Nu vreau să fiu tolerată

Duminică dimineața. Cafea, prăjituri, oameni care se cunosc de ani de zile, discuții despre copii, vacanțe, colesterol și politică. La un moment dat, cineva spune despre un om care nu seamănă cu majoritatea: „eu n-am nimic cu ei, sunt tolerant.”

Și de fiecare dată mă împiedic de cuvântul ăsta.

Tolerăm gălăgia vecinului. Tolerăm un scaun incomod. Tolerăm o ploaie care ne-a stricat planurile. Tolerăm ceva care ne deranjează, dar pe care decidem, generoși, să îl suportăm.

Un om nu are nevoie să fie tolerat. Nici o minoritate nu ar trebui să trăiască din bunăvoința majorității.

Ani întregi ni s-a părut că toleranța este o virtute. Și, într-un anumit moment al istoriei, a fost un progres. Era mai bine să spui „îi tolerez” decât „îi alung”. Numai că între timp ar fi trebui să învățăm ceva.

Să presupunem că la masa aceea apare un om nou. Este gay. Sau rom. Sau musulman. Sau are o dizabilitate. Sau vorbește româna cu accent. Dacă primul lucru pe care îl vedem este categoria, conversația s-a schimbat deja.

Nu mai avem în față un om care râde zgomotos, gătește prost, citește romane polițiste, își iubește câinele și întârzie mereu. Avem „un gay”, „un rom”, „un musulman”.

Erving Goffman scria despre stigmat și despre felul în care o singură caracteristică ajunge să înghită întreaga identitate a unui om. Dintr-odată nu mai ești Laura, Andrei sau Fatima. Devii reprezentantul unei categorii. Și începe mica anchetă sociologică de sufragerie: „dar când ți-ai dat seama?”, „dar la voi cum e?”, „dar părinții ce au zis?”â

Curiozitatea este omenească. Numai că nimeni nu vrea să intre într-o cameră și să devină, înainte să-și dea jos haina, material didactic.

Aici l-aș aduce în discuție pe Emanuel Levinas, probabil cea mai importantă voce a eticii secolului XX, de la care mi-a rămas o idee simplă: omul din fața noastră este întotdeauna mai mult decât categoria în care îl așezăm.

Și aici începe incluziunea.

Nu înseamnă să învățăm pe de rost un regulament despre cum să ne purtăm cu fiecare minoritate. Nu există un manual special pentru a bea cafea cu un om gay. Înseamnă să nu îl obligi să își justifice prezența la masă. Să nu îi ceri să fie mai discret decât ceilalți. Să nu accepți ca un amic să vorbească despre soția lui, dar să te simți jenat când un coleg vorbește despre soțul lui. Să nu spui „n-am nimic împotrivă, dar să nu afișeze”

Pentru că acolo apare diferența dintre toleranță și incluziune.

Toleranța spune: te accept, dacă nu mă incomodezi prea tare.

Incluziunea spune: locul acesta este și al tău.

Pare o diferență de vocabular. Nu este.

Pentru omul aflat în minoritate, înseamnă diferența dintre a intra într-o cameră calculând cât din el poate arăta și a intra, pur și simplu, într-o cameră.

Și aici ajung la lucrul care mă interesează cel mai mult.

Nu trebuie să înțelegem totul despre ceilalți ca să îi respectăm. Nu trebuie să avem aceeași viață, aceleași alegeri, aceeași credință, aceleași iubiri. Drepturile nu se acordă după ce majoritatea a terminat de înțeles minoritatea.

Trebuie doar să renunțăm la ideea că noi suntem gazdele, iar ei sunt musafirii.

Societatea nu este casa majorității.

Este masa la care stăm cu toții.