”Noul NATO, incluziv și politically correct, a fost folosit pentru a îndepărta obstacolele din calea intereselor UE. Iar UE s-a metamorfozat dintr-o conspirație capitalistă într-un stat socialist multinațional și multicultural – o versiune roză a URSS-ului de care le este atât de dor”, scria The Spectator, în 2001, anul care, odată cu atentatele de la 1 septembrie, invazia în Afganistan și așa-zisul război împotriva terorismului, avea să marcheze finalul scurtului secol 20.
În deceniile ce au urmat, această viziune a cozii europene care dă din câinele american a devenit tot mai răspândită. Articole pe tema evolției NATO au fost adunate recent în volumul Natopolitanism. Dar, din perspectiva vest-europeană, concluzia cărții ar fi că NATO și SUA se folosesc de apendicele european în atingerea obiectivelor strategice americane. Totuși, UE poate profita de aventurile militare ale NATO pentru a-și obține mult râvnita autonomie strategică.
Din perspectivă americană, concluzia este inversă – noile state membre NATO din Europa Centrală și de Est au forțat America sa înceapă aventuri militariste lipsite de relevanță pentru securitatea americană (statele baltice, Polonia, ba chiar Franța – în cazul Libiei – ar fi radicalizat politica externă a Statelor Unite!). Îngrijorările adepților realismului politic din SUA sunt că extinderea NATO duce la extinderea corpului său birocratic, iar asta va îngreuna afirmarea intereselor hegemonului american. Cu cât alianța se va extinde și cu cât relațiile dintre Rusia și SUA se vor înrăutăți, cu atât statele est-europene aflate sub protectorat american vor fi mai liniștite, scăpând de spaima că un președinte precum Donald Trump ar mai putea reface relația cu Moscova printr-un târg în care Europa de Est să fie monedă de schimb. Însă această liniste are un preț.
La fel cum alianța Five Eyes este un forum în care se face schimb de informații între serviciile secrete anglofone, cu scopul de a servi obiectivelor de politica externă ale SUA, alianța NATO este o pârghie inventată în timpul Războiului Rece pentru a organiza statele satelit în acord cu interesele imperiale, la fel ca și Pactul de la Varșovia. Diferența dintre rețeaua de generali, securocrați și politicieni de paie loială Moscovei și rețeaua actuala de la Washington abia dacă se face simțită, suna o altă idee a volumului Napolitanism.
Invazia Rusei în Ucraina a fost mană cerească pentru NATO. ”Războiul a neutralizat diferitele falii din cadrul UE și a catapultat SUA într-o poziție reînnoită de hegemonie asupra Europei de Vest, inclusiv asupra organizației sale regionale, Uniunea Europeană”, scrie sociologul german Wolfgang Streek, în volumul menționat. ”În practică, NATO este înainte de toate un aranjament politic care garantează prevalența SUA în găsirea răspunsurilor la problemele europene” și ”administrează puterea americană în Eurasia ca pe o satrapie și rampă de lansare pentru expediții în alte zone”, scrie Thomas Meaney, în același volum.
În cadrul acestei forme a hegemoniei americane care este NATO se întâmplă o metamorfoză, sugerează autorii ce semnează în Natopolitanism. Traversăm acum ceea ce poate istoricii vor numi o perioadă de interregnum între dominația americană și o ordine mondială noua. Statele Unite fie vor fi nevoite să se concentreze exclusiv pe amenințarea Chinei (iar Europa va fi nevoită să preia povara propriei apărări), fie Washingtonul va abandona rolul de hegemon global și își va restrânge dominația doar la nivelul Europei. ”Ambele variante sunt posibile, iar alegerea și momentul ei vor fi decise de China, scrie Aris Rousinos, pentru UnHerd. În cazul în care SUA vor alege confruntarea cu China, Europa va trebui să se concentreze asupra propriei apărări.
Și astfel se poate contura o nouă față a actualei Uniuni Europene, una mai degrabă asemănătoare cu ”lupii tineri” din NATO decat cu vechii membri vest-europeni. Tendința aceasta este deja vizibilă: Statele Unite închid tot mai mult ochii la ceea ce până de curând numeau ”derapaje autoritare” în Polonia, spre exemplu, dar și în Italia, unde premierul Giorgia Meloni a scăpat peste noapte de eticheta de ”fascist”, câtă vreme s-a dedicat susținerii Ucrainei și sancțiunilor împotriva Rusiei. Controversele despre ”statul de drept” și lupta dintre „liberalism” și ”iliberalism” au început să dispară, câtă vreme guvernul „illiberal” de la Varsovia a decis să investească în contractele cu complexul militaro-industrial american nu mai puțin din 5% din PIB, de peste două ori mai mult decât angajamentul statelor NATO. Noua Europă va fi una a tranziției de la centrul de gravitate nord-vest European, liberal, multicultural și post-național, către centrul de gravitație est-european, unul mai naționalist și militarizat.
Ce schimbare poate aduce această tranziție pentru Europa de Est? Vor avea șanse mai mari partide asemănătoare cu Lege și Justiție din Polonia sau Fidesz din Ungaria? Puțin probabil. Iar amintitul Thomas Meaney oferă explicația. ”Dacă conducerea politică din Polonia, România, Ungaria sau altă țară din Europa de Est nu va mai fi tolerată la Washington, SUA vor acționa printr-un canal deschis și lesne de exploatat care este asigurat de armată, unsă bine de anii de schimburi reciproce, inclusiv împărțirile de posturi la vârful NATO, întâlnirile de la conferințele NATO, de ceremonii și de războaiele purtate împreună în Orientul Mijlociu”. Același lucru este valabil și pentru Europa de Vest, prin atragerea și loializarea în structurile NATO a securocraților și a funcționarilor conștiincioși. Iar autorul citat oferă ca exemplu într-o notă de subsol chiar cazul șefului Statului Major al Apărării din România, generalul Daniel Petrescu, ”care înainte a fost numit la cartierul general NATO și a participat la războiul din Afganistan, așa cum au făcut-o și omologii săi din Polonia și Ungaria”.
Dacă la cele de mai sus adăugăm faptul că noul președinte al Cehiei, ales anul acesta, generalul în retragere Petr Pavel, a fost președintele Comitetului Militar NATO, tendința amintită mai sus pare să se contureze mai bine. La fel stau lucrurile și cu ajungerea în fruntea guvernului României a unui fost șef de Stat Major al Apărării. Și astfel putem specula că vârful ierarhiei NATO a ajuns o școală de președinți și premieri loiali în vremuri de nepace.
Războiul din Ucraina arată limpede că ”natopolitanismul” a învins europenismul. ONG-urile, analiștii și activiștii care au mișunat în jurul structurilor militare au câștigat. Pentru ONG-urile și partidele care își doresc să fie relevante, ora exactă se va da exclusiv la Washington, iar acesta este un lucru cu care Europa de Est s-a obișnuit de multa vreme, și a făcut-o cu bucurie, pentru că finanțările americane pentru studii și conferințe de tot felul – de la apărare, energie, dezinformare și până la incluziune socială – sunt mult mai vânate decât cele europene, vin mai repede și mai rămâne ceva si pentru ONG-iștii de casă, care nu trebuie să mai contabilizeze ultimul creion și coală de hârtie, ca în cazul fondurilor UE. În această parte a Europei, German Marshall Fund of the US a bătut de multă vreme think-tankul Bruegel de la Bruxelles.
”Nimeni nu se îndoiește de eficiența ajutorului NATO pentru Ucraina, deci războiul nu s-a decis. Însă rămâne întrebarea dacă NATO este un corset al Războiului Rece care mai degrabă a restrâns decât a apărat libertatea în Vest (în vreme ce a pus în pericol popoare din întreaga lume). Într-un moment în care avem nevoie mai mult ca oricând de o alternativă pentru ordinea mondiala, NATO elimină această posibilitate: NATO a revenit și a făcut-o sub vechea lozincă: «Nu există alternativă»”, suna concluzia cu care se încheie ”Natopolitanism”.
Calin scrie pentru naivi,pentru cei cu putina educatie.Pentru conspirationisti,daci liberi.Pentru fraieri intr-un cuvant.