Mihaela Vosganian, în avangarda muzicii contemporane

Numele compozitoarei reprezintă de mai multă vreme avangarda în muzica nouă şi în arta spectacolului muzical. Şi deloc paradoxal, această modernitate şi această noutate sunt clădite în cazul ei printr-o continuă întoarcere la izvoare străvechi, la sacru şi ritual, la instrumente exotice aparţinând unor culturi existente înainte de creştinism, vestigii ale unei expresivităţi primitive, păgâne, inserate în imaginarul civilizaţiilor create de evrei, creştini, musulmani, fără discriminare. Aş reaminti în acest sens muzica pe care a imaginat-o pentru spectacolul având la bază poemele soţului ei, scriitorul Varujan Vosganian, intitulat cu o metaforă ce hibridează creştinism şi buddhism, „Jesus with a Thousand Arms” (Iisus cu o mie de braţe). Sau „Dynamic Meditation” ori „Ciaccona”, „Reverberations”, o piesă scrisă pentru trombon şi percuţie, „Mega-Dialog”, „Sonata pentru clarinet”, „Concertul pentru saxofon şi orchestră”, „Symmetries” pentru oboi, clarinet-fagot-percuţie-pian-vioară-şi-violoncel sau muzica scrisă împreună cu Irinel Anghel pentru un spectacol creat pe baza scenariului lui Sebastian-Vlad Popa şi Anca Bradu, „România poveştilor albastre”, pe textele lui B.P. Hasdeu şi ale fiicei sale, Iulia.

Spectacolul acesta, aflat la intersecţia dintre poezie, notaţie ştiinţifică şi ocultism, a unor basme şi teorii climatologice, a demersului lingvistic şi cercetărilor esoterice, ce aduc în prim-plan un univers supranormal anunţa complexitatea operei cross media care a deschis SIMN 2011, „White Lady’s Power Places”. El folosea o mixtură şi hibridare de genuri spectaculare şi literare, interpretarea live, proiecţiile video şi coregrafia puternic expresivă a Lilianei Iorgulescu. Şi stranietatea acustică a unor instrumente menite să sugereze cosmicitatea, abisalitatea şi idealitatea într-o lume poluată şi manelizată sonor de derizoriu, kitsch, parodie şi gag. Mihaela Vosganian şi-a creat prin toate aceste compoziţii şi spectacole imaginea unui artist contemporan interesat până la obsesie de acest mega-dialog între arte, privite ca un alai, ca o echipă dăruită unui spectacol total.

De fiecare dată e vorba de un proiect complex şi de un experiment care angajează mai multe arte, sub semnul ansamblului „Inter-Art” în care Mihaela Vosganian colaborează cu personalităţi artistice din România şi din străinătate, folosind ca principal promotor şi producător „Asociaţia Română a Femeilor în Artă”, bine cunoscuta ARFA. Noutatea şi modernitatea fiecărui demers artistic se bazează pe accentul pus pe dialogul şi am spune chiar simfonismul multicultural, care aduce în partitura muzicii, în coregrafie, în light design şi tot ce poate deveni cross media instrumente cu caracter etnic din varii culturi şi civilizaţii. Cel puţin două direcţii dezvoltate de orizontul creaţiei şi receptării pot fi regăsite în evoluţia lor curajoasă în noua muzică, fie că este vorba de căutarea şi regăsirea arhetipurilor sau de remodelarea unor structuri originare, folclorice în compoziţii menite să redea umanităţii sacralitatea şi cosmicitatea integratoare. Brâncuşi, Jung şi Mircea Eliade au deschis atâtea căi în creativitatea fără frontiere, fie că ne gândim la un nou mod de a sculpta sunetul, de a scruta sufletul omenesc şi proiecţiile lui imaginare, dimpreună cu descoperirea paradigmelor în credinţe, ritualuri, simboluri şi religii, în instrumentarea elementelor materiale, ale tetradei pământ, apă, foc şi aer. Acest tezaur spiritual şi material, biciuit de modernitatea tehnologiilor, proclamă în fond o eternă întoarcere a modernităţii la aşa-zisul primitivism şi a profanului la sacralitate.

Cross media opera şi arhetipul Doamnei Albe

Am avut bucuria să fiu în Sala Mare a Operei Naţionale din Bucureşti în seara în care publicul a ascultat şi privit „White Lady’ s Power Places”, această cross media opera de Mihaela Vosganian, tradusă prin „Locurile de putere ale Doamnei Albe”, echivalare reductivă, mai degrabă mot à mot, cum vom vedea. Autoarea muzicii, a conceptului artistic şi a conceptului dinamic, Mihaela Vosganian, ne propune în admirabilul caiet-program care a însoţit cea de-a 21-a ediţie a Festivalului SIMN 2011, „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”, „o călătorie vizionară fascinantă prin locurile sacre ale munţilor namibieni”. Aflăm că cei nouă solişti ai grupului „Inter-Art” vor acţiona asemeni unor călăuze sau ghizi pentru a ne conecta la puterile spaţiului sacru care corespund vibraţional celor şase staţii sau opriri-popasuri revelatoare, aflate pe teritoriile Mamei Pământ.

Iată deci un nou spectacol cu rădăcini esoterice. Şi din nou muzica şi spectacolul puse de Mihaela Vosganian şi grupul „Inter-Art” în slujba descoperirii lumilor interioare, a puterilor spirituale, a unei reaşezări a dialogului omului cu sacralitatea, cosmicitatea şi materialitatea lumii. În locul divertismentului sunt aşezate regăsirea şi vindecarea de sine, meditaţia, înţelegerea celor ce sunt. Pe ecranele mari ca nişte ferestre concomitent cu muzica evoluează peisaje, un splendid periplu vizual, dunele, Lacul Liniştii Albe, Oceanul, Himba, puterea iubirii şi a bucuriei necondiţionate, Planta Puterii, Velvitia Mirabilis, verigă a conectării la alte dimensiuni. Cei nouă actori ai spectacolului ni se arată în carne şi oase, dar şi ca proiecţia unor umbre chinezeşti, făcând corp comun şi împletire din trupul lor şi veşminte cu instrumentele la care cântă, într-o îmbricare vizuală pilduitoare. Omul şi uneltele lui, instrumentele, lumânările aprinse reprezintă un tot simbolic. Omul şi veşmintele lui sau tiara care încununează creştetul Doamnei Albe râvnesc o identitate, fără adaosuri. Totul e revelat şi unit într-o lume în care nimic nu se reduce la peisaj, accesoriu, aleator.

Cine este Doamna Albă şi care sunt puterile ei?

Dar mai întâi să aflăm cine este această Doamnă Albă, aşa cum o întâlnim în lumea europeană şi medievală, înainte de orice periplu pe coasta de sud-est a Oceanului Atlantic, în Africa, în Namibia. A existat o White Lady sau Doamnă Albă a Castelului Roslin şi a Capelei Rosslyn, una din nenumăratele ipostaze ale unei serii, pe care o prezintă o carte intitulată „White Ladies and Black Virgins”, care ne pune faţă în faţă cu o tradiţie seculară, ba chiar milenară. Lebăda Albă şi Lebăda Neagră din „Lacul lebedelor” al lui Ceaikovski fac parte din această paradigmă. Fireşte şi filmul recent „The Black Swan”, care acumulează în scenariul său prea multă psihanaliză şi un exces de avataruri. Un alt balet „Giselle”, prezentat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, cu Alina Cojocaru în rolul titular, într-o excepţională performanţă, cuprinde în libretul lui arhetipul doamnelor albe, ielele care îţi iau minţile şi trupul prin seducţia dansului şi a unui ritual devorator iar nu purificator.

Cartea despre Doamnele Albe şi Fecioarele Negre la care ne-am referit ne ajută să înţelegem opera cross media creată de Mihaela Vosganian pe linia unei modernităţi şi noutăţi conceptuale, bazate, întotdeauna, în cazul ei, pe ordinea informaţiei şi nu pe haos, deconstrucţie şi aleatoriu. Mihaela Vosganian creează în cunoştinţă de cauză, pe ideea mai veche a lui Rimbaud, care îi scria lui Izembard, profesorul, o scrisoare subliniind că „Je est un Autre” şi că el vrea să fie un poet vizionar identificându-se cu aceşti alţii şi dezlănţuind dereglarea simţurilor pentru o nouă spiritualitate şi obiectivitate. Mihaela Vosganian creează un aliaj memorabil între senzorialitate şi idee, între cultură şi recuperarea naturii umane, modelată de o animalitate şi sălbăticie, relevată de mituri şi ritualuri. Artistul modern ni se arată în ipostaza străveche a taumaturgului şi refuză să rămână un clovn. Saltimbancului contemporan care aruncă la infinit confetti şi panglici sexuale şi amorale i se opun prin arta Mihaelei Vosganian atracţia spre sublimare şi veşnica dinamică a fiinţei şi artei. Doamnele Albe apar în numeroase mituri şi legende. Puterea lor conferă aura de miracol şi de vindecare fiecărui tărâm unde îşi fac misterioasa apariţie, născătoare de poveşti şi legende. Mereu există ceva real, fizic, care declanşează ceva ireal, patafizic, spiritual, miraculos. Obiectivitatea şi irealitatea îşi dau mâna, conferind muzicii, coregrafiei şi imaginilor conturul precis şi aura iluminării.

Aceste Doamne Albe sunt rodul unei combinaţii ale forţelor electromagnetice şi ale unor proiecţii interioare, ele sunt realitate şi arhetip, experienţă directă şi iniţiere, amestec de natură şi cultură, de fiecare dată. Exerciţii mentale, peripluri în locuri în care Doamnele Albe apar, fenomene natural determinate de geologia locului, câmpuri electromagnetice şi bioelectromagnetice dezvoltă puteri care nu au nici o legătură cu accepţiile pe care lumea modernă le atribuie puterii, derizorii, politice şi/sau materiale. Acolo unde se arată Doamnele Albe se creează Hipno-Temple. Exodul lor sau al nostru către ele este fundamental spiritual. Apariţia lor şi a ritualurilor însoţitoare e însoţită de exerciţii mentale, de dansuri de iniţiere, de o sublimare a aşteptărilor, care ar trebui să rămână proprie şi actului receptării Artei. În religiile patriarhale, străvechi, prezenţa lor acoperă meridianele lumii, ca mitologie şi noză. Le întâlnim apoi în folclor ca zâne, sirene, ursitoare, mesagere ale morţii, elfi şi tot soiul de spirite ale aerului, apei, pădurilor şi pământului locuit de întunecate congestii. Apoi Doamna Albă e absorbită în creştinism. În catolicism se creează cultul Fecioarei Maria, ce merge până la fanatismul pelerinajelor, dar şi intervenţia Inchiziţiei din cumplitele vânători de vrăjitoare. Cultura miracolelelor are adeseori în centrul ei o Doamnă Albă, mariolatriile definesc o paradigmă ocultă şi spirituală, religioasă şi artistică. Nu lipsesc conflictele, lupta pentru adjudecarea unei preeminenţe sau a adevărului absolut. Precum în conflictul dintre Lourdes şi La Salette.

Un spectacol total

Mihaela Vosganian cunoaşte acest tezaur simbolic şi are darul de a-l introduce în muzica şi performanţele ei mai presus de nivelul pur descriptiv, analitic, reuşind o sinteză simfonică, un spectacol total, cum spuneam. Ea unifică exemplar muzica, conceptul dinamic, conceptul artistic, creează şi interpretează. Regia, luminile şi inserturile video slujesc demersul total, fără să dea sentimentul citatului, fără să fărâmiţeze sensurile ce pulsează către Întreg. Coregrafia Lilianei Iorgulescu sculptează mişcarea nu doar a cuplului de dansatori Luiza Comşa şi Emil Rengle. Ea marchează limbajele trupului ce caută celebrarea, sugerează febra interioară, agită frenezii şi cumpănite meditaţii, relevă explozii şi instincte vitale şi aspiră în sensul acestei cross media opera spre puterea pe care ne-o dă unitatea originară, contopirea într-un extaz unic. Dar cât de modernă este expresia sacrului în dansurile şi mişcările create de coregraf , maieutică şi terapeutică, teatralitate şi rugăciune, animalitate şi spiritualitate. În Psihologia alchimică, Jung evocă stagiile de albedo şi nigredo.

Ele sunt prezente în spectacol, dacă nu ar fi decât să pomenim scena ieşirii din haosul materiei şi a unor magmatice cârpe a unei fiinţe ce se smulge din întunecimea adâncurilor, seducătoare ispită şi nuditate primară. Raluca Ghideanu creează scenografia complexă, mixtă, încrucişată ca pe un palimpsest de scriituri şi limbaje ce ne evocă misterul „Cărţii de nisip” a lui Borges, grimoarul ale cărui pagini îneacă mesajele precum dunele de nisip ori valurile. Domină conceperea spaţiului ca un templu hipnotic, de la ecrane la cercul magic al lumânărilor de la periplul văzut ca o elipsă în mers pe scândurile scenei şi în reflexia ecranelor, oglindiri în oglindiri şi lumini căutând iluminarea. Mihaela Vosganian şi Irinel Anghel sunt vocile acestui ritual şi performeri dinamici. Siluetele lor şi mişcarea sunt exemplare sugerând vibraţii unice, meditaţia vie, vastitatea lumii sonore, profunzimea interioară, dar şi o gimnastică a trupului, o atletică pregătire a corpului menit să fie vasul minţii. Muzica spectacolului are o vibraţie unică, emană ideea de înălţare şi de purificare, prin fiecare dintre partiturile interpretate la trombon şi didgeridoo, de Barrie Webb, la fagot şi ca performer dinamic de Maria Chifu, la flaut şi ca performer dinamic, de Ana Chifu, la chitară electrică, de Ciprian Pop şi la percuţii şi percuţii medii de Alexandru Matei. Rafinamentul sunetelor ce evocă lumi sonore de ritual are în acelaşi timp aplombul modernităţii.

Muntele Brandenberg din Namibia şi tărâmul puterilor Doamnei Albe

Muntele Brandenberg este cel mai înalt vârf din Namibia şi vecinătatea lui cu coastele Oceanului Sud Atlantic şi vastitatea deşertului au creat un spaţiu magic din geologia magmatică, având rare inserturi de roci rare plutonice, pyrocloruri, magme granitice hibride. I se mai spune şi Muntele Focului sau Muntele Regelui, iar flora lui este spectaculoasă, reunind aloe gigante şi euphorbias. Dar cea mai spectaculoasă prezenţă este a zecilor de mii de picturi rupestre care au în centrul lor mitologia Doamnei Albe şi a puterilor ei. Harald Pager le-a copiat de mână şi s-au publicat doar o parte din ele în şase volume. La sfârşitul spectacolului total pe care ni l-a propus Mihaela Vosganian, ecranul ne înfăţişează una dintre celebrele picturi rupestre. Pe fundalul cărămiziu de rocă îndestulată de fier şi granituri, mâna omului desenează alaiuri de oameni lucrând, animale, un univers al trăirii împreună, un ritual al convieţuirii.

E un exemplar final ce încununează un proiect artistic deplin realizat, ideea că arta are menirea de a reaşeza în lumea modernă spiritul convieţuirii sacrului şi profanului, înţelesuri ale puterii mai presus de puterea trecătoare, zgomotos derizorie şi manipulatoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.