Marin Gherasim, pictorul credinţelor noastre “Puteam să mă nasc iarbă sau piatră sau copac”

Unul dintre componenţii importanţi ai generaţiei de artişti născuţi în anii ’30, Marin Gherasim a cucerit cu pictura sa preţuirea criticii şi a colecţionarilor din ţară şi din străinătate. Cu expoziţii personale în întreaga lume, distins cu numeroase premii, printre care şi Medalia de Argint la Salonul de Toamnă de la Paris în 2006, artistul este prezent acum în expoziţia “Secretele maeştrilor”, de la Galeria Veroniki Art, alături de Ion Stendl, Viorel Mărginean, Horea Paştina şi Mihai Sârbulescu.– Cum v-aţi hotărât să deveniţi pictor?

– Sunt din Bucovina, dintr-o familie de preoţi. Tatăl meu era un om cu mare râvnă pentru cultură. A editat şi o publicaţie teologică. În vacanţe părinţii ne luau pe mine şi pe fratele meu într-un periplu pe la mânăstiri. De foarte mic am văzut aceste minuni colorate, care sunt mănăstirile din nord. Mult mai târziu, când mi-am pus întrebarea cine sunt şi ce vreau să devin, am recurs la acel fond prim de informaţie şi emoţie. Cred că m-am decis să devin pictor în adolescenţă. În liceu eram deja hotărât.

– Aţi intrat la facultate în plină epocă stalinistă. Cum s-a împăcat educaţia de acasă cu ceea ce trebuia să faceţi la şcoală?

– Foarte mulţi dintre noi eram scindaţi interior. Părinţii noştri veneau din lumea interbelică, lumea care făcuse din România o ţară importantă şi economic, şi cultural. Eram instruiţi acasă ca la şcoală să ascultăm ce ni se spune şi să nu comentăm. Acasă era altceva. Se asculta Europa Liberă şi mi-aduc aminte ce emoţii aveam, mai ales că tata era regalist, când, de Anul Nou, vorbea Regele Mihai. Această scindare te marchează. A trebuit să fac un efort extraordinar de a rezista în comunism, eu având credinţele mele şi trebuind să fac mici ajustări pentru ca arta mea să fie acceptată. Dar fără compromisuri grave.

“Am încercat să aduc mesajul creştin într-o societate atee”

– Aţi intrat în conştiinţa lumii artistice ca un artist a cărui creaţie are ca dimensiune principală sacrul. A fost aşa de la început?

– Am avut un drum complicat, meandric. Am fost însă autentic în fiecare verigă, convins că aceea este calea şi că ea mă exprimă. Am urmat o dialectică complicată, dar am fost viu şi adevărat în fiecare etapă. Am început ca pictor după natură. Apoi, am simţit nevoia să cobor în zone mai ascunse ale fiinţei mele, pentru a mă cunoaşte. Am parcurs o perioadă suprarealistă, o zonă de imagini mai abisale. Am trecut printr-o fază expresionistă, în care am eliberat şi gestul, şi materia. A urmat şi o perioada abstractă. Dar, structural, simt nevoia ca imaginea să aibă o încărcătură de sens, să spună ceva despre raporturile mele complicate cu lumea. Atunci au apărut “Megalopolisurile”. Oraşul tentacular, cum l-a numit poetul Verhaeren. Prin anii ’70-’71 s-a produs o criză interioară de creaţie. Multă lume spunea că eu sau Bernea, în graficile lui, făceam un fel de pop art uşor întârziat. Nu voiam să fiu un pictor pop, după pop. Am hotărât ca sevele creştine, cu care am fost hrănit încă din copilărie, să devină substanţa reală a picturii mele şi mesajul meu. N-a fost o decizie intelectuală, teoretică, ci nevoia de a ajunge în straturi mai profunde ale fiinţei mele. Am fost mai atent la semnificaţia acestui mesaj în corelaţie cu spaţiul românesc, cu mediul satului din care vine familia mea. Am încercat să aduc acest mesaj într-o lume atee şi ostilă. Se uită deseori că un mănunchi foarte mic de artişti a impus acest mesaj într-o lume care le era duşmană.

– Este, după cum spuneţi, o trăire interioară. În lucrările dumneavoastră există şi o componentă intelectuală. Unde este cumpăna între cele două?

– Acesta este marele meu pariu. Un artist trebuie să fie absolut sincer cu persoana lui. Nu există loc pentru trişare. Dacă simţi că ai acest fior al contactului cu lumea ideilor, a conceptelor, că eşti capabil să navighezi în această zonă, este păcat să te prefaci că-l ignori. Toată problema este una de acord fin între starea în care trebuie să intri în momentul creaţiei, care este una de impregnare intensă, de emoţie, uneori chiar de vertij, care ţin de instinctul nemijlocit al facerii, şi încercarea de a înţelege ce se întâmplă cu tine. Dacă eşti o natură senzuală, senzualitatea trebuie să transpară. Dacă eşti dominat de raţionalitate, şi acest lucru apare în operă. În ce fel se realizează asta? Este un mister.

Există o perfecţiune care ucide opera

– Între ciclurile din anii ’70 încoace există vreunul care vă reprezintă mai mult?

– Da. Consider că motivul absidei este tutelar. El conţine în datele lui de adâncime tot. Întâlneşti şi motivul porţilor, şi al tronului, şi al bolţilor… Radu Petrescu, un foarte fin analist, a scris odată că lucrările mele sunt ca o bazilică desfăcută. Sunt părţi ale unui întreg. Se pot recompune oricând într-o unitate. În ea se întâlneşte geometria cu materia. Am încercat să îmbin partea de materialitate a lumii, chiar de senzorialitate, de senzualitate cu un hieratism al formei globale.

– De unde vine această nevoie? Din tensiunea dată de sacru, din nevoia de cunoaştere?

– Dintr-o trăire în universul valorilor transcendente, care este principala caracteristică a omului. Nevoia de înţelegere a raporturilor omului cu transcendenţa este componenta spiritualistă a picturii mele. În acelaşi timp, dorinţa de a-mi exprima toate componentele fiinţei a făcut ca imaginile să nu ajungă la uscăciunea conceptului. Generaţia mea, cu Bernea, cu Sorin Dumitrescu (care este mai tânăr), a fost considerată conceptualistă. Scriitorul Gheorghe Crăciun a intuit că eu nu sunt un pictor sută la sută conceptualist. Nu vreau să exprim numai palierul minţii.

– În zilele noastre domină ideea potrivit căreia este important să comunici şi mai puţin cum comunici.

– Există o perfecţiune care ucide opera, care nu mai captează momentul pasager. Şi există o perfecţiune care nu ţine neapărat de rotunjimea rostirii plastice, dar care este mult mai bogată ca mijloc de surprindere a autenticităţii finite a artistului. Scriam la un moment dat în jurnalul meu că prefer un câmp arat unui mormânt realizat perfect. Câmpul arat, dezordonat cum pare, va rodi viaţă.

– Ca profesor, ce-aţi încercat să desăvârşiţi în studenţi?

– Profesoratul a fost a doua mea vocaţie. Dacă ar fi să mă privesc de la distanţă, pictura a fost obsesia vieţii mele, urmată de pasiunea pentru muzică şi de nevoia de a dialoga cu tinerii. Mi s-a părut că este vinovat să aduni un bagaj de date, de înţelesuri şi să-l ţii numai pentru tine. Raportul meu cu tinerii a fost unul de îmbogăţire reciprocă. Atunci când a trebuit să părăsesc învăţământul din cauza vârstei, am simţit că s-a rupt ceva în fiinţa mea. Îmi lipseşte aceasta dimensiune a contactului cu spiritul tinerilor.

– Se poate spune că aveţi emuli?

– Mulţi profesori au ţinut să formeze emuli chiar la nivelul formulei plastice. În relaţiile mele cu studenţii n-am vrut niciodată să discut formula mea. Mă interesa să-i cunosc şi să vin către ei cu ceea ce credeam că le trebuie lor, nu mie. Căutam pentru fiecare dintre ei bibliografia care se potrivea. Cred că m-am împlinit şi ca profesor.

O nepăsare vinovată

– Se poate trăi din pictură în România?

– Dacă te racordezi la gustul mediu, ai şanse să trăieşti din asta. Dacă vrei să fii conform cu tine, chiar dacă ceea ce faci nu are priză încă la o lume mai vastă, nu prea e posibil. Tipul de pictură pe care îl fac eu, mai specios, şi-a găsit, de-a lungul anilor, admiratori. Am intrat în colecţii, mai mult în străinătate decât în România. N-aş putea spune că sunt un pictor foarte vândut, dar nici că arta mea a rămas fără ecou. Am fost toată viaţa profesor, din vocaţie, dar şi din motive financiare.

– Se poate vorbi acum în România despre o piaţă de artă?

– Se încearcă. A încercat Zamfir Dumitrescu cu “Dominus”, publicând broşurile cu preţurile, dar n-a avut cine ştie ce rezulte. Cotele se stabilesc în marile licitaţii, unde există cerere şi ofertă. Există încercarea de a crea cote, de a vinde mai mult artă contemporană, dar…

– Care este acum, la noi, statutul artistului contemporan?

– Este cea mai de pe urmă persoană din societate. Dacă te gândeşti ce însemna un artist din Renaştere în faţa Papilor sau a principilor sau chiar ce însemna artistul în secolele XIX şi XX, când comanda socială şi cea particulară erau importante, comaparaţia este descurajantă. Problema la noi este o accentuată polarizare socială: oameni foarte bogaţi care nu încurajează cultura şi oameni săraci, de la care nu se poate cere nimic. Statul, care se plânge permanent că este sărac, nu cumpără artă. Avem muzee de artă contemporană la Galaţi şi în Bucureşti. Cel din Bucureşti nu expune în mod permanent artă contemporană şi, în ultimii ani, nici nu mai cumpără. Vin străini în România şi întreabă unde pot vedea artă contemporană. Ridici din umeri. Generaţiile de după Ţuculescu, ultimul mare artist prezentat în Muzeul Naţional de Artă, nu există. Nu poţi vedea nicăieri ce s-a făcut timp de 50 de ani. Mă gândesc la Almăşan, la Nicodim, la Alin Gheorghiu, Maitec, Apostu… Suntem singura ţară din Europa în această situaţie. În 1989, când am primit un premiu la Sofia, am găsit acolo un muzeu de artă contemporană, cu artişti bulgari, dar şi străini. M-am văzut prezentat acolo, alături de Ion Gheorghiu, Corneliu Baba, dar erau şi piese de Matisse sau Picasso… Nu mai vorbesc de Polonia. România îşi ascunde valorile artistice contemporane, dintr-o nepăsare vinovată.

– Aţi primit multe premii. Există vreunul cu o importanţă specială pentru dumneavoastră?

– Sunt mai multe. Îl consider cel mai important pe cel dat de breasla mea. Pentru că profesioniştii sunt foarte exigenţi unii cu ceilalţi. Apoi, Premiul Academiei. Dar şi recentul Premiu “George Apostu” (artist pe care îl venerez) sau premiile din străinătate, din Italia sau din Bulgaria. Premiile nu au o valoare în sine. Dar sunt un fel de lampă de control. Vezi dacă ceea ce faci este o cale dreaptă şi este recepţionată ca atare de ceilalţi.

– Cum vi se pare atmosfera de zi cu zi din România?

– Ţinând cont de faptul că ţara noastră a ieşit dintr-o mare cavernă, care însemna privaţiuni, suferinţă, obsesia celor mai mulţi de a acumula bunuri materiale este de înţeles. Dar nivelul de cultură generală s-a deteriorat grav în România. Nichita Stănescu spunea: “Patria mea este limba română”. Acum oamenii stâlcesc limba română, care are multe posibilităţi. Faptul că a fost posibilă o rostire filosofică, prin Blaga, de exemplu, arată aceste resurse. Îngustarea în câteva expresii stereotipe înseamnă şi o sărăcire a gândirii. Îmi pare rău să văd că tinerii au o pasiune perversă de a folosi numai câţiva termeni. De exemplu, expresia “marfă” pentru toate lucrurile. Sunt siderat că, timp de 20 de ani după revoluţie, nici şcoala, nici biserica nu au reuşit să formeze o generaţie de oameni întregi. Dacă există libertatea de a discuta pe toate faţetele problemele omului şi ale societăţii, de ce s-a mărit numărul oamenilor ce par apăruţi din cavernă, care vociferează pe stadioane sau hăulesc pe stradă?

Sunt un bunic fericit

– Ce face domnul Marin Gherasim când nu pictează, nu scrie în jurnal, nu merge la concerte?

– Trăiesc. Este marea mea pasiune şi marea mea revelaţie faptul că trăiesc. Puteam să mă nasc iarbă, sau piatră, sau copac… Sunt un mare pasionat de lectură, sunt meloman. Mi-am format gustul pentru muzică în Rădăuţi, unde existau câteva familii care făceau muzică de cameră. Dădeau concerte, în formaţii restrânse şi noi ne duceam să-i ascultăm.

– Şi familia?

– Este o mare bucurie şi împlinire. Dacă iubeşti copiii, dacă simţi nevoia să fii în preajma lor, iubeşti tot ceea ce faci. Nepoţica mea, când era mică şi o luam în braţe, mă privea în ochi cu o asemenea puritate încât aproape îmi era ruşine de mine. Sunt un bunic fericit. Am făcut permanent legătura între viaţa mea de familie şi împlinirea mea ca artist. Am simţit nevoia să am un punct de sprijin în căldura căminului.

– Ce proiecte aveţi?

– Pregătesc o expoziţie de proporţii, care va avea loc la Arad. După prezenţa la Centrul Apostu, de anul trecut, Onisim Colta, un artist de mare calitate profesională şi umană, m-a invitat să expun la Arad. Expoziţia va fi mutată apoi la Muzeul de Artă din Timişoara. Îmi doresc foarte mult să pot strânge toate lucrările din ciclul “Abside” într-o expoziţie. Aş vrea să le văd împreună. Horia Bernea visa să vadă la un loc “Dealurile” sale, acele pânze de mari dimensiuni, împrăştiate în ţară şi în străinătate. N-a apucat să încerce. Sper să pot face o asemena expoziţie.

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun şi nu m-am priceput?

– Cât timp voi mai putea crea. Această întrebare mi-o pun permanent. Mai am resurse de a spune ceva nou, destul de puternic, de convingător? Deocamdată, da. Sper că bunul Dumnezeu, care mi-a dat acest har, o să-mi trimită în continuare energiile necesare. Mi-ar plăcea, aşa cum s-a întâmplat cu mari actori care au murit în scenă, ceea ce mie mi se pare suprema împlinire, să pot avea, până în ultima clipă, proiecte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.