Cu câteva săptămâni în urmă a fost lansat documentarul “Marley”, al regizorului Kevin McDonald, care retrasează viaţa legendei reggae Bob Marley. Muzicianul, care la moartea sa, în mai 1981, era deja un superstar, a devenit în timp un mit.
Figură emblematică a muzicii reggae, simbol al revoluţiei şi al libertăţii, Bob Marley şi-a păstrat intactă aura de-a lungul celor trei decenii scurse de la dispariţia sa, muzica lui fiind cântată frecvent şi astăzi.
Născut în 1945, la Nine Miles în Jamaica, cântăreţ, autor şi compozitor, a permis muzicii jamaicane şi mişcării rastafari (o formă de creştinism etiopiană) să cunoască o audienţă planetară. Are cel mai mare număr de discuri reggae vândute din istorie, cu peste 200 de milioane de exemplare în întreaga lume.
Cu un tată englez care l-a respis cu obstinaţie, ca şi întreaga sa familie, şi o mamă negresă, Bob Marley a părăsit în adolescenţă satul mizer în care trăia pentru ghetoul Trenchtown din Kingston. Acolo i-a întâlnit pe Neville Livingston, zis Bunny Wailer, şi pe Winston Hubert McIntosh, zis Peter Tosh, împreună cu care a început să cânte succese ale muzicii soul americane pe care le auzeau la radio. Cântăreţul Joe Higgs i-a dat lecţii de cânt. În 1962, la 17 ani, a înregistrat primul său cântec, “Judge Not” şi reluarea unui succes country & western al lui Claude Gray: “One Cup of Coffee”. Înregistrarea a trecut neobservată.
A înfiinţat apoi, în anul următor, grupul vocal “The Wailers”, împreună cu Junior Braithwaite, Peter Tosh şi Bunny Wailer. După albumul intitulat “The Wailin’ Wailers”, grupul cunoaşte primele succese cu melodiile “Simmer Down” şi “Put it On”.
Din 1966 se interesează din ce în ce mai mult de mişcarea rastafari, care apăruse în Jamaica în anii ‘30, şi fondează, împreună cu Peter Tosh şi Bunny Livingston, casa de înregistrări “Wail’n Soul’m”, la care apare “Bend Down Low”, disc în noul stil rocksteady.
Discurile se vând însă greu.
Primul său succes internaţional este “Suivront le Live!”, pe care îl înregistrează la Londra în 1975, cu impresionanta piesă “No Woman No Cry”, în care consolează o femeie afectată de violenţa din ghetouri. Urmează “Vibration”, în 1976, discul cel mai vândut în timpul vieţii sale şi primul succes american.
1976 este însă şi anul în care, cu puţin înaintea unui concert în aer liber, în Jamaica, scapă ca prin minune dintr-un atentat de la casa sa, declanşat de şase oameni înarmaţi, ale căror motive nu sunt clare nici astăzi.
Nu se mai simte în siguranţă în Jamaica şi, în anul următor, se refugiază la Londra, unde înregistrează albumele de succes “Exodus” şi “Kaya”, şi single-ul “Punky Reggae Party”, cu Lee Scratch Perry. “Jamming” şi “Waiting in Vain” devin hituri internaţionale.
În mai 1977, după redeschiderea unei răni în timpl unui meci de foibal, medicii îi depistează un melanom malign. I se recomandă amputarea urgentă a degetului mare, dar un amestec de superstiţii, faptul că religia rastafari interzice orice amputare şi turneul în desfăşurare la acel moment întârzie intervenţia chirurgicală.
La Festivalul Reggae Sunsplash în 1979
În 1978, Bob Marley se întoarce în Jamaica, unde are parte de o primire triumfală. Este momentul de vârf al carierei sale. Înregistrează albumul live “Babylon by Bus”, îşi construieşte un studio propriu, “Tuff Gong”, unde imprimă albumul “Survival”, cântă în Noua Zeelandă, unde este primit cu căldură de populaţia Maori. În plină glorie, în 1979, este atracţia festivalului “Reggae Sunsplash” de lângă Kingston.
În 1980 i se descoperă cinci tumori, dintre care cinci la creier, una la plămâni şi una la stomac, dar el continuă concertele, cel de la Bourget, în Seine-Saint-Denis, în Franţa, adunând peste 50.000 de persoane. Ultimul concert, înainte de a se interna într-o clinică din Germania, are loc la Pittsburgh, în 23 septembrie 1980. Se stinge în mai 1981, la Miami. Este înmormântat în Jamaica, cu funeralii naţionale, iar mormântul atrage sute de mii de persoane.
Bob Marley a descoperit întregii lumi muzica reggae, un derivat al blues-ului care a influenţat muzica populară occidentală. Cântecele sale au reuşit să încânte publicul de toate vârstele.
Dar, dincolo de marele succes al unor piese ca “Is This Love” sau “Could You Be Loved”, prin afirmarea demnităţii şi identităţii negrilor care au suportat secole de sclavie, prin denunţarea colonialismului şi opresiunii economice, cântece ca “Slave Driver”, “Redemption Song”, “Music Lesson”, “Crazy Baldhead”, “Revolution” sau “Positive Vibration” şi “War”, care descindeau din mişcarea rastafari, au însemnat un manifest, o trezire spirituală a jamaicanilor şi nu numai. Cu o autenticitate şi o forţă inegalabile, el a fost primul adevărat superstar apărut dintr-o ţară săracă.
Textier remarcabil, abordând teme universale, el a rămas un simbol al emancipării şi al libertăţii, dar şi al contestării, ca în “Soul Rebel”, sau al legitimei apărări: “I Shot the Sheriff”. Mesajul lui este în primul rând de ordin spiritual. Mulţi au văzut în el un fel de apostol sau de “profet” multimedia.
Un portret pasionant şi un omagiu
Viaţa şi cariera lui Bob Marley oferă un material generos pentru un film biografic, în stilul atât de iubit de Hollywood. Realizatori ca Martin Scorsese şi Oliver Stone au intenţionat să realizeze o asemenea peliculă, fără succes însă. Regizorul Kevin McDonald a optat, în locul unei opere de ficţiune, pentru un documentar.
Filmul se bazează pe zeci de mărturii, unele inedite, pentru a reconstitui acest parcurs personal şi profesional ieşit din comun. Apar în el mama artistului, dar şi membri ai familiei tatălui său, care recunosc, ca o supremă ironie, că astăzi, când este pronunţat numele Marley, el înseamnă Bob Marley. Din păcate, nu au mai putut fi intervievaţi Joe Higgs, cel care l-a învăţat muzică, şi Coxsone Dodd, care a contribuit la lansarea lui, dispăruţi şi ei între timp.
Bogat şi ambiţios, documentarul este plin de date biografice, de imagini de arhivă, mai ales din concerte. În acelaşi timp, Kevin McDonald a reuşit să evite capcana hagiografiei, atât de frecventă în acest gen de pelicule. Mărturiile inedite ale verilor săi albi ilustrează revanşa acestui copil abandonat de tatăl său britanic, care a făcut să răsune în întreaga lume numele unei familii care nu l-a acceptat niciodată.
Personalitatea lui Bob Marley este complexă. Există forţă şi există slăbiciuni. Kevin MCDonald a evitat unele zone de umbră, care ar fi dus la o operă de vulgarizare.
În concert la Crystal Palace din Londra în 1980
Există şi momente în care bizarul şi umorul se întâlnesc, cum ar fi cel povestit de Bunny Wailer despre primul lor manager, Joe Higgs, care i-a trimis să repete noaptea în cimitir pentru a scăpa de trac. Există, de asemenea, povestea iubirilor lui Marley, de la cea cu soţia sa, Rita, la aventurile cu toate femeile care i-au dăruit 9 din cei 11 copii ai săi.
Singurii descendenţi ai lui care apar în film sunt însă Cedella şi Ziggy, cei din căsătoria cu Rita, care aveau 13, respectiv 14 ani când tatăl lor a murit, care şi-l amintesc drept o figură autoritară pe care ar fi dorit să-l împartă mai puţin cu lumea întreagă.
Un alt omagiu adus lui Bob Marley la 31 de ani de la moartea sa este albumul lansat de Yannick Noah, în care fostul tenisman, cunoscut cântăreţ, reia piese ale legendarului muzician. Intrat pe primul loc în Top Albums imediat după lansarea din 28 mai, vândut deja în peste 40.000 de exemplare, primit cu entuziasm de public, albumul este considerat de critică o reuşită discutabilă. El reia 11 piese ale starului, dar tonalităţile suave ale lui Yannick Noah nu au nici forţa, nici profunzimea vibraţiilor rastafari ale idolului dispărut.
Noah are un adevărat cult pentru Bob Marley încă din copilărie. A cântat de multe ori pe scenă piesele lui fără a îndrăzni până acum să înregistreze un album. “Am vrut să simt o apropiere. Aproape că nu voiam să cânt piesele. Aş fi vrut să le povestesc”, mărturisea Yannick Noah.
Chiar dacă albumul este controversat, “Redemption Song” fiind considerat cea mai slabă reluare, el a confirmat statutul lui Noah, după “Yannick Noah” în 2000, “Pokhara” în 2003, “Charango” în 2006 şi “Frontières” în 2010, care s-au clasat, de asemenea, în fruntea vânzărilor încă de la lansare.
Printre cei care au reluat de-a lungul timpului cu succes piesele lui Bob Marley se numără Johnny Cash şi Joe Strummer sau senegalezul Youssou N’dour.
Figură profetică, muzician, şef de trib, conducător politic. Kevin MacDonald a încercat să străpungă enigma lăsată în urma lui de Bob Marley, reuşind un portret pasionant al acestei legende planetare a muzicii reggae şi a unei epoci.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.