Matisse deschide balul, un dansator-clovn îl închide

Dansul s-a eliberat de canoane în acelaşi timp cu arta modernă. Centrul Pompidou urmăreşte evoluţia paralelă a celor două arte după 1900, de la revoluţia senzuală a lui Nijinski la „clubbing arty” de la „Factory”, în expoziţia „Danser sa vie”.

„Arta mea este în mod sigur un efort de a exprima prin gesturi şi prin mişcări adevărul vieţii mele. În faţa publicului care venea în număr mare la reprezentaţiile mele, n-am ezitat niciodată. I-am dat impulsurile cele mai secrete ale sufletului meu. De la început, n-am făcut altceva decât să-mi dansez viaţa.” Pionieră a dansului modern, Isadora Duncan este una dintre figurile tutelare ale expoziţiei care urmăreşte legăturile inedite dintre artele vizuale şi dans de-a lungul secolului al XX-lea. Cea care a transpus în mişcare antica frumuseţe greacă a sugerat şi titlul expoziţiei, care încearcă să demonstreze că arta corpului în mişcare a fost unul dintre factorii-cheie ai artei moderne.

Dialoguri între coregrafi şi plasticieni

Peste 450 de opere sunt etalate pentru această celebrare a simţurilor.

Teribilă provocare, dat fiind că dansul rezistă prin însăşi esenţa lui oricărei tentative de a-l fixa într-un spaţiu şi într-un timp date. Comisarii expoziţiei s-au decis să pună faţă în faţă opere de artă, filme şi video-uri, invitând câţiva artişti contemporani, ca Olafur Eliasson şi Mai-Thu Perret, să intervină în expunere. „Ne învârtim în jurul problemei corpului în spaţiu şi timp care are tot atâta importanţă pentru dansator şi pentru artist.” Fauni revoluţionari în „Baletele mecanice”, femei-fluture în câmpuri de margarete, întregul secol şi chiar până în zilele noaste este traversat de aceste dialoguri între coregrafi şi plasticieni, care-şi schimbă uneori locurile între ei, fiecare domeniu provocând în celălalt evoluţii, rupturi, dorinţe de a fuziona.

Loie Fuller şi dansul serpentină

„Dansul” lui Matisse deschide balul, un dansator-clovn al lui Felix Gonzalez-Torres îl închide. Acest du-te-vino este articulat în trei capitole, dezvoltate ne-cronologic: dansul ca expresie de sine, dans şi abstracţie, dans şi performance. Trei modalităţi de a înţelege acest mariaj uneori insolit între două corpuri străine prin definiţie. „Am pierdut orice zi în care n-am dansat măcar o dată”, scria Nietzsche, o altă autoritate a cărei umbră planează asupra expunerii. O expoziţie ca un vals în mii de timpi, căruia emoţiile comune ale artei şi ale dansului îi dau un tempo nebun.

Matisse, Dansul

În menuetele din „Burghezul gentilom”, în balurile stendhaliene, dansul nu era decât un ritual social în care figuranţii se mulţumeau să re-joace ierarhiile, să-şi pună în scenă puterea. Zorii secolului al XX-lea rup această carcasă. Loïe Fuller îşi flutură miile de văluri şi devine muza mişcării „Art Nouveau”. Isadora Duncan rupe toate convenţiile. Senzualitatea lui Vaslav Nijinski provoacă scandal. Dansul a devenit o expresie în sine şi port-parolul aspiraţiilor tuturor copiilor lui Dionysos. Subiectul se eliberează şi exprimă în mişcări îndoielile şi tensiunile. Instinctele se relevă în gesturi, inconştientul iese la lumină. Pe scurt, vorbim de Freud „live”. Germania este unul dintre laboratoarele cele mai preţioase ale acestor experienţe. Dansatorii reuniţi sub egida lui Rudolf von Laban se zbenguie nud în comunitatea liberă de la Monte Verita în căutarea primitiviştilor din pictura expresionistă. Este mişcarea de reîntoarcere la natură pe care o împărtăşesc cele două clanuri. Cu „Dansul vrăjitoarei”, Mary Wigman, devenită marea muză a expresionismului, oferă unul dintre punctele culminante ale acestei alianţe, Nolde, ca şi Ernst Ludwig Kirchner sunt şi ei fascinaţi, punând în scenă extazul corpurilor surprinse în natură, ca în „Dansul morţilor de Mary Wigman”. Matisse şi Derain le dau răspunsul în Franţa. În aceeaşi perioadă, Emile Jaques-Dalcroze încearcă să inventeze o educaţie fizică în funcţie de ritmurile muzicale.

Felix Gonzalez Torres, Go-go Dance

Expoziţia nu uită să evoce pericolele acestei noi culturi a corpurilor, care-l va conduce pe adeptul pagânismului, Laban, alături de nazişti. Cu bunele şi relele sale, conceptul „Ausdruckstanz” (dans de expresie) este în fierbere şi hrăneşte întregul secol până la bulversantele coregrafii ale Pinei Bausch. Curbaţi de pământ, prinşi de fluxul apei, împiedicându-se în câmpurile de margarete, dansatorii de la „Tanztheater Wuppertal” devin la rândul lor sursă de inspiraţie pentru plasticieni. Tablouri vivante pe care nimeni nu le va uita, cum nu va uita silueta celei care exclama: „Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi”.

De la Picabia la Léger, de la Stepanova la Kandinsky

Lavinia Schulz şi Walter Holdt, Toboggan Frau

Atât de serioşii Theo van Doesburg şi Piet Mondrian, arizi militanţi ai geometriei, adorau dansul. O demonstrează ritmul nebun al celebrului „Boogie Woogie” al celui de al doilea. Descoperim astfel că dinamica trupurilor a influenţat şi naşterea abstracţionismului. Unele arhive ale lui Rudolf von Laban o sugerează, de altfel. Se găsesc acolo corpuri închise, după modelul lui Leonardo, într-un icosaedru sau într-un poliedru cu 20 de feţe. De la Francis Picabia la Leger, de la Theo van Doesburg la Varvara Stepanova, dansul a generat noi ritmuri abstracte şi balete mecanice.

Aceste corpuri geometrizate, mecanizate, stilizate au constituit centrul cercetărilor lui Laban, al cărui icosaedru i-a influenţat pe William Forsythe, dar şi pe Olafur Eliasson.

Chiar la începutul secolului, Loïe Fuller îşi transformă pe scenă corpul într-o abstracţie sinuoasă (a fost prima care a folosit magia electricităţii). Baletele ei cinetice umplu scena cu forme colorate. Impactul dansurilor-serpentină ale artistei răspunde dinamismului operelor futuriste semnate de Gino Severini sau Fortunato Depero. „Trebuie să imiţi prin gesturi mişcările maşinii; să faci o curte asiduă volanului, roţilor, pistoanelor; să pregăteşti astfel fuziune a omului cu maşina, să parvii la metalismul dansului futurist”, scria Marinetti.

Nijinsky în După-amiaza unui faun

Sonia Delaunay aminteşte de Fuller în vibraţiile sale cromatice, ca şi în veşmintele pe care le creează. Cubiştii, futuriştii şi Bauhaus-ul preiau ştafeta, paiaţe şi marionete îi însoţesc în acest tangou abstract. Lavinia Schulz şi Walter Holdt semnează „Tobbogan Frau” prezentat pe un manechin. Dacă Bauhaus evocă dansul, o face mai ales prin intermediul costumelor inventate de Oskar Schlemmer, la care apar tuturi moderne, de un gen nou.

„Dansul şi-a extras întotdeauna din viaţă ritmurile şi formele”, scria Filippo Tommaso Marinetti în „Manifestul dansului futurist” din 1917. În anii ’20, baletele devin mecanice: artista şi dansatoarea Sophie Taeuber-Arp inventează costume inspirate de cele ale Indienilor Hopi pentru faimoasele balete ale „Şcolii din Dresda”, Oskar Schlemmer, la Bauhaus, transformă corpurile în marionete în „Metropolis”, cu fuste pe cercuri de oţel… Gândirea lui Schlemmer îşi află o continuare în opera unor creatori americani, cum ar fi coregraful Alwin Nikolais, care propune o integrare estetică a tehnologiei în scenă, metamorfozând corpurile geometrizate ale dansatorilor, graţie luminii, în elemente fantasmatice. Sculptorul Nicolas Schoeffer, în spectacolul multimedia „Kyldex”, face să fuzioneze dansatorii cu sculpturile cibernetice într-un organism unic…

Ernst Ludwig Kirchner, Dansul morţilor al lui Mary Wigman

Se ştie însă mai puţin că arida melodie a unor pânze de Kandinsky datorează mult dialogurilor lui cu dansatoarea Gret Palucca, aşa cum o dovedeşte punerea în scenă a „Tablourilor dintr-o expoziţie”, compusă pentru pian de Modest Musorgski. În „Tanzkurven – Zu den Tanzen des Palucca”, Wassily Kandinsky, prieten al dansatoarei germane, i-a oferit „curbele dansului”, în care abstracţia se înscrie în mişcare.

Fernand Leger, autor al celebrului film „Baletul mecanic”, a ştiut să dea pânzelor sale ritmuri de jazz, ca în „Omagiu dansului”, iar la Theo van Doesburg, în „Ritmul unui dans rusesc”, liniile mişcării se întretaie în ritm de menuet.

Urmărind uimitoarea conversaţie până astăzi, Olafur Eliasson, dansator de hip hop în tinereţe, a realizat un performance în atelierul său, filmat special pentru această expoziţie: de-a lungul unei zile, toate activităţile normale ale studioului sunt realizate dansând, creând „o geometrie a corpurilor în spaţiu”. I se alătură notele coregrafilor, reinventate continuu, căpătând aspectul unor tablouri conceptuale.

Paiaţe şi marionete într-un dans abstract

Coregrafie de Merce Cunningham cu costume de Rauschenberg

„Se uită adesea că dansul şi performance-ul au intrat în dialog odată cu Dada”, afirmă Christine Macel. Toate excentricităţile Cabaretului Voltaire se învecinau cu dansurile lui Rudolf Laban, primele printr-o demitizare a tuturor valorilor burgheze, celelalte, prin dezvăluire pre-hippie a secretelor corpului. Din unirea lor a apărut performance-ul. Poetul şi plasticianul Raoul Hausmann a fost şi dansator. N-a fost nevoie să se aştepte revoluţia de la „Judson Dance Theatre” din New York, în anii ’60, pentru a desfiinţa barierele dintre dans şi performance. Fără primii, ceilalţi n-ar fi existat.

După război, Jackson Pollock inventează „stropii” săi de culoare, ca emanaţii ale unui corp-pensulă, şi pictura ca pe o coregrafie influenţată de dansurile indiene. În anii ’60, Yves Klein avea un proiect de balet monoton pe care nu l-a realizat niciodată. Trebuie evocat şi Warhol, care a făcut din „clubbing” nu numai o artă de a trăi şi a cărui colaborare cu Merce Cunningham la baloanele argintate a făcut epocă. Ca şi intervenţiile, în cazul aceluiaşi coregraf, ale lui Nam June Paik şi Robert Rauschenberg, care l-au ajutat să-şi împlinească ambiţia unei arte totale. Frecventarea pictorilor expresionismului abstract îl face pe Merce Cunningham să conceapă spaţiul scenic ca pe un tablou nonfigurativ.

Merce Cunnigham, Cuşca-spirală

Dar, înaintea oricui, coregraful Trisha Brown, Cea mai bună coregrafă dintre performeri şi cel mai mare performer dintre coregrafi”, cum era numită, a trecut frontiera dintre dans şi performance. Ea şi-a incitat dansatorii să meargă pe zidurile muzeelor sau i-a trimis pe acoperişurile New York-ului pentru a fuziona cu oraşul.

Şi toate acestea nu erau numai pentru o elită. Dovadă, trupurile ce-şi amintesc aceste experienţe când se lansează pe ringul de dans şi le reinventează cu stângăcie. Copil al acestor pionieri, Jérôme Bel a introdus pe scena de la „Theatre de la Ville” reflexiile plasticianului şi a impus non-dansul ca pe un orizont posibil al multor performeri.

Dansul, o faţă ascunsă a avangardelor

Alwin Nikolais

Pe mai mult de 2.000 de metri pătraţi, expoziţia ilustrează prin opere ale unor artişti din secolul XX mişcările fondatoare ale modernităţii, dar şi cercetările artiştilor şi dansatorilor contemporani. O selecţie vastă de picturi, sculpturi, instalaţii, opere audio-vizuale şi piese coregrafice pun în lumină dansul ca „o faţă ascunsă a avangardelor”. Întreţeserea arabescului în desenul istoric care leagă trecutul de prezent a devenit o dorinţă din ce în ce mai puternică într-un moment în care lumea dansului a pierdut personalităţi esenţiale ca Pina Bausch, Merce Cunningham sau Kazuo Ono.

Tehnicile sunt amestecate pentru a introduce mai clar privitorul, prin intermediul filmului, cât mai aproape de mişcarea corpurilor.

Capodopere ca „Dansul” lui Matisse dialoghează cu o lucrare a lui Tino Sehgal, în timp ce filmul artistei Daria Martin, cu tablourile sale vivante în care camera se mişcă în locul corpurilor, reprezintă marile figuri ale dansului modern, de la Joséphine Baker la Oskar Schlemmer, trecând prin Martha Graham.

Olafur Eliasson şi dansul în atelier

Isadora Duncan anunţa una dintre constantele artei secolului al XX-lea, tendinţa de a lega arta de viaţă, vizibilă de la dadaişti până la operele interactive de astăzi.

În rezonanţă cu evoluţiile tehnice ale secolului industrializării, dansatori şi artişti inventează un repertoriu de gesturi şi forme plastice care fac dansul să intre în modernitate.

Dansatoarele Mary Wigman, Emmy Hennings, Suzanne Perrotet sau Sophie Taueber-Arp au participat la aventura Dada. În anii ’20 apar nume la fel de importante, ca Valeska Gert şi Niddy Impekoven. „Black Mountain College” a fost leagănul unei intense activităţi în care dansul şi performance-ul s-au împletit, graţie mai ales lui John Cage şi Merce Cunningham, la sfârşitul anilor ’40.

Trisha Brown, Jocul cu planurile

Inovaţiile de la „Judson Dance Theater”, în anii ’60, happening-urile lui Allan Kaprow şi ale mişcării „Fluxus” în anii ’50 şi 1960 transformă corpurile în mişcare în seismografe ale stării de spirit din societatea contemporană.

Curentul experimental al dansului postmodern desăvârşeşte fuziunea artei şi dansului, renunţă la concepţiile scenice. Dansul este peste tot şi toată lumea poate să danseze, potrivit coregrafilor Deborah Hay, Steve Paxton sau Anna Halprin.

Expoziţia se încheie cu „Saturday Night Fever”, remixat abil de Ange Leccia. A dansa viaţa este cam acelaşi lucru cu a rămâne în viaţă, aceasta pare să fie concluzia acestei inedite şi ambiţioase expoziţii de la Centre Pompidou.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.