Minunata lume nouă a Jacindei și Ursulei

Că fostul premier laburist al Noii Zeelande își lansează memoriile – ”Jacinda Ardern, A Different Kind of Power” este o non-știre. Însă această ”altfel de politică” și zâmbetul Jacindei seamănă mult cu politicile și zâmbetele UE – ale Ursulei von der Leyen, finlandezei Sanna Marin și estonienei Kaja Kallas (din aceeași generație cu Ardern) – și poate că o privire asupra guvernării Ardern ne poate da o idee despre ce va veni în Europa, acolo unde flacăra falsului progresism este încă vie și ținută sus.

Jacinda Ardern a demisionat în ianuarie 2023, din motive de ”epuizare”. La acel moment, guvernarea sa era considerată toxică de majoritatea neozeelandezilor. Partidul ei era în cădere libera, de la 60% în octombrie 2020, la 27% spre finalul anului 2022. Până și presa apropiată scria că guvernarea lui Ardern a ”fracturat coeziunea socială” prin creșterea inflației, a șomajului, prin măsurile autoritare luate în perioada pandemiei.

Jacinda Ardern s-a confruntat cu deficit de popularitate și în primele sale luni de mandat, când partidul ei era depășit în preferințele electoratului de Partidul National (aflat acum la guvernare). Ardern a fost salvată de pandemie, câștigând alegerile din octombrie 2020 cultivând spaima de virus. Acum, stilul de guvernare al fostului premier neozeelandez este descris de o mulțime de publicații progresiste drept ”empatic”, însă mulți cetățeni ai Noii Zeelandei au o cu totul altă opinie.

Între aprilie 2020 și februarie 2022, guvernul a interzis revenirea în țară a sute de mii de cetățeni, prin închiderea granițelor. Judecători de la Înalta Curte din Noua Zeelendă au condamnat aceste decizii, spunând că nu sunt justificate într-o societate liberă și democratică. O mulțime de cetățeni și-au pierdut locurile de munca și chiar căsniciile din cauza acestei decizii. În timpul protestelor antiguvernamentale din februarie 2022, premierul Ardern a refuzat să se întâlnească cu protestatarii, ba chiar a declarat ca ar fi iresponsabil ca vreun deputat neozeelandez să se întâlnească cu ei. Mulți dintre acești protestatari erau de etnie maori, însă Ardern trebuia să-și păstreze fața progresistă și a ales să-i catalogheze drept extremiști de dreapta, trumpiști, antivacciniști.

În perioada măsurilor draconice impuse de Partidul Laburist al lui Ardern, datoria Noii Zeelande a crescut de la 30% din PIB, la 47% din PIB. Ca performanță economică, Noua Zeelanda a retrogradat pe locul 33 din 37 în cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. A scăzut și nivelul educației și a crescut incidenta problemelor de sănătate în rândul tinerilor. A crescut numărul copiilor care trăiesc în sărăcie (majoritatea din etnia maori, cea pentru progresul căreia Ardern și-a făcut un titlu de glorie).

În martie 2019 a avut loc atentatul de la Christchurch, împotriva musulmanilor, soldat cu 51 de morți și circa 90 de răniți. Comisia de anchetă a arătat că, sub conducerea guvernului Ardern, serviciile de informații nu s-au concentrat asupra extremiștilor de dreapta (împotriva cărora tuna și fulgera premierul), ci asupra populației maori și a musulmanilor. Atentatul a fost folosit de Ardern pentru a pune bazele unui stat polițienesc (care avea să-i servească în perioada pandemiei) și pentru a încerca să exporte modelul în Europa, unde a găsit un partener în președintele Emmanuel Macron, cu care a gândit un plan pentru controlul rețelelor sociale.

Ardern a venit la putere în 2017, pe fondul unei crize a locuințelor, al sărăciei în care trăiau mulți copii. Ardern a agravat situația. La finalul celor aproape șase ani de guvernare, discrepanțele sociale erau și mai mari, iar populația maori trăia într-o sărăcie și mai mare, în ciuda promisiunilor și ”empatiei” premierului față de băștinași. Asta pentru că Ardern a îmbrăcat o haină progresistă în discursurile și măsurile ei superficiale, în vreme ce nucleul dur al politicii sale a fost neoliberal. Măsurile autoritare și sinucigașe la nivel economic din perioada pandemiei i-au afectat pe cei mai săraci și vulnerabili, iar populația maori a plătit cel mai mare preț – șomaj record, alcoolism record. Însă Ardern și presa loială din întreaga lume au reluat la nesfârșit discursurile și inițiativele premierului pentru promovarea culturii maori, a instituțiilor tradiționale decrepite și promovarea practicilor tradiționale maori în universitățile din țară și din Occident.

”Empatica” Ardern a avut poate cel mai dur discurs progresist din întregul Occident, cu valențe radicale de stânga, dar la nivelul faptelor a dus o politică care i-a sărăcit pe săraci și i-a îmbogățit pe marii proprietari, băncile și corporațiile din Noua Zeelandă. ”Empatica” și progresista Jacinda a fost, de fapt, un lider autoritar care a tratat manifestările de nemulțumire ale cetățenilor drept probleme care trebuie suprimate, nu semnale ale unor defecte sistemice.

Iar când situația politică și economică s-a agravat, Jacinda a spus că este ”epuizată” și a demisionat pentru a scăpa de consecințele politice ale crizelor de care s-a ocupat. Firește, în lumea progresistă, demisia a fost interpretată drept dovadă de smerenie, nu ca o retragere strategică. A lăsat în urma ei un Partid Laburist discreditat, o scenă politică mult mai polarizată decât la începutul mandatului și terenul pentru venirea la putere a dreptei neozeelandeze.

Ardern este imaginea generației progresiste care se luptă să preia puterea în întreg Vestul. O generație la care entuziasmul și lupta declarată împotriva vechii politici ascund aceeași veche dorință a politicianului de a intra în cărțile de istorie și de a-și vedea conturile bancare crescând. In cazul acestei noi generații însă, ideologizare este dusă la un nivel paralizant, cu o nouă limbă care inventează realități paralele și cu șamani primiți cu reverențe în universități pentru a-i învăța pe viitorii lideri cum să nu aibă nimic și să fie fericiți.