Mâna albă (57)

Mâna albă (57). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Să revenim, însă, la moneda levantină. Se pare că, inițial, aceasta a făcut parte dintre nenumăratele minuni ale lumii și că abia câteva secole mai târziu originea ei ar fi migrat spre zonele diavolului. Așa că, Ia sosirea Celui de Al Patruzeci și șaptelea la Roma, faptul că el aducea cu sine și două (!) exemplare ale acestei surse de veșnică bogăție nu putea decât să stârnească admirația contemporanilor. Concomitent, faptul că sosea din Alexandria, orașul lui Alexandru, eroul de care se leagă cel mai miraculos roman al omenirii, făcea posibilă și orice altă minunăție. în legătură cu aceasta, ne-a rămas o mărturie scrisă atestând sosirea în Italia a unui foarte important personaj, trăind umil, necunoscut de mai nimeni, însă având moneda levantină, dispunând și de numeroase alte accesorii miraculoase, teribile și de invidiat și încercând „să orienteze oamenii cu fața spre Paradis”¹. Cel puțin ultima afirmație trebuie luată foarte concret: bunicul Levantinului fusese în legătură cu călugărul Beatus, cel cu faimoasa hartă ce situa Ia granițele indiene raiul terestru. însă India secolului al VIII-lea avea cu totul alt plasament decât cel cunoscut azi, ea fiind așezată într-o Asie meridională lipită de coasta orientală a Africii, astfel încât nu mai puțin celebra Etiopie se întrepătrundea cu acea Indie, cu care, uneori, chiar se confunda. Levantinul nu venea doar din orașul lui Alexandru, sinonim cu romanțul eroic, dar, deci, și din Africa, un continent ce dădea la răsărit nemijlocit în India… Iar în legătură cu India, acela era locul deplinei imaginații. Tărâmurile se amestecă și istoriile se contopesc, încă de la celebra scrisoare apocrifă a lui Alexandru către Aristotel, orice „zvon indian” era garantat de cele mai mari autorități ale istoriei culturale a omenirii. India era formată din „Insulele fericite”, dintre care unele, Chryse și Argyre, erau din aur, respectiv din argint, unde o faună nemaipomenită mișuna printr-o vegetație la fel de extraordinară² și unde curgeau cele patru fluvii paradisiace – Tigrul, Eufratul, Pison (Gangele) și Gehon (Nilul)³. Și toate astea într-o vreme aflată la Vârsta de Aur…

Însă acel amintit călugăr Beatus (trăind, după unele surse cu totul demne de încredere, abia în secolul Levantinului) sau poate (din nou) un alt individ cu același nume așează Roma și Ierusalimul „în centrul Pământului, acolo unde se întâlnesc mările ce împart lumea în patru părți”. Deosebirile dintre Beatus și… Beatus provin doar din faptul că primul plasează în buricul lumii, alături de Roma și Ierusalim, și Alexandria. Probabil că orașul ocupat de arabi nu mai merita o asemenea situare (în timp ce Ierusalimul rămânea mai departe, chiar și sub arabi, Orașul Sfânt). Dintr-un centru al Terrei într-alt centru al Terrei, mutarea Levantinului nu ținea decât de modul cum era proiectată în clipa aceea umbra lumii.

Iată personajul venit la Roma pe timpul pontificatului unuia dintre cei doi Ioan. Nimeni nu l-a văzut pe Al Patruzeci și șaptelea, însă spiritul Iui sosise. Și s-a găsit și cine să aibă grijă ca acest lucru să fie cunoscut.

Și în Roma, tot pe vremea Levantinului, s-a născut cel mai celebru cimitir al metropolei, cimitir ce avea să dăinuie sub aceeași formă timp de mai multe secole. Și aici terenul a fost împărțit în patru părți simetrice, un pârâu artificial îl străbătea prin mijloc, patru străzi pietruite se întâlneau în centru. Și această necropolă a devenit „Orașul morților”, însă și „Orașul cinstei și al onoarei”. Planurile aleilor și dispunerea morminte lor s-au realizat, se spune, după complicate studii de geomanție. Armonia dintre pământ (praf) și stele s-a ghidat după reguli stricte în amplasarea cimitirelor din Roma Levantinului și încă multe secole mai târziu.

La moartea lui Ioan al VII-lea, Roma nu se gândea la arabi, fiind amenințată, în primul rând, de longobarzi – pe care doar diplomația și geniul ultimilor papi i-au putut opri să ocupe orașul și să anuleze și ceea ce a mai rămas din puterea lumească a sfântului pontif. Desigur, nici arabii nu puteau fi ignorați, mai ales că, supunând nordul Africii, ei i-au luat Romei tradiționala cămară de grâu. Totuși, arabii erau încă departe. La sfârșitul lui 707, la moartea Papei Ioan al VII-lea, doi au fost candidații cei mai serioși pentru succesiunea pontificală: Constantin și Sisinnius. Deși mai puțin cunoscut, acesta din urmă a reușit să-și atragă suficiente sufragii pentru a fi numit papă. Pontificatul lui a început la 15 ianuarie, într-o iarnă cu totul neobișnuită, cu perioade de frig nemaiîntâlnit la Roma, urmate de săptămâni atât de blânde încât și copacii erau derutați și înfloreau. Apoi un nou ger distrugea mugurii, care în „curând își făceau iarăși apariția: de șapte ori au înflorit pomii în iarna aceea.

Surse răuvoitoare susțin că Sisinnius s-ar fi născut în 666 în Orient. De ce răuvoitoare? Pentru că 666 nu era decât cifra diavolului, iar papa ar fi provenit dintr-o familie convertită recent la creștinism, originară din Yathreb. Adoratoare a Kaabei, uriașa piatră neagră din Mecca, familia bunicilor lui Sisinnius putea să se fi prosternat înaintea zeilor Aliat, Manat și El-Uzza, dar putea la fel de bine să fi fost și membră a comunității evreiești. După Hegira, câteva familii ar fi părăsit în grabă Mecca, probabil fiindcă ar fi intrat în conflict cu Mahommed. însă aceleași surse răuvoitoare noului papă susțineau că părinții acestuia ar fi plecat din însărcinarea secretă a Profetului. Sisinnius însuși, cel născut tocmai în anul 666, n-ar fi fost decât un înger inferior, un giin, chemat să unească forțele diavolului pentru a lupta împotriva creștinilor. Deci, evreu de origine, aflat în slujba arabilor care au ocupat o mare parte a lumii și i-au lipsit pe romani de convoaiele de cereale din Africa, convoaie fără de care viața în Italia devenea tot mai lipsită de șanse, noul papă aducea cu sine tot ceea ce era mai disprețuit și mai malefic. Printre giinii ce l-ar fi însoțit de la venirea sa în Imperiu se aflau și numeroase forțe cunoscute ale spaimei. între ele, și Levantinul cu monedele lui blestemate. (Și) Mâna Albă.

În perioada 15 ianuarie-4 februarie 707⁴, în Roma fuseseră numărate nu mai puțin de treizeci și trei de incendii, Tibrul se revărsase de două ori, iar în trei nopți fuseseră semnalate ploi de stele. A nins în patru zile și a fost neobișnuit de cald în alte șapte. în ziua de 16 ianuarie s-au văzut, în același timp, pe cer doi sori, precum și luna, de la amiază și până ce s-a întunecat. Tot de atunci a început o epidemie a unei boli puțin cunoscute, însă cu o evoluție foarte rapidă: omului i se făcea brusc rău, nu mai avea aer, bătea de câteva ori din buze, asemenea peștilor pe uscat, însă murind mai repede decât ei. Persoane perfect sănătoase se opreau din vorbă, încercau să bea aer și se prăbușeau moarte. Grozăvia aceasta – ce putea veni oricând și oriunde și din fața căreia nu te puteai ascunde – a ajuns să isterizeze tot orașul. în mod normal, de așa ceva încerci să te aperi și prin ignorare, dar deja din prima zi muriseră subit câteva sute de oameni. La 23 ianuarie, cifra victimelor se dublă. Se părea că întreaga cetate se va depopula în cel mult o lună. Iar de fugit, unde să fugi într-o țară bântuită de bande răzlețe de nenorociți, jefuind ce mai găseau de jefuit sau jefuindu-se între ele?

Între 15 ianuarie și 4 februarie 707, deși s-au petrecut atâtea nenorociri, groparul palid din cimitir n-a mai fost văzut de nimeni. Printre nenumăratele semne, oamenii credeau că zăresc și ceea ce n-a fost. Unii, mai nestăpâniți, Ie dădeau și celorlalți indicii asupra modului cum trebuie să privească. Cu cât evenimentele ciudate și nefaste, prevestitoare de alte nenorociri se înmulțeau, cu atât mai imperioasă era căutarea unei soluții. Pentru a putea curma răul înainte de a fi prea târziu pentru toată lumea, trebuia găsită originea sa. Iar aceasta nu era prea greu de aflat. O dată cu zvârcolirile naturii, au apărut și oameni ce pretindeau că l-ar fi observat pe papa însuși în ipostaze cumplite. Cum asemenea vorbe nu erau crezute de toată lumea, au găsit mult mai mulți ascultători cei ce se jurau că l-au zărit pe Sisinnius nu zburând noaptea în mijlocul unui stol de păsări negre în tovărășia lui Ef și nici închinându-se la idolii păgâni printre ruinele părăginite ale de mult părăsitului templu ridicat în cinstea lui Zeus Autocrator, zis și templul lui Zeus Junior, ci discutând cu un grup de arabi și dându-le o cheie misterioasă sau promițându-le unor soli longobarzi mai multe dintre relicvele sfinte. Se mai zvonea că Sisinnius și-ar fi îndepărtat toate icoanele din apartamentul papal, lucru de neînțeles de către romani, mai ales că primele zvonuri despre marele război al picturilor sfinte nu ajunseseră încă de la Constantinopol.

După doar două săptămâni, papa fu identificat cu originea răului. însă, pentru ca starea de spirit să fie și mai justificată, era necesar și un anturaj malefic. în două gravuri de la mănăstirea Ferme zu Chiuso, Sisinnius este înconjurat de oameni ciudați, cu picioare de țap sau de vultur, cu cozi de diavol, cu mai multe perechi de ochi ori cu urechi ieșindu-le din trunchiuri. Personajele erau fie despuiate, fie purtând straie la fel de fantastice precum le era și înfățișarea. Respectivele desene ne fac să credem că papa s-a înconjurat într-adevăr de oameni neobișnuiți, poate de străini. Cu cât animozitatea împotriva sa creștea, proaspătul episcop al Romei a înțeles că trebuie să se apere cu o gardă tot mai credincioasă. Originar el însuși din Orient, și-ar fi luat și mercenari de acolo. (Deși, se mai susține, a început tratative de a angaja și nordici: franci și helveți. însă evenimentele s-au desfășurat prea repede și este greu de reconstituit astăzi ce planuri a avut cu adevărat Sisinnius.) Garda aceasta, oricum străină, constituită în prima ei formă atât de repede, n-a făcut decât să pună paie peste foc. Zvonul cum că ar fi fost așteptați la Roma încă alte sute sau poate mii de mercenari spre a-i asigura securitatea papei i-a făcut pe mulți să vorbească despre o trădare de profunzime: oastea venetică n-ar fi fost decât avangarda unei armate de ocupație păgâne, papa însuși constituindu-se în vârful de lance al acelor forțe anticreștine. în curând, i s-au găsit și locotenenții. în mod logic, aceștia trebuiau să fie ori necredincioși, ori figuri damnate. Nălucile antropomorfe nu mai ajungeau, era nevoie și de oameni concreți: câțiva frizi, câțiva slavi – urmașii familiei domnitoare a, cu jumătate de secol înainte, înfrântului Mare Imperiu Bulgar –, arabi bronzați și evrei cu părul creț, dar și o căpetenie a piraților, un călău fugit din Bizanț și un gropar palid. în contextul cumplitei epidemii și al atâtor semne ce se petreceau mai zilnic, drumurile obișnuite ale papei prin cetate erau recepționate cu groază.

La începutul lui februarie, au fost semnalate corăbii negre în largul mării. Era un moment când Roma se simțea prea vulnerabilă spre a se putea măcar gândi la o apărare cât de cât eficientă. Oamenii se rugau, își înmormântau numeroșii morți, se așteptau la orice. în dimineața zilei de 4 februarie soarele răsări mai devreme și dogori la fel ca în mijlocul lui august. Ca în fiecare zi, papa coborî străzile strâmte spre zidurile cetății. Aerul respira fierbinte și nemișcat. O femeie avu o viziune și, înainte de a leșina, arătă îngrozită spre Sisinnius. în ulițele acelea strâmbe și înguste, prea puțini trecători ar fi putut asista la scena provocată de acea nenorocită. Și, totuși, ulterior, s-au găsit mii de martori oculari. Era vorba despre un semn. Mulțimea vru să se arunce asupra papei, însă, profitând de spațiul strâmt, garda îl putu apăra cu ușurință.

Se aflau chiar la ieșirea din oraș și coborâră în cimitir. înconjurat de străji, papa se urcă pe un mormânt și încercă să le vorbească oamenilor ce se adunau într-un număr tot mai mare. Lumea țipa, amenința, fiecare avea ceva de spus sau de întrebat. Sisinnius mișca din buze, dar nu putea fi auzit nici de la doi pași. Unora li s-a părut că episcopul Romei ar fi spus: Media vita in morte sumus…, apoi buzele i s-ar fi mișcat tăcute de mai multe ori. Din ceruri s-a pogorât o liniște deplină, netulburată de nici un fir de vânt. Papa era gata să se prăbușească din clipă în clipă, la fel ca numeroșii atinși de boala cea nemiloasă.

Atunci, au scris mai mulți analiști, lumea a îngenuncheat și, în vreme ce papa își trăgea ultimele puteri din aerul celor mai înalte sfere, oamenii au început să se roage și, deși nimeni nu scotea nici un sunet, cimitirul s-a umplut de o muzică mult mai măreață chiar decât cea auzită la slujbele de la Sfânta Sophia, pe vremea împăratului Justinian, când psalmodiau zilnic 111 lectori și 25 de soliști. Afară era cald ca vara, iar isonul s-a răspândit până în centrul Romei.

Vremea s-a oprit în loc și mulțimea nu și-a revenit decât spre seară, când ningea ușor, iar papa s-a clătinat pentru ultima oară, a mai băut aer, a binecuvântat marea de bărbați și de femei și s-a prăbușit fără viață.

Sisinnius ar fi fost cea din urmă victimă a cumplitei epidemii. în aceeași seară au dispărut și corăbiile negre de la orizont, iar o zăpadă imaculată a acoperit, până dimineața, cetatea⁵.

Scurtul și încordatul episod al Papei Sisinnius, nedurând nici trei săptămâni, a rămas înscris în cărțile de istorie, deși, terminându-se atât de ciudat, sursele fie îl consemnează în grabă, fie se contrazic.

Levantinul a mai trăit din ianuarie 707 până la mijlocul anului 750. Lumea își amintea să-l fi văzut sprijinit în sapă, palid, mut, alături de mormântul de pe care se prăbușise Sisinnius. Faptul că s-a aflat atât de aproape de papă, în mijlocul gărzilor, i-a îndemnat pe mulți să creadă că ar fi făcut parte dintre apropiații cei mai fideli ai suveranului pontif, iar sapa n-ar fi fost decât o armă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.