Marele Inchizitor, la telefon cu Bill Gates

Facerea lumii era spre finalul lucrărilor sale. Dumnezeu a organizat o conferinţă de presă şi a anunţat că mai are de adus pe lume doar două stări ce i-ar putea fi omului de folos. A cerut celor prezenţi să-şi exprime opţiunea: siguranţă ori libertate? Omenirea a optat pentru siguranţă, cu excepţia a două persoane, Adam şi Eva, care au ales riscurile presupuse de starea de libertate.

Dacă ar fi prezent în lume, Marele Inchizitor, personajul lui Dostoievski, nu ar avea mirări à la Şoşoacă în privinţa faptului că marea majoritate dă libertăţile pentru securitatea personală. Acest personaj ar spune că nu contează dacă pericolul pandemic este exagerat au ba, ceea ce contează, ar zice, este faptul că nimic fundamental nu e nou: libertatea nu a devenit un instinct al omenirii, în schimb, nevoia de siguranţă s-a consolidat până la nivel instinctual.

De altfel, Marele Inchizitor ar ţine să precizeze că, în privinţa libertăţii, toată confuzia vine de la filosofi. Liberi… Liberi faţă de ce? Faţă de legile sociale? Faţă de legile naturii? Faţă de voinţa zeilor? L-ar cita, desigur, pe Pavel, care a spus că, dacă nu ar fi fost Legea, nici Păcatul nu ar fi fost.

Aici, în acest punct, ar zăbovi mai mult. Ar spune că, dacă poţi iubi ceea ce Legea interzice, înţelegând cu tot sufletul necesitatea din obiectul interzis, Păcatul ar trebui să primească numele Libertăţii. Şi ar adăuga că, iată, simplul fapt că spusele sale par de neînţeles demonstrează cu vârf şi îndesat că omenirea nu a atins pragul acelui sufletesc care poate dizolva dilema Bine-Rău în lemniscata iubirii. Ceva pleacă din iubire, dă ocol tuturor lucrurilor, se dă peste cap şi redevine iubire – asta este o lemniscată. Precizarea (didactică) n-ar fi fost necesară dacă omenirea din genealogia perechii Adam şi Eva ar fi ales, la începuturi, stările de siguranţă. Alegând însă stările de libertate, ea s-a împovărat cu ceva mult mai greu, căci nu e dificil să vrei libertatea, dificultuos e să fii demn de ea.

Cei care ar fi atins pragul de la care mai încolo pot iubi necesitatea ar cerceta, aşadar, ce este necesar cu adevărat în necesitate şi ce este numit aşa cu prea multă uşurătate, fără îndreptăţire. Ei ar întreba, mai ales, frica de moarte în ce măsură are ea îndreptăţire să ia chipul necesităţii şi ar face consens din faptul că tot ce vine prin frică împotriva libertăţii vine, adică în contra iubirii. Ultimul lucru pe care l-ar face ar fi să dea lecţii despre nefrica de moarte, ştiind ei prea bine ce labirint interior au parcurs ca să ajungă pe malul acestei nefrici, cum, bob cu bob, fricile lor au fost transformate în ofrande către ceea ce este necesar, singurul obiect al subiectului lor preschimbat prin iubire.

N-au fost mulţi în istorie cei care, fiind preschimbaţi prin iubire, au devenit terapeuţi prin chiar faptul acesta. Medicul Paracelsus a fost vânat de comunitatea medicală convenţională pentru că umbla printre ciumaţi şi nu se îmbolnăvea, ci, dimpotrivă, vindeca. Da, el devenise un spirit liber. Liber de urmările Păcatului, adică.

Cineva care, azi, se arată preocupat să fie dirijorul-profet al fricilor noastre, Bill Gates, a anunţat că încălzirea globală ar putea fi următorul pericol mortal pentru omenire. Chiar mai mortal decât pandemia actuală, a spus miliardarul. A adăugat că nu ar fi exclus să apară cineva care va crea un virus mortal şi acest fapt ar fi alt pericol mortal major.

O discuţie post-mortem între Paracelsus şi Bill Gates s-ar bloca în faţa întrebării despre moarte: Paracelsus ar susţine că maya pe care o numim aşa a apărut ca urmare a Păcatului, iar Bill Gates ar conferenţia printre cei destrupaţi pentru a-i convinge că, fără trup, ei sunt neant. Dar se pare că idealul lui Gates e să-şi introducă mintea într-o memorie virtuală, fără trup.