Mitul culorii în Provence

Obsedantă, invadantă, figurativă sau abstractă, exprimând bucuria de a trăi sau frământările pasiunii, culoarea este în centrul celor 10 mari expoziţii ale verii. De la Pierre Bonard la James Turrell, de la Cateau-Cambresis la Aix-en-Provence: “Capodopere din Muzeul Frieder Burda”, “Mitul culorii. Colecţia Merzbacher”, “Theo Van Rysselberghe”, “Momentul sublim”, “Bonnard între prieteni. Matisse, Monet, Vuillard”, la Muzeul “Bonnard din Le Cannet, “Chabaud. Fov şi expresionist”, la Muzeul Paul Valéry, “Claude Viallat la graniţele picturii”, “Antoni Clavé”, “Gasiorowski – Pictor XX. Eşti nebun Gassiorowski, trebuie să-ţi vii în fire”, la Fundaţia Maeght, “Christian Bonnefoi, Spate în spate”, “Să mergi în culoare”, la Roussiollon.

Capodoperele Muzeului Frieder Burda

August Macke, Mica Grădină Zoologică în brun şi galben

“Culorile acţionează asupra sufletului, scria Goethe în celebrul lui “Tratat despre culoare”, ele pot provoca senzaţii, pot trezi emoţii, idei care ne resping sau care ne agită…”

Aceste emoţii trezite de culoare în “colecţia de artă modernă şi contemporană constituită de Frieder Burda au fost motorul şi firul Ariadnei”, la Muzeul Granet din Aix-en-Provence. Moştenitor al unei eminente familii de tipografi şi editori germani, Frieder Burda, născut în 1936, recunoaşte că nu ştia mare lucru despre pictură când a intrat în această aventură. În lipsa unei solide culturi de istoria artei, el a avut marele noroc să se nască în mijlocul picturii. Creator în 1930 al antreprizei familiale, care a cunoscut un enorm succes, după război, cu revista “Bunte”, Franz, tatăl lui Frieder Burda, a strâns o colecţie importantă de opere ale expresioniştilor germani. Prima achiziţie a lui Frieder a fost un “Concept spaţial” al lui Lucio Fontana, o monocromie însângerată străpunsă de trei tăieturi. Această pânză devenise o adevărată obsesie. La fel s-a întâmplat şi cu următoarele. Singurele lui criterii: să fie o “pictură bună” şi să-i spună ceva. De la Jackson Pollock la Clifford Still, de la Mark Rothko la Willem de Kooning, fără a-i uita pe expresioniştii germani, colecţia numără astăzi aproape 800 de opere. 50 dintre ele sunt prezentate pentru prima dată în Provence, până în 30 septembrie, selecţionate de Bruno Ely pentru Muzeul Granet. Prieten al lui Gerhard Richter de peste 30 de ani, posedând 40 din operele lui, Frieder Burda s-a concentrat asupra artiştilor germani ai timpului său, de la Polke şi Baselitz la tânăra generaţie formată din Tim Eitel, Anton Henning sau Eberhard Havekost, cumpărând de fiecare dată adevărate serii cronologice.

Ernst Ludwig Kirchner, Monociclist

Germani, nord-americani şi englezi constituie, în ordine, o treime din vizitatorii veniţi să viziteze expoziţia, după părerea lui Gerome Coignard.

Pentru prima dată în istoria muzeului “Granet” sunt expuse lucrări ale expresioniştilor germani, ca Ernst Ludwig Kirchner, August Macke şi Max Beckmann, ale artiştilor americani ai expresionismului abstract, ca Mark Rothko, Willem de Kooning şi Jackson Pollock.

Expoziţia, ca şi colecţia acordă un loc important artei contemporane germane şi prezintă un ansamblu caracteristic de tablouri semnate de Georg Baselitz, Sigmar Polke şi Gerhard Richter.

Această selecţie de opere reflectă pasiunea pentru artă a colecţionarului Frieder Burda.

La etajul al II-lea sunt etalate documentele, machetele şi fotografiile Muzeului “Frieder Burda”, conceput de arhitectul newyorkez Richard Meier. Acestui edificiu luminos i-a fost atribuit Premiul “New York Chapter Design”, decernat de Institutul American de Arhitectură.

Fovi, expresionişti, artă abstractă şi figurativă

Bonnard şi prietenii săi în expoziţia de la Cannet

Pasiunea pentru culoare şi pentru energia ei brută este sufletul unei mari colecţii de renume mondial, din care Fundaţia Pierre Gianadda prezintă o selecţie strălucită, cea a lui Werner şi Gabrielle Merzbacher. Este o fierbere, o strălucire orbitoare de culoare saturată. Nu intră în ea decât fovii, expresioniştii, abstracţi sau figurativi, reprezentanţii orfismului, cu Robert şi Sonia Delaunay, sau cei ai rayonismului, cu Michel Larionov. Nepoată a lui Bernhard Mayer, eminentul colecţionar elveţian, Gabrielle şi-a format ochiul pentru pictură încă din copilărie, privind opere de Picasso, Van Gogh, Matisse. Descoperind colecţia Mayer în 1954, Werner, care făcuse avere din comerţul cu blănuri, s-a lansat în aventură: Sisley, Derain, Vlaminck, Matisse, Kirchner, Schmidt-Rottluff, Kandinsky, dar numai din perioada 1908-1911.

Ernst Ludwig Kirchner, Dansatoare de ceardaş

Născut în Germania, trimis în Elveţia la vârsta de 10 ani, Werner nu şi-a mai revăzut niciodată părinţii asasinaţi la Auschwitz. Pentru a face faţă acestei găuri negre din viaţa lui, şi-a dezvoltat mai târziu o viziune optimistă asupra lumii, prin intermediul artei şi al culorii. Pentru că, spunea el, “cele mai frumoase colecţii vin întotdeauna din străfundurile fiinţei colecţionarului”.

Auguste Chabaud, Chez-Maxim’s

Înainte ca fovii, atât de dragi lui Merzbacher, să pună focul pe pânză, într-o orgie de tonuri pure, alţii le bătătoriseră calea. Urmând experienţele lui Delacroix şi ale impresioniştilor, Seurat, Signac şi divizioniştii experimentaseră juxtapunerea micilor tuşe de culoare pură. La rândul lui, belgianul Theo Van Rysselberghe (1862-1926) a fost sedus de această “alchimie a culorilor” începând din 1888. Atunci, spune poetul Emile Verhaeren, “paleta lui s-a schimbat brusc. A introdus în ea verdele Veronese, lacurile, cobalturile şi portocaliurile: întreaga prismă. Nu mai erau culori de atelier, amestecate, preparate în melanjuri adultere, ci culori pure, sincere, curate, reale”. De atunci, pânzele maestrului, cum ar fi fastuosul “Portret al lui Alice Sethe”, par luminate din interior. Muzeul Lodeve aduce un omagiu acestei arte savante, de la începuturile realiste ale artistului la revenirea la clasicism din 1915.

Fereastra, pariu şi metaforă a picturii

Felice Varini, Orizontal-vertical, instalaţie

Van Rysselberghe îi număra între prietenii săi pe Paul Signac, Maurice Denis, Edouard Vuillard. Ultimii doi, dar şi alţi artişti, sunt prezentaţi la “Muzeul Bonnard” din Cannet, într-o ambiţioasă expoziţie, pe tema fecundă a prieteniilor artistice. “Bonnard între prieteni” începe cu anul decisiv 1889. Bonnard, Valloton şi Ranson, prieteni la Academia Julian, formează grupul “Nabis”, al cărui teoretician a fost Paul Seruisier. Pentru aceşti “elevi ai lui Gauguin” exista un singur cuvânt de ordine: simplificarea liniei, exaltarea culorii. Tonurile pure şi abolirea perspectivei le-au adus calificativul de pictori infantili. Un al doilea capitol evocă legăturile între Bonnard şi Monet, întâlnit în compania lui Vuillard, în 1909. Depăşind în acel moment orice influenţă a grupului, Bonnard descoperă lumina impresionismului şi continuă cercetările asupra culorii. Paleta lui se luminează. În 1912 cumpără o casă la Vernonnet, nu departe de Giverny. Dar, spre deosebire de ilustrul său vecin, el nu pictează în aer liber, retranscriind în atelier senzaţiile trăite. Al treilea capitol are în centru motivul ferestrei deschise la Matisse şi Bonnard. Fereastra, pariu şi metaforă a picturii, încă din Renaştere! “Pictorului îi sunt suficiente ferestrele largi, prin care să pătrundă, ca un fulger, strălucirea zilei care luminează prin subtilităţile ei tot ceea ce întâlneşte”, scria Bonnard.

Auguste Chabaud şi viaţa nocturnă

Paul Klee, Casa galbenă, colecţia Burda

Născut la Nîmes, elev al Şcolii de Artă din Avignon şi apoi din Paris, Auguste Chabaud (1882-1955) a fost sedus de culoare după ce s-a împrietenit, în zorii secolului al XX-lea, cu Matisse şi cu cei care în curând aveau să intre în “cuşca Fiarelor”. În timpul şederilor sale la Paris, între 1906 şi 1914, a pictat viaţa nocturnă, music-hall-urile, circul, prostituatele, cu o vigoare expresionistă. Picta carnaţii triste, cu umbre negre, şcolăriţe strălucitoare, decorul ţipător al locurilor de plăcere în care mergeau burghezii, cu o fascinaţie amestecată cu furie. În acelaşi timp, străbătea satele din Provence, aride şi liniştite, încremenite în culori surde. Muzeul “Paul Valéry” din Séte oferă, prin 100 de picturi şi 30 de desene, o viziune globală a acestor ani fertili de dinainte de Primul Război Mondial, readucând în atenţie importanţa peisajelor din Midi.

Theo Van Rysselberghe, Portretul lui Alice Sethe

În 1955, la moartea lui Chabaud, s-a organizat la Nîmes o expoziţie cu operele sale, care l-a emoţionat pe tânărul Claude Viallat, şi el din Nîmes. Acesta evocă şi astăzi “desenul lui puternic, relaţiile dintre culorile foarte întunecate” care l-au marcat profund. În această vară, artistul înfruntă lumina argintată de pe Coasta de Opal, invitat de Muzeul din Touquet-Paris-Plage. Pentru acest loc singular, o vilă din 1925 tipică pentru staţiunea balneară care-şi sărbătoreşte 100 de ani de existenţă, Viallat a acceptat să realizeze o serie de pânze. Acestui ansamblu fidel principiului “deconstrucţiei”, instaurat la sfârşitul anilor ‘60, i se adaugă o selecţie de opere mai vechi. În pofida sistemului care multiplică o unică formă abstractă, între oscior şi păstaie de fasole, culoarea respiră şi vibrează, într-o bucurie de a trăi matissiană.

Tim Eitel, Seara

Culoarea şi materialitatea picturii au fost şi marile preocupări ale lui Antoni Clavé (1913-2005), cu o singură întrerupere în timpul Războiului Civil Spaniol, când a luptat în tabăra republicană înainte de a emigra în Franţa. Născut la Barcelona, ucenic la 13 ani, Clavé îşi începuse iniţierea în zugrăvirea caselor: tapete, picturi în trompe-l’oeil… Construită din nevoia permanentă de a experimenta, opera lui, orientată din 1959 către arta abstractă, se impune printr-o coerenţă suverană. Fascinat de roşu timp de mulţi ani, a sfârşit prin a-l abandona în favoarea unei palete mai austere, formată din albastru, negru şi alb. Din această traiectorie, Casa Artelor din Toulon a reţinut pictura monumentală a ultimelor trei decenii. Alături de ea, stampe, câteva sculpturi şi o uimitoare serie-omagiu lui El Greco permit o cunoaştere mai bună a operei artistului stabilit la Saint-Tropez din 1965.

Ernst Ludwig Kirchner, Două nuduri

Realizată când avea 91 de ani, ultima pictură a lui Clavé a fost un monumental “Punct roşu”, înalt de peste 3 metri, care cade ca o magistrală cortină peste o carieră tumultuoasă.

Pentru Gérard Gasiorowski (1930-1986), în schimb, cortina a căzut prea curând. Artist provocator, dar şi pictor rafinat şi cultivat, el a întreţinut un dialog continuu cu capodoperele artei, de la Lascaux la Braque, de la Giacometti la pictura japoneză, criticând în acelaşi timp piaţa de artă. Gasiorowski a trecut de la hiperrealism la dispariţia imaginii, de la prospeţimea culorilor florilor la pasta excrementelor, obsedat de eterna reinventare a picturii.

Jackson Pollock, Compoziţie nr. 16

În 1980, un tânăr istoric de artă se hotăra să treacă de la comentariu la practica artistică. Declanşatorul fusese revelaţia Matisse, nu cel din perioada fovă, nici pictorul odaliscelor, ci autorul masivelor “Nuduri văzute din spate”, sculptate. Era în 1974. De atunci Christian Bonnefoi, născut în 1948, şi-a urmat drumul elaborând un limbaj singular între pictură, colaj şi desen, jucând pe suprafaţe cu profunzimile şi transparenţele şi manipulând cele două materiale-fetiş, muselina şi hârtia de mătase. Plecând de la “Nudurile văzute din spate” matissiene, el dezvoltă ideea de a fuziona planul, suprafaţa şi suportul. Organizată în colaborare cu Domeniul Kerguehennec, expoziţia de la Muzeul “Matisse” din Cateau-Cambresis oferă o lectură stranie, a operei lui Bonnefoi, alături de “Nudurile” maestrului tutelar.

Pierre Bonnard, Fereastră deschisă către Sena

Trecând de la subtilele transparenţe ale lucrărilor lui Bonnefoi la cele ale dispozitivului pus în scenă de Daniel Buren la Muzeul Regional de Artă Contempoană din Serignan, distanţa este mare, atât la propriu, cât şi la figurat. Aici nu te temi “Să mergi în culoare”, după cum sună tema expoziţiei inspirate de un eseu despre James Turrell, semnat de Georges Didi-Hunermann.

Instalaţia lui Buren, “Rotaţie”, evoluează din oră în oră în jocuri de culori şi forme, răspunzând instalaţiei-parcurs a lui Felice Varini, marilor picturi realizate cu ajutorul mării, “Sea Paintings”, al Jessicăi Warboys, între performanţă şi improvizaţie, sau sculpturii de lumină semnate de Ann Veronica Janssens, care face să răsară stele din ceaţă. Ca o încununare, “Red Eye” de Turrell, din 1993, reactualizat pentru această manifestare, confruntă spectatorul cu o tulburătoare apariţie a unui dreptunghi colorat. Pentru că, să nu uităm, culoarea este în primul rând o experienţă senzorială.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.