Mihaela Ursuleasa a plecat să cânte în ceruri

O veste înfiorătoare a cutremurat lumea muzicală. Pianista de geniu Mihaela Ursuleasa, în vârstă de 33 de ani, a fost găsită moartă în apartamentul ei din Viena. Potrivit poliţiei austriece, cauza decesului poate fi „o hemoragie cerebrală”.

Era frumoasă, avea har, era expresivă, era adulată de public. A luptat cu cerul şi pământul pentru a-şi face o carieră strălucitoare. Se refugia în muzică penru a se regăsi. Fusese considerată un copil minune. Aşezată la pian, uita de restul lumii. Strălucea nu prin detaliu, prin forţă sau prin digitaţie, ci mai ales prin sonorităţile de o puritate celestă, calculată minuţios, la miligram. „Copilul-minune”, cum a fost numită, sau „pianistă de geniu”, Mihaela Ursuleasa a găsit calea către muzică prin concentrare, prin logică, prin construcţie şi a impus pretutindeni în lume valoarea distincţiei muzicale româneşti. Cu fiecare apariţie, ea şi-a consolidat personalitatea, nu printre cei mari, ci printre cei mai iluştri interpreţi ai pianului, etalând o demnitate sobră, comunicativă în relaţionare, în felul de a se adresa muzical, care a impresionat publicul.

Mihaela Ursuleasa face parte din galeria marilor pianişti ai timpului nostru, după Dinu Lipatti, Clara Haskil, Cella Delavrancea, Tudor Dumitrescu, Radu Lupu, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, am adăuga. Arta ei a fost o rostire pianistică grea, o rostire pe care tânăra muziciană a formulat-o cu dăruire.

Mihaela Ursuleasa trebuia să susţină două concerte la Bucureşti, cu Orchestra Naţională de Tineret, sub bagheta lui Cristian Mandeal, care au fost anulate din cauza stării de sănătate a artistei. De asemenea, ea trebuia să concerteze, pe 4 august, în sala mare de la „Konzerthaus” Berlin, alături de Orchestra Naţională de Tineret, în cadrul „Young Euro Classic”, cel mai important festival internaţional pentru orchestre de tineret.

Mihaela Ursuleasa avea programate numeroase concerte în acest an, respectiv pe 18 şi 19 august la Eisenstadt, Germania, pe 29 august la Varşovia, Polonia. Acestora li se adaugă un turneu pe care pianista română îl avea programat în mai multe oraşe din Brazilia, între 29 septembrie şi 9 octombrie. De asemenea, şi pe 19 octombrie la Mainz, Germania, pe 24 octombrie la Berna, Elveţia, pe 12 noiembrie la München, Germania, pe 13 decembrie la Amsterdam, Olanda, şi pe 16 decembrie Kempen, Germania, potrivit site-ului EAS Musikmanagement.

Născută pe 27 septembrie 1978, Mihaela Ursuleasa a avut şansa, la vârsta de 13 ani, să fie ascultată de celebrul dirijor Claudio Abbado, care i-a oferit posibilitatea de a-şi construi întreaga pregătire muzicală printr-o bursă de studii la Viena, la clasa profesorului Heinz Medjimorec. Momentul decisiv al carierei sale a fost câştigarea marelui premiu la una dintre cele mai importante competiţii internaţionale, „Clara Haskil”, din Elveţia, în 1995. Au urmat apariţii sub bagheta lui Claudio Abbado la Viena, la Festivalul de la Sankt Petersburg şi München, recitaluri la Roma, Frankfurt, Davos, Festivalul Schleswig-Holstein, Salzburg…

Mihaela Ursuleasa a concertat regulat alături de filarmonicile din Hamburg, Köln, Bamberg, Rotterdam, Dresda şi orchestrele „Wiener Symphoniker”, „Concertgebouw” din Amsterdam, „Tonhalle” din Zürich, „Cincinatti Symphony Orchestra”, de orchestrele radio din Viena, Varşovia, Berlin. A avut apariţii încununate de succes la Carnegie Hall, Royal Symphony Hall.

Printre dirijorii cu care a colaborat se numără maeştri de seamă ai baghetei, ca Wolfgang Sawallisch, Paavo Järvi, Gerd Albrecht, Kurt Sanderling, Sir Neville Marriner şi Dennis Russel Davies.

Mihaela Ursuleasa s-a stabilit la Viena şi a participat la festivaluri de prestigiu, colaborând permanent cu muzicieni de elită, ca Angela Gheorghiu, Lars Voght sau Vadim Repin. A fost invitata „Cvartetului Belcea”, în cadrul unui recital susţinut la Ateneul Român.

De un real succes s-au bucurat recitalurile ei din China, Japonia (cel de la Tokyo fiind inclus în ciclul „Pianişti ai anului 2001”) sau debutul londonez, în martie 2002, în Seria Internaţională de Recitaluri „Harrods”, la complexul „South Bank”. Ecourile excelente ale recitalului de debut în Canada (august 2005) i-au adus artistei noi invitaţii pentru anul 2006 – recitaluri şi un concert cu Orchestra Simfonică din Montreal.

Parteneră rafinată în muzica de cameră, Mihaela Ursuleasa a apărut adesea la cele mai prestigioase festivaluri europene, îndeosebi alături de violonista Patricia Kopacinskaia.

În anul 2006, „San Francisco Chronicle” spunea despre Mihaela Ursuleasa că este „un fel de Beethoven”.

Pe parcursul carierei sale, Mihaela Ursuleasa a lansat două albume, în 2010, „Piano & Forte” (Beethoven, Brahms, Ravel, Ginastera, Constantinescu; Berlin Classics), şi în 2011, „Romanian Rhapsody” („Rapsodia Română nr. 1” a lui George Enescu, „Suita pentru pian” a lui Paul Constantinescu, două dansuri populare româneşti de Béla Bartók şi trei piese de Franz Schubert).

Mihaela Ursuleasa… înfruntând destinul

Tristă, visând în faţa pianului deschis

Cu ani în urmă, când am cunoscut-o, era o tânără debutantă. Am iubit-o pe Mihaela pentru spontaneitatea, pentru prospeţimea, pentru ingenuitatea exprimării sale muzicale, având prilejul de a realiza câteva interviuri cu ea, atât la Bucureşti, cât şi la Viena, graţie maestrului Horia Andreescu.

Cel pe care îl publicăm acum a fost realizat la Viena, când ea avea 20 de ani.

Îmi place să cânt cu sufletul, nu cu degetele

Ce a reprezentat pentru tine „Concursul Clara Haskil” din Elveţia, din 1995?

Rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea. Clara Haskil a însemnat foarte mult pentru mine. Îi ştiam biografia, îi ascultam discurile. Mozart-ul ei era unic. Nu mă aşteptam să câştig. Se înscriseseră aproximativ 100 de concurenţi. Câştigătorii multor alte competiţii sunt propulsaţi în viaţa internaţională a concertelor.

Te-aş ruga să recompui câteva momente din cariera ta.

Cariera mea a început la 7 ani, când am început să studiez pianul, fiind descoperită de tatăl meu, şi el pianist, un pasionat de jazz. Mi-am făcut studiile la Braşov, oraşul meu natal, cu profesoarele Rodica Truţă şi Stela Drăgulin, până la 12 ani. În acea perioadă am concertat mult în ţară şi peste hotare, am ajuns cu o bursă la Viena, unde am primit sfatul salvator al maestrului Claudio Abbado.

Ce te-a sfătuit?

Mi-a recomandat să întrerup această carieră de concerte care nu ar fi durat încă mult timp, tocmai din acea lipsă fundamentală a culturii muzicale. Încetul cu încetul au început să se facă simţite roadele îndrumărilor concertate şi coordonate de către maestrul Abbado. Am urmat clasa profesorului Heinz Medjimorec, de la „Academia de Muzică” din Viena, eminent pedagog căruia îi datorez foarte mult, pentru că el mi-a stăpânit temperamentul şi acel fel de a cânta pentru a impresiona, mi-a dezvoltat puterea de analiză şi mi-a construit prin felul său de a preda, prin sfaturile sale, nişte coloane intelectuale şi artistice pe care mă voi baza toată viaţa. Am absolvit Conservatorul din Viena cu „Magna cum Laudae”.

Vorbeşte-mi despre colaborarea ta cu această personalitate copleşitoare, Claudio Abbado.

Fiecare întâlnire cu el a fost pentru mine o mare bucurie. Momentul cel mai fericit din viaţa mea a fost atunci când am interpretat împreună cu Orchestra „Gustav Mahler”, sub bagheta lui, „Concertul nr. 3 pentru pian”, de Beethoven, la „Konzerthaus” din Viena. Era un moment pe care îl aşteptam. El cerea totul, dar ştia să ofere la fel. Pot să spun că norocul meu a fost această întâlnire memorabilă cu el.

Cu ce alţi dirijori îţi place să cânţi?

O să încep spunându-vă că am fost încântată să cânt sub bagheta genialului dirijor Sergiu Celibidache, a cărui întâlnire mi-a marcat existenţa, apoi cu Riccardo Muti, cu Horia Andreescu, sub bagheta căruia am susţinut câteva mari concerte europene.

Care sunt compozitorii tăi preferaţi?

Mă simt interesată de tot ce e nou, sunt dornmică de a afla cât mai multe lucruri, de orice gen de muzică, pentru orice gen componistic, de la Scarlatti până la muzica din zilele de azi.

Mihaela Ursuleasa, pregătindu-se pentru o înregistrare la Viena

Deduc totuşi că Beethoven este compozitorul preferat.

Este suficient să pronunţi numele lui Beethoven ca să ţi se deschidă în minte viziunea unui peisaj măreţ sub bolta cerului, să auzi un acord de orgă fără sfârşit, lărgind astfel şi compresiunea minţii omeneşti în supunerea către cel mai înalt adevăr: Armonia.

Este, aşadar, adevărat sfatul pe care i-l dădea Barbu Delavrancea fiicei sale, marea pianistă Cella Delavrancea: „Dacă vrei să-ţi luminezi sufletul, cântă Beethoven”.

Într-adevăr, interpretând Beethoven, trăieşti senzaţia de rigurozitate în cimentarea legăturilor dintre fraze, unde chiar tăcerile la pian prelungesc vastitatea peisajului furtunos.

Dar de muzica lui Enescu cât de mult te-ai apropiat?

Cred că toate cele învăţate în ţară şi la Viena se încheagă într-un tot coerent. Am învăţat prima „Sonată în fa diez minor”, m-am dus cu ea la profesorul meu şi i-am declarat că vreau să o cânt.

Ce alte calităţi consideri că trebuie să aibă un pianist?

Dacă nu eşti om, nu poţi fi nici muzician şi consider că dacă nu avem cel puţin câteva picături de iubire pentru această profesie, dar şi pentru cei din jur, nu putem să abordăm muzica pe care o facem, nu putem să-i conferim o autentică încărcătură spirituală. Această emanaţie trebuie să fie o certitudine care se răspândeşte în sală. Faţă de publicul bucureştean simt de fiecare dată o responsabilitate specială, mai mare decât atunci când cânt la Carnegie Hall sau pe scenele din Viena. Oamenii mă ştiu de când eram copil şi vor desigur să vadă cum am evoluat. Nu-i pot dezamăgi.

Care sunt cele mai improtante lucruri pe care le-ai câştigat în anii de studiu la Viena?

Am învăţat că trebuie să am grijă în privinţa alegerii repertoriului. Am făcut mult Bach, ceea ce îmi lipsea înainte, sonate de Beethoven, multe analize stilistice şi din punctul de vedere al construcţiei cu adevărat intelectuale a muzicii pentru pian şi nu numai. M-am dedicat şi muzicii de cameră care m-a ajutat foarte mult. Am mai învăţat că în această profesie nu poţi să laşi pe nimeni să-şi piardă încrederea în tine. Ba, mai mult, tu însuţi nu trebuie să te pui în situaţia de a pierde ceva din tine.

Mihaela, aş vrea să amintim celor care nu te cunosc foarte bine că ai urmat cursurile Academiei de Muzică din Viena. Când ai plecat din România, declarai că erai „numai degete”. Azi ai aceeaşi convingere?

Înainte depindeam eu de degetele mele, acum ele depind de mintea, de sufletul meu, de acea construcţie care constituie un corp unic de concentrare şi de logică. Acum simt că interpretez cu sufletul, nu cu degetele. Simt că fac parte din acest tot. Când mă aflu la pian mă identific cu muzica, mă abandonez de fapt ei. În momentul când pregătesc o piesă caut să strâng toate informaţiile posibile legate de compozitorii respectivi. Vreau să aflu ce au gândit despre această lucrare, să înţeleg ceva din felul lor de a simţi.

Repertoriul romantic îţi este mai apropiat?

Nu am preferinţe. A trebuit să învăţ de la Bach la Schönberg, ador muzica lui Chopin. Dar apreciez muzica tinerilor compozitori, ideile noi ale acestora, dimensiunile noi ale muzicii. Mulţi ignoră muzica zilelor noastre pentru că nu o cunosc îndeajuns.

Se bucura de fetiţa ei, Ştefania, de aproape 7 ani

În alchimia unui pianist, cât este talent şi cât muncă?

Sunt de acord cu ceea ce spunea Arthur Rubinstein: „90% este muncă şi 10% este talent”.

Cum sunt priviţi muzicenii români care ajung în Occident şi care aspiră la glorie?

Fiecare personalitate are caracteristicile ei, bogăţiile ei, greşelile ei, ca toţi oamenii. Şi ceea ce am admirat eu la profesorii de la Viena a fost faptul că ei recunosc personalitatea acestor muzicieni şi le-o lasă aşa cum este, cu caracteristicile lor, ba chiar încearcă să le-o modeleze şi să le-o combine cu caracteristicile vieneze. Muzicienii români sunt extraordinari, plini de har şi de rigoare, dar, datorită celor care au fost abilitaţi să conducă cultura, incapabili să ocrotească pe muzicienii de valoare, să creeze o strategie şi o tactică a dezvoltării culturale, mulţi au părăsit ţara. Sufletul românesc se reface greu după atâtea umilinţe îndurate.

E greu să rezişti la munca acerbă, la competiţia din Occident?

Este cumplit de greu. Cred că în această profesie este dificil să te menţii. Dar această concurenţă care stă mereu la pândă pe urmele tale te şi motivează pentru a studia mai mult, pentru a căuta noi idei. La fiecare recital sau concert pe care l-am susţinut am trăit cu senzaţia că este cel mai bun. Apoi intervine neulţumirea şi-mi spun: puteam să fac mult mai mult.

Maestrul Celibidache afirma: „În muzică trebuie să-l descoperi pe Dumnezeu”. Crezi în şansă?

Toată viaţa mea a depins de şansa oferită de Dumnezeu. Sunt convinsă că uneori tot răul e spre bine. Chiar şi lucrurile care par grele sau chinuitoare. Încerc să fac din toate momentele vieţii mele clipe de fericire, chiar dacă de multe ori nu e aşa. Pentru mine muzica este, aşa cum afirma Thomas Mann, „ca un stupefiant”. Şi vreau să vă spun că mi-aş dori să rămân aşa cum sunt, cu greşelile şi cu calităţile mele. Vreau să mă ajute Dumenezu să pot să dăruiesc mereu celor din jurul meu bucurie prin muzică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.