Mateiu Caragiale, bastardul bântuit de stafia boieriei

Era bastard, fiu nelegitim al unui „mahalagiu“. Dar asta nu l-a împiedicat să inventeze o lume pe cât de fabuloasă, pe atât de iluzorie. O lume grandomană, în centrul căreia trona el însuși, în postura de avatar al unui boier de viță veche. „Mahalagiul“ se numea I.L. Caragiale. Iar bastardul posedat de fantoma unei nobleți imaginare a fost Mateiu Caragiale, ciudatul autor al „Crailor de Curtea-Veche“.

„Se putea vedea, acum câțiva ani, trecând prin Piața Sfântul Gheorghe, un bărbat care, prin înfățișarea lui, atrăgea numaidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese, probabil, mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era învederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid, ca un semițilindru, iar pe corp, un pardesiu sau un demi-palton ușor. Ghetele subțiri, încheiate corect, dar anacronic, cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care înfruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în concediu.“ Personajul creionat atât de malițios de George Călinescu în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, acel „,majordom” cu ifose de nobil scăpătat coborât din greșeală pe caldarâmul cosmopolit al Bucureștiului de la începutul de veac XX, era Mateiu Caragiale, autor al Crailor de Curte Veche, roman crepuscular, aproape la fel de anacronic și de ciudat ca și autorul însuși.

Bastardul unui „Mitică“ genial

Descris de contemporanii săi ca un „impulsiv sentimental“, I.L. Caragiale a avut, în1884, o scurtă legătură amoroasă cu Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere“. Legătură efemeră, dar fertilă, în urma căreia, anul următor, a venit pe lume Mateiu. Corect în absolut tot ceea ce a privit viața sa personal, „Conu Iancu“ a recunoscut paternitatea la Oficiul Stării Civile, unde pruncul a fost luat în evidență sub numele de Mateiu I. Caragiale. Din păcate, legătura celor doi îndrăgostiți s-a încheiat brusc, la scurt timp după apariția pe lume a copilului. Totuși, bun familist cum sunt toți armânii, I. L. Caragiale s-a ocupat foarte atent de educația lui Mateiu, care a fost crescut în casa tatălui său. Deosebit de inteligent și sensibil, copilul n-a semănat însă aproape deloc la fire cu tatăl său. Caragiale era un om viu, sinteză cosmopolită a spiritului balcanic, un „Mitică“ genial, care se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale vremii cât și printre mahalagii nărăviți la îndelunga degustare a berii, cheflii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de a doua casă. O altă casă, poate chiar mai importantă decât cea în care îi aștepta cine știe ce dihanie de nevastă cicălitoare. Peste ani, vorbind despre tatăl său, Mateiu îl va privi de sus și-l va cataloga, cu un dispreț condescendent, „berar nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“. Și asta pentru că, indiferent câtă grijă i-ar fi purtat „Nenea Iancu“, Mateiu nu avea cum să uite că este doar un copil din flori. Pentru a îndrepta cumva această situație, el și-a inventat, încă din copilărie, o lume imaginară, opusă balcanismului fermecător în care se complăcea ilustrul său tată. Iar pentru a se distanța de acea lume dinamică, în interiorul căreia nu știa cum să trăiască, și-a creat un univers interior care era numai al lui, o lume fantasmagorică, total diferită de cea în care tatăl lui se mișca nestingherit și fără niciun soi de frustrări. Erau vremuri frumoase în care „Nenea Iancu“ își scria operele care l-au făcut nemuritor. Și, perfect adaptat lumii și epocii sale, năzuia să devină unul dintre cei mai buni berari din București. Motiv pentru care s-a și înscris în „Societatea Internațională a Chelnerilor“. Ușor nevrotic, dar și rupt de această lume vie, Mateiu nu a fost niciodată capabil să-și accepte condiția de bastard, condiție pe care a negat-o din răsputeri. Dacă tatăl său trăia într-un prezent extrem de activ, el a preferat să se fixeze într-un trecut fabulos, care nu avea nicio legătură cu realitatea. Încă de mic, Mateiu a fost atras de istorie și de heraldică. Pasiuni izvorâte nu din dorința de cunoaștere ci din refuzul de accepta realitatea. O realitate neplăcută pe care a încercat să o schimbe cu una sublimă care avea, totuși un singur defect: exista doar în mintea lui înfierbântată. Motiv pentru care, copilul din flori al lui „Nenea Iancu“ s-a zbătut, o viata întreagă, să-și inventeze o ascendență nobiliară.

Contele de Karabey

Trăind într-o lume burgheză consolidată, în care rangurile aristocratice nu aveau nicio căutare, Mateiu s-a zbătut cu disperare să „construiască“ măcar iluzia unei origini nobiliare care, chiar și dacă ar fi fost adevărată, n-ar mai fi impresionat pe nimeni. Pornind de la faptul că soția bunicului său pe linie paternă, o înaintașă față de care el însuși nu avea nicio legătură de rudenie, a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în unele cronici medievale. Din păcate pentru el, atunci când a încercat să-l convingă și pe tatăl său biologic de această ascendență nobiliară, a reușit doar să-i stârnească un hohot de râs, urmat de o replică usturătoare pentru orgoliul său exacerbat: „Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi toți suntem turtiți în creștet!“. Dar, nici măcar această ironie, exprimată sec de un tată lipsit de orice ifose nobiliare și foarte mulțumit de condiția lui de mic burghez, n-a tulburat lumea imaginară a lui Mateiu. Împlinise 22 de ani când a început să-și semneze scrisorile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.

În vremea „Micului Paris“

Cum arăta Bucureștiul primelor decenii ale secolului XX, pe vremea când Mateiu Caragiale își scotea la plimbare „fițele“ boierești? Într-un anume fel semăna cu cel din vremurile noastre. Bineînțeles că nu era la fel de spectaculos ca metropola de azi, care geme sufocată sub zeci de blocuri asexuate, clonate parcă din același oțel acoperit cu panouri din sticlă fumurie. Astăzi, atunci când vorbim de Bucureștiul interbelic, îl ambalăm la grămadă, în tot soiul de zorzoane nostalgice și ne lăudăm că aici ar fi fost „Micul Paris“. Mai că ai crede că toți târgoveții de pe Dâmbovița ar fi fost o adunare simandicoasă de conți și prințese care trăiau în lux și bogăție. Nimic mai fals: la fel ca acum, și pe atunci, existau două Bucureștiuri. Unul, cel mai întins, era Bucureștiul mahalalelor, unele ceva mai săltate, altele de-a dreptul sordide. Acolo, rolul ghetourilor din blocurile comuniste, care aveau să apară mult mai târziu, era „interpretat“ de sute și mii de maghernițe îndesate unele în altele și populate cu lume pestriță. Era lumea dură a fanților de cartier, mai tot timpul îndrăgostiți de curvele ieftine care-și făceau și ele veacul pe acolo. Un ținut stăpânit de patimi și orgolii violente, în care cuțitul părea că sare singur din teacă și-l spinteca pe ghinionistul care n-a fost îndeajuns de iute de mână ca să lovească el primul. Un univers crepuscular pe care Mateiu, în ciuda ifoselor sale nobiliare, îl cunoștea îndeajuns de bine încât să-i poarte prin el pe „Craii de Curtea-Veche“. Celălalt, cel care chiar își merita numele de „Micul Paris“, era centrul urbei care începuse deja să se modernizeze și să semene, într-adevăr, cu Orașul Luminilor. Acolo era concentrată „crema“ societății: industriași, mari negustori, funcționari de diverse ranguri, artiști mai mult sau mai puțin dăruiți cu har. Dar și politicieni dintre care mulți nu erau cu nimic mai procopsiți la minte decât cei din zilele noastre. Toți dând târcoale altor curve, infinit mai rafinate decât cele din mahala, dar la fel de libertine. Era un București deja modern, în care Mateiu se încăpățâna să trăiască întors cu fața către un trecut nobiliar care nu mai avea cum să existe cu adevărat.

Contele din Bărăgan

Cam aceasta era, într-o extrem de palidă descriere, imaginea „Micului Paris“ în care, exact cum îl descria Călinescu, Mateiu Caragiale își scotea la plimbare „oștirea“ de himere nobiliare. Viața reală și-a dus-o cam de pe o zi pe alta, făcând ba gazetărie, ba politică, ba Dumnezeu mai știe ce. O viață ternă, departe de visele sale de boierie. Iar, ca să poată evada din acea stagnare nenorocită, el nu s-a sfiit să-și asume condiția de „pontagiu“. Acum, nimeni nu mai folosește acest cuvânt ciudat. Dar în primele decenii ale secolului trecut, toată lumea știa ce înseamnă. Concret, era vorba despre căsătoria „la pont“, cu o damă cât mai bogată. Bogată și atât! Până la urmă, Mateiu Caragiale a reușit să-și împlinească visele de boierie. În 1923, la 38 de ani, s-a însurat cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului George Sion. La momentul fericitului eveniment, „mireasa“ împlinise deja 63 de primăveri. Un „amănunt“ pe care Mateiu l-a considerat de-a dreptul irelevant. Căsătoria cu „juna“ Maria i-a adus mult râvnita proprietate a unei moșii, situație care l-a făcut să se simtă cu adevărat boier. Aflată pe undeva, în mijlocul Bărăganului, pe lângă Fundulea, moșia Sionu avea și un conac pe care, încă tânărul soț l-a preschimbat într-un veritabil „cuib de nobili“: pe un catarg, în fața casei, și-a înălțat propriul stindard decorat cu o imaginară stemă heraldică, pe care o desenase el însuși. Ca orice șef al unei „mari case“, Mateiu și-a compus și o deviză nobiliară în limba latină: „Cave, age, tace“ (Păzește, acționează, taci). Ce să acționeze, ce să păzească? Nimic altceva în afara propriilor fantasme.

Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat, brusc, în 1935, o dată cu moartea sa timpurie. În mod neașteptat, deși era cu mult mai bătrână decât el, Maria Sion i-a supraviețuit încă nouă ani. Ce a rămas după o viață dominată obsedant de visul unei nobleți iluzorii? Mai nimic, în afara celor câteva rânduri sarcastice pe care i le-a dedicat George Călinescu. În schimb, singurul rang care nu i-a fost contestat niciodată lui Mateiu a fost și a rămas apartenența la inefabila „aristocrație a spiritului”. „Craii de Curtea- Veche” este un roman unic în literatura română, capodoperă care, așa cum spune Călinescu, „este expresia totală a balcanismului literar: „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.