Mâna albă (61)

Mâna albă (61). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Al doilea sector, cel rezervat creștinilor obișnuiți, celor nici foarte bogați, dar nici foarte săraci, celor nici celebri, însă nici anonimi, celor ce au dus un trai relativ decent – „pe cât au permis-o vremurile” celor ce n-au ucis, n-au tâlhărit, n-au trebuit să sufere oprobriul public și s-au bucurat de atenția vecinilor, al doilea sector se afla pe un șes întins, teren uimitor de plat pentru zona aceea colinară. Suprafața acestui sector era și ea acoperită de iarbă, din loc în loc, pâlcuri de arbori ofereau umbră vizitatorilor și unor morminte ale fruntașilor cartierelor, două dintre cele patru pâraie străbăteau și „Cimitirul onorabil”. Fără a mai oferi vegetația luxuriantă a „Raiului”, poate și din pricină că verdeața a fost mult deranjată de lipsa de spațiu, întrucât în „Cimitirul onorabil” își găsiseră odihna de sute de ori mai multe trupuri decât în „Rai”, acest perimetru era totuși liniștitor, mormintele nu erau încă foarte îngrămădite, rudele mai aveau posibilitatea de a alege parcele ispititoare pentru dispăruți. Iar vecinătatea „Raiului” îi dădea trecătorului (și, desigur, și celor înmormântați) un sentiment de securitate. O liniște binecuvântată oferea acestui cimitir din cimitir un sentiment cu adevărat de „onorabilitate”.

AI treilea sector se afla într-o vale accidentată, o râpă cu pământ galben, mâlos, groapă lipsită aproape în întregime de vegetație. Aici erau înmormântați săracii, creștinii greșiți, păcătoșii vinovați de delicte pentru care au fost sancționați de societate, cerșetorii și unii oameni ai Bisericii care au cerut în mod imperativ să fie așezați printre umilii obștii. Tot în acest loc erau înhumați și creștinii morți în trecere prin Roma ori cei ce n-aveau pe nimeni să Ie plătească funeraliile. Locul reprezenta partea cea mai populată a necropolei, mormintele erau mult mai apropiate unele de altele, deși nu existau gropi comune decât în cazul marilor epidemii, când bogați și săraci, creștini și necreștini erau îngropați în grabă, din lipsă de timp și din spaima de evenimentele cumplite ale momentului. în rest, fiecare decedat își avea lăcașul său, implozia Romei făcând ca atât în metropolă, cât și în necropolă adăposturile să fie mult mai numeroase decât nevoile, de parcă un bătrân stafidit ar fi continuat să poarte un veșmânt care odată i-a fost pe măsură, însă acum îi atârna în toate părțile. Mormintele săpate direct în lut nu puteau fi întreținute, însă nici nu se găsea cineva doritor s-o facă. Mormintele nu puteau fi întreținute fiindcă terenul era foarte jos, mult sub nivelul mării și, cel puțin o dată la patru-cinci ani, inundațiile răvășeau valea, transformând-o într-un lac unde apa băltea apoi luni în șir, devastând gropile și scoțând, de multe ori, leșurile din adâncuri. De aceea, peisajul se înfățișa sinistru, cele două pâraie ce străbăteau „Cimitirul onorabil” se umflau și secau, lăsând pe fundul albiilor cadavre descompuse. Un miros pestilențial se ridica din acea mlaștină bântuită doar de animale sălbatice și de fugarii cei mai decăzuți. înmormântările se făceau și ele aici cât mai repede și rudele săracilor se fereau îngrozite să-și mai viziteze răposații. Bandiții cei mai fioroși și sfinții cei mai evlavioși se retrăgeau în „Groapă”, știind că nimeni nu-i va deranja vreodată. Acest sector al cimitirului avea un statut tacit de „azil”, nici un urmărit neavând motive reale să se teamă că se va găsi o autoritate dispusă să-l caute acolo, orice urmărire oprindu-se într-un consens ritual la marginile necropolei. Altele erau comandamentele la care trebuia să se supună cel refugiat în „Groapă”¹.

Și, în fine, al patrulea sector era rezervat necreștinilor, evreilor, barbarilor și păgânilor de tot soiul, dar și celor ce se intitulau creștini, făcând însă parte din sectele considerate eretice. Mai detestat decât „Groapa”, acest cvartal – egal în mărime cu celelalte – dovedea că și cei mai umili au în urma lor tărâmuri mult mai damnate. Cu toate că acest sfert era ferit de inundații, el aflându-se așezat mai la deal, nimeni nu se încumeta să se aciuiască viu acolo, de teama numeroaselor legende macabre ce se suprapuneau peste terenul arid, lipsit de orice vegetație, cu un sol stâncos, puternic accidentat și brăzdat de râpe adânci. Nici nu s-ar fi putut imagina un peisaj mai dezolant pentru un avertisment dat celor ce se considerau dreptcredincioși și care puteau vedea această „Vale a nimănui”, ce se oferea cu orice prilej privirii din celelalte trei sectoare despărțite de brațele crucii. „Valea nimănui” reprezenta o denumire improprie pentru că, așa cum a menționat scribul, locul era pe o colină, iar mormintele răsăreau printre colții de piatră, unele dintre ele fiind adevărate monumente funerare, mult mai arătoase decât majoritatea celor aflate în „Cimitirul onorabil”. Dar tocmai acele monumente aveau renumele nespus în cuvinte al unor primejdii aflate în permanență în vecinătatea odihnei creștinilor, niște amenințări ce nu trebuiau trecute cu vederea. Din cauza terenului pietros, morții erau îngropați aici într-o dezordine stabilită de capriciile solului, iar grupurile de morminte dădeau o imagine și mai neobișnuită întregului sector: în afară de aranjamentele dictate de constrângerile naturale, morții erau înhumați în locuri diferite și după originea lor, fiecare etnie având grijă ca decedații ei cei mai importanți să fie așezați cât mai în mijlocul grupului și pe un loc cât mai înalt, astfel încât demnitarii, bogătașii și celebritățile să fie „apărați” de dese cordoane succesive de morminte obișnuite, ajungându-se ca de multe ori să fie chiar dificil să ajungi prin terenul puternic accidentat până la ei. în timpul nenumăratelor asedii ale Romei, atacatorii își aduceau și ei morții, respectând regulile inflexibile ale cimitirului: creștinii – în funcție de apartenența socială și ierarhică a defunctului – într-unul dintre cele trei sectoare creștine, printre locurile de veci ale celor pe care i-au împresurat, iar păgânii populând cu cadavre câte un dâmb stâncos al „Văii nimănui”.

Ca pretutindeni, și necropola Levantinului și a urmașilor săi se constituia într-o hartă colorată a istoriei locale. în vremurile de relativă pace, însă, străinii nesusținuți de armele asediatorilor nu-și găseau adesea odihna decât în „Groapă”.

Dacă în „Groapă” lumea nu era ispitită să se ducă din pricina peisajului sinistru și a duhorii pestilențiale, în „Valea nimănui” creștinii refuzau până și gândul de a pătrunde vreodată, de teama unor legende atât de cumplite, încât nici nu erau relatate decât tot cu spaimă. O spaimă atât de puternică, încât a reușit să perpetueze conținutul poveștilor, cu toate că abia dacă se mai găseau niște creștini suficient de inconștienți sau suficient de sfidători să le mai istorisească.

Norocul scribilor că întotdeauna se găsesc suficient de mulți oameni inconștienți și suficient de mulți oameni dispuși să sfideze prudența și cutumele!

O vreme, membrii confreriei au fost asimilați unui ordin călugăresc: din Bizanț veneau periodic personaje ciudate, non- conformiste, străine de orice mentalitate familiară localnicilor. Acei așa-ziși călugări sfidau legile, n-aveau casă, nu se supuneau nici unei ierarhii și păreau că trăiesc după o altă logică. Mulți se declarau nebuni, alții doar se purtau ca niște nebuni, majoritatea dintre ei îl ponegreau pe papă și erau împotriva unirii cu Roma – însă nu se temeau să-și facă apariția în Cetatea Eternă –, între timp acuzau pentru ciumă evreii și instigau lumea să-i omoare pe aceștia, se lăudau că posedă panacee miraculoase împotriva bolilor celor mai grozave, dar că sunt în stare să aducă ei înșiși oricând epidemii. Erau suspecți din toate punctele de vedere și puteau inspira frică. însă ei nu erau chiar călugări veniți din inima Imperiului și, timp de generații, Mâna Albă s-a dezis de ei, chiar dacă de unele dintre aceste personaje nu ezita să se folosească. Acei monahi formau ei înșiși o confrerie, „un partid zelot”, cu totul independent de Mâna Albă.

În această vreme, nimic nu se putea desfășura în nici unul dintre cele patru cimitire din marea necropolă de lângă Roma fără știrea, încuviințarea și aportul Levantinului și, mai târziu, ale lui Infandus. Astăzi, întregul perimetru și-a modificat mult înfățișarea: „Groapa” a dispărut cu desăvârșire și a fost înlocuită de un cartier de blocuri cu trei-patru etaje. Terenul a fost consolidat și, în locul mlaștinilor, se găsește un parc cu un lac unde, pentru câteva sute de lire, poți să te plimbi cu barca sau cu hidrobicicleta. Cartierul pare mai degrabă muncitoresc, dar, în dimineața în care a vizitat scribul parcul, acesta răsuna de vocile a sute de copii aflați acolo cu învățătorii lor. Brațul marii cruci pavate a drumului ce împărțise odată cimitirul Levantinului mai există și în prezent și, găsindu-l, scribul l-a urmat până în punctul unde aleea se trifurcă; de acolo a mers pe toate cele trei elemente încă intacte ale crucii. Dalele regulate de piatră par a fi fost băgate ieri în pământ și au rămas bine conservate, asemenea multor porțiuni ale căilor principale romane. (De altfel, fără drum, scribul n-ar fi reușit niciodată să localizeze măcar și aproximativ necropola, așa cum a fost ea în secolul al VIII-lea.) „Valea nimănui” a dispărut și ea ca loc de îngropăciune. Doar terenul pare să fi rămas neschimbat: un dâmb ca o cocoașă, plin de cioturi vechi de stâncă, ici-colo o casă răzleață. Monumentele funerare au fost înlocuite, la distanțe apreciabile între ele, de stâlpi masivi de înaltă tensiune. Străvechiul „Rai” și bătrânul „Cimitir onorabil” și-au păstrat funcția. Acum ele sunt supraaglomerate și ar fi mai mult decât necesară și jumătatea dezafectată a necropolei. Scribul a auzit că taxele pentru menținerea rudelor decedate reprezintă sume apreciabile, dacă decesul a survenit cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. însă, în mod curent, supraviețuitorii își epuizează și ei interesul pentru niște strămoși despre care știu tot mai puține și sentimentele lor se opresc, de regulă, la nivelul bunicilor. Doar în fostul „Rai”, prin vegetația astăzi atent îngrijită, se mai ițesc monumente funerare vechi de secole, fiind înmormântate în ele străbunii unor familii de nobili preocupate de arborele lor genealogic. Alte câteva pietre s-au păstrat doar întrucât au rezistat vremurilor celor mai grele, devenind acum punctele de atracție și de fală ale cimitirului modern. Deși necropola Levantinului nu mai este astăzi nici pe departe cel mai important loc de înhumare al Romei, scribul a găsit, totuși, la fața locului un administrator pasionat, de la care, pentru câteva mii de lire italiene, a primit o fotocopie a necropolei, cu topografia modernă a mormintelor și cu abundentele explicații orale ale îngrijitorului. Cu harta și cu administratorul alături, scribul a cutreierat multe ore aleile. în fostul „Cimitir onorabil”, mormintele se aliniază într-o disciplină severă pe șiruri și numere. Nici unul dintre ele nu pare să fie mai vechi de un veac. în „Groapă” și în „Valea nimănui”, administratorul s-a jurat că nu mai poate fi găsită nici o urmă a vreunui loc de veci. în „Rai”, datorită terenului mai accidentat, monotonia rândurilor perfect constituite este întreruptă de coline cu vegetație mai deasă, de monumente funerare mai pretențioase, de două capele și mai multe morgi. Cripte masive din marmură scumpă dau personalitate și distincție dealurilor. Dintre cele patru pâraie n-a mai rămas decât unul singur, dar multe izvoare și fântâni se găsesc mai peste tot, ajutându-i pe oameni să ude straturile cu flori. Dintre criptele vechi, trei au fost acelea despre care administratorul n-a știut să-i ofere scribului date plauzibile, poveștile debitate fiind bune, în aceste cazuri, cel mult pentru un grup de turiști americani. (Deși aceștia au destule obiective de filmat la Roma pentru a-și pierde vremea cu niște morminte dintr-un cimitir ce nu apare în nici un ghid turistic.) Cele trei monumente nu sunt nici scitice și nici măcar vechi „de peste o mie de ani”. Deocamdată, ele nu-l interesează nici pe scrib.

Eliberat de cicăleala încântată de sine a administratorului, scribul a pornit de unul singur în fosta „Vale a nimănui”, despre care groparul modern se jura că n-a fost niciodată cimitir. în dreptul drumeagurilor șerpuind printre colții de piatră, apăreau numeroase tăblițe menite să interzică accesul în stânga și în dreapta, în numele unor proprietăți private. Câteodată, garduri de sârmă împletită fac și mai de nepătruns anumite parcele. Printre atâtea cercetări inutile, scribul tocmai își spunea că a mai făcut una, când, pe neașteptate, a dat de un izvor amenajat pentru toți trecătorii. Jgheabul ieșea dintr-un fel de clădire foarte scundă. înconjurând-o, scribul a găsit, printre tufe, o fereastră mică, de o formă neregulată, cu o deschidere maximă de vreo patruzeci de centimetri. Deschizătura ar fi putut să fie și o simplă crăpătură în zid, dacă resturi de ornamente n-ar fi subliniat funcția intenționată a acelei găuri. Lumina lanternei a speriat niște șobolani, dar mare lucru nu mai era de văzut în interiorul aflat mai adânc cu cel puțin un metru decât nivelul drumului. Nici un obiect, nici o inscripție, nimic nu părea să fi supraviețuit. De altfel, accesul era cât se poate de incomod la acea fereastră și scribul renunță să se mai folosească de ea. în schimb, fotografie de jur-împrejur partea de construcție ce mai ieșea deasupra solului, fiind obligat pentru aceasta să dea Ia o parte mușchi și vegetație. Abia mult mai târziu, acasă, mărind clișeele, scribul a avut impresia că a găsit pe latura sudică urmele unui basorelief din care n-a mai rămas decât o mână. Apoi a crezut că mâna aceea era izolată într-un cerc. însă toate astea atât de mâncate de timp, încât sugestia părea mai puternică decât realitatea. (Cineva neprevenit a găsit alte imagini în acele urme.) Totuși, pentru scrib, mâna (?) din cerc a câștigat o asemenea relevanță, încât i-a întărit convingerea că aceea trebuie să fi fost cripta unde și-a adăpostit Levantinul familia, unde a crescut Infandus și unde s-au perpetuat Cei O Sută. Logica pledează pentru aceasta: dacă Al Patruzeci și șaptelea nu dorea să fie deranjat și dacă în acea criptă aveau loc întâlniri tainice, un adăpost în „Valea nimănui” garanta orice confidențialitate, nimeni neavând curajul să se aventureze acolo, mai ales noaptea. Mai mult decât stâncile, renumele damnat era cea mai bună santinelă. Apoi, apa care izvora chiar din acel punct era un alt argument foarte serios. în al treilea rând, „Valea nimănui” părea un teritoriu lipsit de orice jurisdicție, având, cu atât mai mult, nevoie de o forță proprie aptă să-i asigure statu-quo-ul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.