Nicolae Iorga versus Iuliu Maniu (1934)

Anul 1934 a debutat cu numirea liberalului Gheorghe Tătărescu în calitate de prim-ministru şi intrarea României într-o zodie de stabilitate politică şi creştere economică pentru următorii patru ani. În acelaşi timp, 1934 a marcat şi „încetarea oricărei influenţe… asupra politicii statului“ de către Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) şi poziţionarea sa ca opozant perpetuu al regelui Carol al II-lea.

Pierderea puterii politice şi a influenţei asupra monarhului a determinat o reacţie din partea fostului prim-ministru naţional-ţărănist, prin elaborarea unui memoriu asupra Restauraţiei, care, evident, a fost interzis de autorităţi, dar a fost publicat în străinătate. Prin acest act, Iuliu Maniu a încercat să se dezvinovăţească de acuzele privind eventuale negocieri cu prinţul Carol anterioare anului 1930, aducerea şi încoronarea sa ca rege. Practic, Iuliu Maniu a încercat să devină pe lângă regele Carol al II-lea ceea ce a fost Ionel Brătianu pe lângă Ferdinand I, însă inteligenţa monarhului a eludat încăpăţânarea şi interesele liderului PNŢ.

Un titan aruncă mănușa polemică

Reacţia la memoriul lui Iuliu Maniu a venit din cea mai autorizată direcţie – un om politic, un istoric, un gazetar şi un pamfletar redutabil, toate îngemănate în persoana lui Nicolae Iorga. În ultima parte a anului 1934, Nicolae Iorga a publicat o broşură prin care l-a prezentat pe Iuliu Maniu într-o analiză lucidă, profundă, însă extrem de caustică şi maliţioasă, în care a evidenţiat toate lipsurile şi greşelile politice ale acestuia, toate atitudinile controversate, acţiunile subversive la adresa statului, totul pentru a prelua puterea fără riscuri personale şi fără a ieşi în faţă. (…)

„Oameni de un patriotism jertfitor“

În introducerea lucrării, autorul prezintă definiţia sa asupra oamenilor de stat care ar trebui să se afle la conducerea ţării, noţiuni care şi-au păstrat valabilitatea până în prezent: „Înţeleg prin aceasta oameni de un patriotism jertfitor, de un naţionalism fără tranzacţii, de un simţ hotărâtor al unităţii româneşti fără regionalisme, de un sentiment religios care să nu primeze datoriile faţă de întreaga comunitate românească. Înţeleg oameni de o largă cultură, înainte de toate, una de o perfectă orientare în sensul nostru, în legătură cu ce suntem, cu ce am fost, cu ce am suferit şi cu ce am făcut. Înţeleg oameni de un mare curaj, fără prieteni care să se ceară satisfăcuţi, oameni la care o acţiune sigură şi răpede să vie după o hotărâre neîntârziată. Cu talente sau fără, aşa trebuie să fie aceşti oameni“ . Ulterior a revenit asupra calităţilor pe care trebuie să le aibă un lider, însă cu o referire negativă la adresa liderului PNŢ: „Omul politic adevărat se poate face numai prin dumnezeiescul dar de creaţiune în domeniul ideilor şi se poate menţine numai prin dovada zilnică a unei îndărătnice munci de care nici măcar în ordinarul domeniu electoral, de care avea nevoie, dl Maniu nu s-a dovedit niciodată capabil“ . În antiteză cu aceştia se află persoane care „altă dată, în alte împrejurări, într-un loc îngust sau pe scenă străină, au putut juca un rol şi care cred că de aceea au dreptul să reclame conducerea unei ţări pe măsura căreia n-au fost croiţi de natură şi nu s-au putut dezvolta în împrejurări neprielnice“. Evident, în fruntea acestora din urmă se află omul politic ardelean, despre care „a arăta exact ce este, a înlătura iluziile despre ce se crede că ar fi fost şi este şi azi, mi se pare o datorie“. Datoria a impus, de la început, o analiză asupra studiilor efectuate: liceul – „la o şcoală ungurească, de caracter calvin îngust“, care „i-a pus pecetea pe viaţă“, în timp ce studiile superioare au fost urmate „la cea mai înapoiată facultate din toată Europa, instituţie medievală, sprijinită de Approbatae Constitutiones ale lui Verböczy: şcoala de deznaţionalizare din Budapesta“.

„Ca un berbec de asalt şi cruzii ochi de metal albastru“

Proaspăt intrat în politică, viitorul lider al Partidului Naţional Român (PNR) este zugrăvit din punct de vedere fizic de marele istoric într-un stil inconfundabil: „Ce palid apărea, cu toată falca-i ameninţătoare, ca un berbec de asalt şi cruzii ochi de metal albastru, tânărul cu faţă de domnişoară îngrijită în toate nimicurile unei toalete de o corectitudine care nu se potrivea cu tribuna tuturor vijeliilor, acest rece produs al educaţiei calvine“. Principalele săgeţi ale lui Nicolae Iorga s-au îndreptat către discursurile tânărului deputat român, publicate chiar de el în 1906. Punctele tari ale criticii sunt reprezentate de angajamentele de ataşament faţă de Ungaria: „Fie convins stimatul deputat dl baron Bánffy – ce enumerare ceremonioasă de calităţi la cel mai feroce duşman, din mlădiţă românească, al neamului nostru! [N.I.] – că toţi membrii Camerei nu pot avea decât una şi aceeaşi ţintă: promovarea fericirii ţării, augmentarea puterii Statului şi asigurarea progresului fiecărui popor“. Analiza discursului rostit la 28 iulie 1906 reia tema privind susţinerea Ungariei şi a monarhiei dualiste de către omul politic ardelean, iar până în 1910 calităţile oratorice ale acestuia „nu întrec întru nimic nivelul oricărui politician de provincie din orice parte a Ungariei, iar dacă e vorba de realizările pentru care oratorul ar fi făcut toate concesiile, ele sunt cu desăvârşire nule. Nici o idee însă, nici o fulgerare impresionantă de credinţă, nici una din acele dibăcii estetice cu care se potolesc şi fiarele. Un Apollon de duzină, deloc un Orfeu!“.

„În anarhia complectă“

Destrămarea monarhiei austro-ungare l-a găsit pe ofiţerul de honvezi Iuliu Maniu la Viena, unde s-a impus ca lider al militarilor români. „Putea să ceară şi ambele coroane ale lui Franz Josef – scrie nu fără ironie istoricul –, căci totul era în stradă, dă ordine şi se instalează Monarh al Românilor într-un stat distrus…“ Maniu a organizat militarii din Ardeal în Senatul Militar Român (31 octombrie 1918) şi, pentru o perioadă, a asigurat ordinea în capitala imperiului aflat în destrămare.

Perioada de după 1918 este analizată într-un capitol separat, în care sunt reliefate toate actele de nesupunere civică ale noului lider al PNR, al cărui unic ţel era: „Puterea, toată puterea şi, dacă se poate, fără nici un risc“. (…) . După căderea guvernului Averescu şi organizarea alegerilor, în care PNR nu iese câştigător, Iuliu Maniu a declarat că nu recunoaşte noul for legislativ. Subtil, Iorga îl acuză că la instigarea sa reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice n-au participat la manifestările încoronării regelui Ferdinand şi reginei Maria de la Alba-Iulia.
În martie 1923, la dezbaterile asupra Constituţiei, liderul ardelean nu a luat parte şi a declarat că „nu ţine seama“ de existenţa acesteia, situându-se „în anarhia complectă“. Ulterior, a declanşat o acţiune de fuziuni cu diverse grupări şi partide, în scopul de a-şi atrage aderenţi din Vechiul Regat şi a accede spre treapta cea mai înaltă a puterii. „A sacrificat doctrină şi demnitate pentru panaşul de şef“, a notat maliţios pamfletarul Iorga, care considera că regele Ferdinand şi prinţul Carol reprezentau piedici „pentru dictatura mediocrităţii îndărătnice“. Prin voia sorţii, prinţul Carol a renunţat la tron (1925), regele Ferdinand (iulie 1927) şi Ionel Brătianu (noiembrie 1927) şi-au dat obştescul sfârşit, lăsând liberă calea pentru Iuliu Maniu.

Cameleonul

Ajuns în sfârşit şef al guvernului (noiembrie 1928), preşedintele PNŢ „dădea audienţe de preşedinte de republică, promiţând orice oricui. […] Orice chestie trebuia să fie adusă înaintea omului care – catastrofă! – nu ştia nimic şi nu putea să voiască nimic. Nici o idee nu scapără, nici un discurs nu luminează, nici o lege nu-i aparţine şefului suprem, nici un departament nu-l reţine la muncă“. Revenirea prinţului Carol (8 iunie 1930) l-a surprins pe prim-ministru – în opinia lui Nicolae Iorga –, iar acesta „s-a prefăcut instantaneu în iniţiat. El chemase pe prinţ, el îi pusese armata la dispoziţie. Dar, fiindcă putea fi şi o rezistenţă, tot el făcu loc dlui Mironescu“. În relaţiile cu regele Carol al II-lea, Iuliu Maniu s-a izbit de „o neînduplecată voinţă regală“ pe care n-a putut-o înfrânge şi astfel „s-a aruncat“ asupra camarilei. Din acest moment, Maniu a devenit „ostaş al Constituţiei – pe care n-o votase – şi «purificator»“.

Amor politic cu năbădăi

Relaţiile dintre autor şi fostul preşedinte al Consiliului Dirigent au început în 1915, când istoricul a menţionat pleiada de tineri ardeleni care au intrat în politică. Preşedintele PNR l-a lăudat pe marele istoric pentru ataşamentul faţă de lupta naţională în Transilvania, în 1921, însă Iorga menţionează că Maniu îl văzuse „până la Marea Unire o singură dată, nu-i scrisese un rând şi nu-i călcase în casă“. Cei doi s-au reîntâlnit în Parlamentul de la Bucureşti, în toamna anului 1919, unde liderul PNR i-a propus omologului de la Partidul Naţionalist Democrat să preia conducerea unui guvern care să semneze tratatul de pace şi apoi să demisioneze. Doi ani mai târziu, la 24 iunie 1921, Maniu a declarat că el reprezintă PNR: „Ce vrea el, aceia se face, nu fiindcă cere, ci fiindcă se impune“. Cei doi ajung să fuzioneze cu formaţiunile lor şi să fie copreşedinţi ai noului Partid Naţional (martie 1925). Nicolae Iorga, cu umor, notează că Maniu „a prezidat totdeauna şedinţele. Dar, când a fost vorba de lupta contra atotputernicului Ionel Brătianu, mi-a fost lăsată, cu generozitate, mie“. Având în vedere unificarea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc, act cu care Nicolae Iorga nu era de acord, acesta a hotărât, la 28 septembrie 1926, să renunţe la fuziune şi să-şi reia activitatea cu o nouă mişcare politică, Partidul Naţional. (…)

O reverență postumă

În pofida acestei lucrări, relaţiile dintre cei doi oameni politici au continuat să se intersecteze, chiar dacă Iuliu Maniu n-a mai deţinut funcţii politice, în timp ce Nicolae Iorga, fost profesor al regelui Carol al II-lea, şi-a utilizat influenţa pentru a promova istoria naţională în ţară şi în străinătate. Totuşi, după asasinarea istoricului de către legionari (27 noiembrie 1940), liderul PNŢ a înfierat public acest act şi a cerut pedepsirea vinovaţilor, dovedind că, în pofida lucrării extrem de critice la adresa sa, a apreciat valoarea marelui istoric şi pamfletar.

„Baza patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această ţară întocmai ca şi viitorul nostru… Susţinerea Ungariei şi în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică şi internaţională, atât pentru români, cât şi pentru maghiari. Conştiinţa acestei necesităţi şi sinceritatea sentimentelor este punctul de mânecare al activităţii noastre politice. […] Trecutul nostru e legat de ţara aceasta întocmai ca şi sentimentele noastre, aspiraţiile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercând baze sigure în ţara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală şi economică.“ (Iuliu Maniu, Discursuri parlamentare, 29 mai – 31 iulie 1906, Blaj, 1906, p. 14)

Recomanda
Alin Spanu 1 Articole
Author