Miniștrii noștri aur poartă, sinistrații cerșesc din poartă-n poartă

Elena simți cum sângele-i năvălește-n cap citind cronicile ziarelor despre vizita ei la inundații. Toată lumea îi reproșa faptul că prin geamul întredeschis de la gip aruncase ceva ciocolată pentru copii. În mare lucrurile stăteau așa cum le descrisese presa, dar erau și altele pe care ziariștii nu aveau cum să le știe. Spre exemplu faptul că geamul de la gip nu se putea deschide în totalitate. Nu era vina ei. Era în fapt vina presei deoarece acum doi ani când ceruse o mașină nouă Audi A7, presa s-a opus cumpărării. Și acum de ce presa dă vina pe ea?

La biroul ei decorat cu jaluzele de 8.000 de euro, și nu de 80.000 de euro așa cum anunțase presa, Elena citea ziarele. Vizita la sinistrați părea un eșec din punctul de vedere al imaginii. Oare unde greșise? Doar adusese ajutoare niște ciocolate pentru copii. Deodată un gând rău îi trecu prin minte. „Te pomenești că ciocolatele erau expirate!?” Și imediat își scuipă în sân. Asta-i mai lipsea. Dar orice era posibil atâta timp cât bugetarul, funcționarul care le cumpărase, aștepta din zi în zi să afle dacă va fi concediat.

Fire îndrăzneață, Elena simți că trebuie să mai încerce o dată. Să se ducă din nou cu ajutoare la sinistrați, iar presa să afle din surse autorizate că ea este acolo. Doar așa mai putea să dreagă din imaginea șifonată. Dar înainte de asta trebuia să își explice poziția pe blogul său roz. A, ba nu, era violet. Asta pentru că această culoare îi adusese pe El la putere și pe Ea la minister.

Drept urmare porni calculatorul pentru a-și scrie impresiile din vizita la sinistrați. Dădu cu o televiziune de pământ numind-o Manipularea TV și tăvăli câțiva ziariști în postarea de pe blog. „Ajunge” își zise. „Acum e nevoie din nou de mine la sinistrați”.

Puse mâna pe telefon și sună funcționarul ce-și aștepta umil concedierea. „Să cumperi pantofi cu toc, tolomacule”, îi strigă ea la telefon. „Să moară ziariștii de ciudă. Și ciocolată pentru copii. Dar vezi să nu fie expirată, deoarece unde îți va sta fundul după reducerile de personal îți va sta și capul”. Închise telefonul și trecu la partea cea mai grea a slujbei. Cea care îi mânca în fiecare zi patru ore din cele cinci petrecute la minister. Aranjatul ținutei.

„Să fie poșetă Louis Vuitton, Gucci, Prada sau Calvin Klein?” se întrebă Elena. „Să fie colierul cu cristale Swarovski, șiragul de perle, lănțișorul de 25 de grame din aur alb sau cel de 30 din aur galben?” Doamne, câte întrebări despre ținuta ei avea, câte alegeri trebuia să facă, iar presa cea rea n-o înțelegea deloc. (extras din romanul nepublicat „Lasă că peste doi ani veniți voi să cereți votul de la noi”).