Modul românesc de a fi

Modul românesc de a fi. În religia hindusă, zeul Ganesha este reprezentat sub forma unui elefant. Menirea sa este să țină laolaltă planul fizic, ferindu-l de la derive, uragane și destrămare entropică. În plan individual, lord Ganesha conferă bunăstare și înlătură problemele curente.

Elefantul, ca arhetip al rezilienței, a fost ales pentru că dimensiunea sa este intimidantă pentru orice alt animal, inclusiv cele de pradă. Tegumentul său este atît de gros încât insectele supărătoare nu prea au succes în privința sa. Elefantul are o memorie extraordinară, fiind capabil să recunoască un copil care a ajuns bătrân și să refacă drumul către locul de odihnă veșnică aleasă de turmă pentru toți membri săi plecați din această lume. Elefantul este un animal benefic mediului și omului și, de regulă, calm. Elefantul este, de altfel, simbolul moralității, ca animal fiind foarte docil, social și legat de memoria grupului.

Există un adevărat elefant în noi – este vorba despre moștenirea epigenetică, grefată pe valorile perene ale umanității, acel puzzle cvadri-dimensional din care facem parte și care nu ne lasă pradă curenților și uraganelor, care nu ne abandonează ca pe un fulg de nea sau ca pe o păpădie. Este vorba de modul românesc de a fi.

Elefantul din noi este surplusul comportamental intermediar, de grup (neam, klan, profesie) și de comunitate națională și teritorială, care ne individualizează ca parte a ansamblului.

Elefantul din noi este o ancoră, este ca climatul, căci nu se schimbă în ani, ci în ere.

Din când în când, ca și clima, elefantul din noi se comportă violent și neașteptat, măturând obstacolele efemere, pentru a-și face loc în drumul său neabătut. Cam asta se întâmplă când omul se revoltă contra asupritorilor efemeri. De exemplu, la revoluție. Nicio construcție totalitară, oricât de intimidantă, nu rezistă furiei elefantului din noi. E o ființă care nu vrea decât să fie lăsată în pace – ar fi atât de simplu dacă progresiștii (care se cred ecologiști) și neo-naziștii nu ar insista atât de mult să îl ucidă pentru a-i colecta fildeșul¹ …

Pentru a nu intra în derivă, omul are imperios nevoie de un rost, de o ancoră, de un sens al vieții, iar acestea pot fi natural extrase ori rațional edificate din familie, credință și tradiție. În fiecare om locuiește un elefant – ceva atât de greu încât să nu poată fi luat de vânt sau supus re-modelării ori destrămat pentru a fi „mai bine” reconstruit. Vorbim de cultura care ne-a fost lăsată moștenire, de tradițiile pe care le iubim, de istoria cu care am fost învățați, de înțelepciunea celor buni și bătrâni, de cutumele locale și uzanțele profesionale. Datorită acestui elefant, fiecare dintre noi poate spune, încă: aici e locul meu, aparțin acestui loc și acestui timp, fac parte din acest puzzle cvadri-dimensional.

Pentru ca prezentul să nu fie pavajul căii către pierzanie, trecutul trebuie să însemne respectul pentru bătrâni, iar viitorul, grija pentru copii.

Abandonul bătrânilor nu înseamnă doar cinism, cruzime și egoism, înseamnă și prostie crasă – experiența, înțelepciunea lor, secretele vieții lungi și cu rost, sunt abandonate odată cu bătrânii. La fel și tradiția și istoria. Bătrânii noștri au trecut prin atâtea grozăvii și au rezistat, au supraviețuit, ca să putem exista noi și copiii și nepoții noștri. A fost un enorm noroc că ei au supraviețuit, făcând posibilă existența noastră. Iar noi nu mai trebuie să aruncăm acest noroc la gunoi, în schimbul consumerismului globalist și al hedonismului „progresist”. Abandonând istoria și tradiția, neutralizăm viitorul. Fără bătrâni nu există casă, familie, viitor. Fără copii nu există sens al lumii și al vieții.

Abandonul copiilor prin exodul la muncă în străinătate ar putea fi caracterizat drept unul dintre marile păcate ale epocii post-revoluționare, alături de anti-natalismul ultimilor 32 de ani².

Aceste două fenomene sunt trecătoare și marginale în România. Noi ținem la copiii noștri și îi vrem în familie, noi îi respectăm pe seniori ți ținem cont de ei.

În altă ordine de idei, pământul agricol de la noi este o sursă de economia suficientă, de subzistență. Este, pur și simplu, arhetipul economiei sustenabile, ecologic prietenoase, întrucât consumul se rezumă la producția proprie, din curtea casei sau de pe ogorul propriu. Este un mod de viată pe care birocrația UE îl refuză nejustificat și îl combate nebunește, în favoarea agriculturii industrializate și a industriei alimentare, două dintre activitățile intensive care distrug resursele naturale și generează deșeuri care contribuie masiv la încălzirea globală. Românii ar trebui să fie încurajati, și nu descurajați, să crească și să producă pe lângă casă tot ce le trebuie: fructe, legume, animale de carne, de ouă sau de lapte. În caz de criză globală de alimente, românii ar putea supravietui fără ajutoare de la UE, SUA, de la țările vecine și „prietene”, de la comercianții globali, de la băncile hapsâne, de lorzii războiului economic etc. Un astfel de curent ar putea bara vânzarea iresponsabilă către străini a terenurilor agrare și a pădurilor, precum și importul de mâncare, mai ales în condițiile în care lanțurile lungi de aprovizionare se destramă.

Desigur că un astfel de mod de viață ar putea fi calificat ca „medieval” de propaganda și de elitele progresiste (care cred în tehnoprofeți și ideologiile scientologice, dar dezavuează credințele vechi, tradiționale), dar nu sunt numai românii de la țară “medievali”… Iată că francezii ne-o iau cu mult înainte (sau înapoi, că nu mai știm cum e cu inversiunile astea…).

Voința de a prezerva Franța și de a-i proteja identitatea contra unei lumi schimbătoare este majoritară – 52% (cu 21 de puncte mai mult decât în 2017, când progresistul Macron a devenit președinte). Pentru transformarea în profunzime și adaptare sunt doar 48% dintre francezi. Aproape două treimi dintre francezi (64%) vor ca autoritățile să protejeze locurile de muncă tradiționale, și nu să se angajeze și mai hotărât în “revoluția digitală”. Pentru 60% din populație, termenul “transformare” încă evocă unele lucruri pozitive, dar mult mai multe lucruri negative: neîncredere, teamă, oboseală și neînțelegere.

Culmea, chiar cuvântul reformă capătă un înțeles negativ pentru 51% dintre francezi! Transformarea nu mai este consensuală, ci controversată. Oamenii se opun… Deci, progresismul a “înfrânt”! E, într-adevăr, foarte convingător și amical cu poporul de rând… Nu mai puțin de 80% dintre francezi consideră că modelul de transformare care ar trebui urmat este cel bazat pe protecție și suveranitate. Deci, abandonații (cu ai destinului, ci ai autorităților, ai elitelor și ai vătafilor tehnocrați ai neo-feudalilor), exclușii social (inclusiv „conspiraționiștii”, dizidenții și suspecții de delict de opinie) și inutilii social³ ridică vocea și cer protecție, iar cei dezavantajați de globalism pretind suveranitatea națională. Șocant – 57% dintre francezi pretind ca, pentru viitor, obiectivul Franței să fie MAI PUȚINĂ EUROPA⁴!

Utimii 32 de ani ne-au forțat să devenim individualiști

Este cât se poate de adevărat că ultimii 32 de ani ne-au forțat să devenim individualiști. Ne-am obișnuit cu clișeul că cei de la putere sunt mereu aceiași, că nu pot fi înlocuiți, indiferent de opțiunile și dorințele noastre, de unde concluzia „naturală” a dezinteresului pentru cetate. Nu numai că nu mai venim la vot, dar am căpătat tendința de a ne considera mai mult decât capabili să ne descurcăm singuri. Plecăm la muncă, în străinătate, ne dăm copii la studii, în UE sau SUA, ca să nu se mai întoarcă aici și ne smulgem dureros rădăcinile.

Competiția trebuie văzută constructiv – câștigătorul cursei atletice este cel mai bun pentru că a fost presat de către cei de pe locurile 2-3 să se auto-depășească. În lipsa presiunii celor de pe locurile 2-3, câștigătorul nu ar fi fost atât de bun, recordurile nu ar fi fost atinse. Pentru că există presiunea celor de pe locurile 2-3, precum și pentru că este deja programată viitoarea competiție, campionul trebuie să se pregătească în continuare. La fel și challenger – ii săi, care speră să fie mai buni data viitoare.

Succesul vine, în mare măsură, ca o așteptare a succesului – dacă crezi că vei câștiga la fotbal, antrenezi susținerea entuziastă a suporterilor. Dacă dispare așteptarea succesului, dispare intenția de cooperare sub un ideal comun, dispare cooperarea însăși, iar oamenii rămân să se descurce singuri, individual, în timp ce colectivitățile eșuează și, apoi, vegetează.

Distanțarea socială din timpul pandemiei a distrus până și intenția de succes, a distrus competiția însăși, consolidând monopolul unor „granzi” ai economiei, ai politicii, ai birocrației, ai științei și ai sportului.

Individualismul este, însă, o slăbiciune. Cooperarea este puterea – omul care urmează un țel comun cu cei din preajma sa va muta munții.