De multă vreme şcolile nu ne mai învaţă ce este veneraţia. Nici măcar ceva teoretic (o definiţie, acolo, aşa, de mântuială) nu mai aflăm despre acest sentiment.
Mersul la moaşte era, în alte vremi, cum este azi mersul la doctor. În vechime, oamenii aveau mare încredere în efectul moaştelor dat fiind că mulţi au constatat acest efect cum constatăm noi, azi, eficienţa unor tratamente medicale.
Eficienţa acestor medicamente este chimică.
Eficienţa veneraţiei este biochimică.
Ce este veneraţia, aşadar?
E clar că ea ţine de domeniul sentimentelor, dar nu de acel domeniu banal, domestic, al lor, ci de acela care este „întrupat” în locuri, obiecte şi acţiuni sacrale. Sentimentele însufleţite prin astfel de locuri, obiecte, acţiuni pun în re-acţiune nu doar inima ca organ simţitor (aşa îl considerăm încă şi azi), ci şi spiritul vieţii din sânge.
Aici e acolo. Ce are a însemna spiritul vieţii? Chiar dacă mintea ta crede că viaţa e un produs al materiei, ea se „încăpăţânează” să fie un produs al spiritului, care, în fapt, a făcut să fie şi materia. Dar când mintea ta crede că viaţa e un produs al materiei, gata cu veneraţia. Nu poţi venera electroni şi quarci.
Pentru cei care cred că viaţa a apărut din spiritul vieţii (indiferent cum l-ar numi sau reprezenta), a te afla în prezenţa unor locuri, obiecte ori acţiuni cu o puternică încărcătură sacrală poate conduce la sentimente cu re-acţiune spirituală.
Acţie şi re-acţie. Nu e aici nimic necunoscut de ştiinţele materialiste.
Spiritul vieţii reacţionează la starea de veneraţie a sufletului. Starea aceasta e rară, imposibil de obţinut prin voinţă. Un exemplu de veneraţie este cuprins în starea copilaşului care adoarme după ce a supt de la sânul mamei sale. Nu ştie numele lucrurilor, dar trăirea acelui copilaş numai foarte greşelnic ar putea fi considerată satisfacţie. O stare de satisfacţie cere mai multă conştienţă de sine.
Aşadar, veneraţia este ceea ce s-a spus când s-a spus: „Dacă nu veţi redeveni copii, nu veţi intra în Împărăţia Domnului”. Cei care merg la moaşte şi au o încredere copilăroasă, fără uimiri ori dubii, în puterea acestora chiar le dau putere – pentru că fac să vibreze spiritul pur al vieţii din sângele lor.
Dacă te duci cu intelectul acolo, vei afla că intelectul nu face să vibreze temeiul viului din tine. Ca să vibreze, e nevoie să fie suspendate (natural, căci voluntar nu poţi) toate componentele tale mental-intelectuale. Abia aşa vor putea re-acţiona la vibraţiile stării tale corespondentele spirituale ale minţii din trupul tău fizic şi componentele supraspirituale ale sufletului din mintea ta.
Fizica numeşte astfel de stări entropie foarte joasă (ordine energetică foarte înaltă) şi chiar ea, fizica, spune, în clar, că asemenea stări energetice au fost posibile şi necesare doar la începutul Creaţiei (pe care ea o numeşte Big Bang).
A vrea să-i aperi pe credincioşi de o boală anume tocmai când ei doresc să se ducă la Izvorul Tămăduirii… Nu are dreptate cel care spunea că înţelepciunea lumească nebunie se vădeşte a fi pentru un „diagnostician” din lumea cerească?
Am văzut undeva cum o firmă de salubritate spăla cu spumă de detergent nişte străzi, sub o ploaie torenţială. O fi mai bună otrava detergenţilor decât apa naturală prin canalele împuţite ale oraşelor, dar sigur prostia atee pute şi în fundul pământului. Nu avem detergent împotriva mizeriilor pe care le poate născoci.
@Jardan Durais,razi tu razi de Paparuda care aduce ploaia,dar eu insami cand eram copil in vacanta la bunici ,nu plouase de luni bune si preotul satului,impreuna cu o ceata de copii,au facut acest ritual al ploii si ce sa vezi?intr-o ora ,doua,a venit ploaia…acum trage tu concluzia!…