispăruseră în ceață pentru el1. Eliminând cuvântul din vorbire, apoi din scriere, Al Patruzeci și patrulea se străduia să uite vorba și în gând.
Se spune că în ziua când ar fi împlinit cincizeci de ani, personajul ar fi ajuns pe un deal, unde s-ar fi oprit istovit. Nu mai era în stare să meargă, mai mult se țâra, era atât de adâncit în sine încât e într-adevăr cu totul de minune cum de a izbutit să ajungă exact în preajma țintei călătoriei sale. Pe dealurile acelea, venind dinspre Siria, ar fi simțit mirosul Orașului Sfânt, întrucât vântul ar fi bătut dinspre vale. Atunci s-ar fi descătușat Al Patruzeci și patrulea din el însuși și s-ar fi contopit cu Dumnezeu.
Scribul a avut prilejul să povestească despre oameni care au reușit, în decursul unor vieți evlavioase, să realizeze două, trei sau chiar patru stări de extaz. Pentru Apollonissimus aceasta a fost prima. Și ultima. El a rămas, se spune, cu capul ridicat spre cer, culcat pe o rână, mut și surd la toate cele din jurul său. Cei ce l-ar fi văzut pe marginea acelui drum atât de umblat, călători sau pelerini, creștini sau arabi, evrei sau asiatici din Orientul îndepărtat, iscoade sau oameni ai bazileului amestecați printre iscoadele califului, oameni ai Mâinii Albe amestecați printre caravanele negustorilor, toți l-au văzut și au mărturisit că personajul cunoscut de mai toată lumea ar fi rămas în poziția aceea nefirească timp de mai multe zile și mai multe nopți. Aflat în fața porților Ierusalimului, nu i s-a mai îngăduit să parcurgă ultimii pași. Atunci când, peste patru zile, niște oșteni arabi au vrut să vadă de aproape ce e cu el, n-au găsit decât un cadavru rigid, contorsionat, ca o statuie.
Iscoadele lui Constans ar fi primit tocmai atunci noi porunci în legătură cu Apollonissimus. Zărindu-l mort, n-au mai putut să-și ducă ordinele la îndeplinire, iar, mai departe, atitudinea împăratului a rămas o taină.
Se mai spune că Al Patruzeci și patrulea ar fi fost înmormântat pe colina extazului de către propriul său fiu, aflat tot timpul la câțiva metri în urma Iui. Mormântul simplu ar fi fost pângărit de mai multe ori și de fiecare dată refăcut. Asemenea întâmplări ar fi avut loc și sute de ani mai târziu, când nimeni nu mai știa cu exactitate cine se odihnește în acel loc.
Multă vreme s-a spus că locul acela de veci străjuiește liniștea Ierusalimului. Câtă vreme e lăsat în liniște, orașului nu i se poate întâmpla nimic grav. De pe ziduri, în fiecare dimineață, un funcționar cu ochi buni privea spre colina lui Apollonissimus. în fiecare dimineață, funcționarul își dădea raportul secret, iar în Orașul Sfânt ziua putea începe.
Tema Purgatoriului va fi reluată în secolul al XII-lea. întâmplător (?) atunci se va clătina cel mai tare Regatul Latin de Ierusalim. Orașul Sfânt va fi cucerit de mai multe ori de ayyubizi, din nou de cruciați, de horezmieni și, în final, de sultanul mameluc. în timpul captivității lui Balduin II de Le Bourg,
regenții desființează obiceiul, secret de aproape cinci veacuri, ca un funcționar să raporteze în fiecare dimineață starea mormântului lui Apollonissimus, cutumă ce pretindea un anume ceremonial confidențial. O dată cu dispariția acestui rit se termină și legenda Celui de Al Patruzeci și patrulea, numit și Apollonissimus, Messia Purgatoriului. Dar deja de peste trei veacuri amănuntele despre personaj nu mai erau la îndemâna nimănui.
Iar între Apollonissimus și Mâna Albă nu s-a mai făcut nici o legătură.
1 Deși scribul are toate motivele să creadă că drumul Celui de Al Patruzeci și patrulea era presărat de agenți ce-l supravegheau, cei mâi mulți fără a se cunoaște măcar între ei. Oamenii lui Constans Pogonatul și cei ai Mâinii Albe erau mereu prezenți, chiar dacă din motive diferite.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.