Dacă cineva intervine frecvent în dezbaterea publică, cu puncte de vedere cât mai informate și riguroase, este luat la rost: ce traseu are? ce origine? cu cine se dă? ce a scris? Iar dacă se ocupă de filosofie: unde-i este viziunea? Întrebări de așteptat, la noi, unde, adesea, când cineva spune ceva, contează mai mult traseul său, real sau falsificat, decât ce spune.
Cred că este mai bine să dăm răspunsuri decât să stăruie falsuri sau informații după ureche. Acestea din urmă nu sunt puține. Un critic literar lansa deunăzi celor care se ocupă de filosofie întrebarea legitimă: unde vă este viziunea proprie? Răspund acum la această întrebare, în cât mai puține cuvinte.
Filosofarea pe care o exprim pleacă de la observația că pe scena culturii sunt în concurență mai multe modele de raționalitate – le numesc experimental-analitică, strategic-analitică, istorico-hermeneutică, comunicativ-argumentativă, individual-reprezentativă, reflexiv-critică. Ele provin din diferite domenii ale vieții – tehnologie, economie, organizări eficiente, conștiința istorică, morală, artă, religie.
Sunt de părere că fiecare model are legitimitatea sa, dar suprafața folosirii legitime a fiecăruia este o problemă deschisă. În orice caz, derivarea „raționalităților” una din alta, în orice direcție, nu se susține din punct de vedere istoric și nu dă rezultate. Teza mea de căpătâi este că aici avem de a face cu o chestiune de sens. Consider sensul drept categorie primordială a cunoașterii, acțiunii și reflecției și construiesc plecând de aici răspunsul la întrebarea asupra rațiunii și tipurilor de raționalitate, apoi la întrebările privind existența, cunoașterea, valorile, absolutul.
Sensul îl identific pe terenul acțiunilor presupuse de reproducerea culturală și umană a vieții. Volumele de construcție filosofică pe care le-am publicat – Raționalitate, comunicare, argumentare (Dacia, Cluj-Napoca, 1991, 328 pagini); Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2015, 294 p.); Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică (Editura Compania, București, 2016, 354 p.); Philosophy in a Changing Europe (Editura Academiei Române, București, 2017, 306 p.); Rațiune și voință de rațiune (Editura Academiei Române, București, 2017, 324 p.) – leagă sensul, rațiunea și raționalitățile și le lămurește într-un mod nou. Opun relativismului (Relativism and Its Consequences. Relativismul și consecinţele sale, Presa Universitară Clujeană, 2007, 350 p., ediția a doua) o filosofie a sensului.
Filosofia pe care o reprezint semnifică conceptele, propozițiile, teoriile luând în seamă consecințele lor în viața oamenilor. Ea extinde, însă, lista acțiunilor ale căror consecințe compun semnificația conceptelor – care nu se reduc la cele monologice, ci sunt mai mult comunicative, și nici la cele asupra obiectelor, ci le cuprind și pe cele din spații precum viața în comunitate, organizarea cu succes a eforturilor, libertățile și emanciparea, dobândirea demnității proprii, afirmarea de sine și altele. Această filosofie pune acțiunile presupuse de reproducerea culturală și umană a vieții sub controlul reflexivității. Una dintre tezele mele este că viața în forme avansate depinde de reflecție.
În raport cu risipirea în teme ocazionale sau în predarea istoriei ideilor, revin explicit la sistematizare filosofică. Spre deosebire de orice dogmatism, consider că acțiunile noastre ca oameni presupun alegeri între alternative într-o istorie fără „sfârșit”. În raport cu postmodernismul – răspândit astăzi ca trăirism, ludism și, mai nou, părerism – socotesc aceste alegeri capabile de justificare rațională. Mă desprind de istorism operând o construcție ce pleacă de la date factuale, dar ridică pretenții de universalitate. În ea sunt apărate individul și comunitatea, interioritatea și cursul lumii, soarta persoanei și imperativele istoriei, datele schimbătoare și constantele lumii.
Pun continuu ceea ce este în dependență de acțiuni, consider că acțiunile stau sub cupola reflecției raționale, iar rațiunea, cum spunea Fichte, este una cu voința de rațiune. Filosofia la nivelul de astăzi nu mai este posibilă decât în forma reconstrucției. Nici o filosofie din trecut nu mai face față vieții în lumea actuală fără reconstrucție.
Filosofia proprie am consolidat-o cu studii de istoria filosofiei contemporane – disciplină pe care am și predat-o de la absolvirea facultății. Am elaborat o întinsă panoramă a acesteia (Introducere în filosofia contemporană, Editura Compania, București, 2014, 656 p., ediția a treia), am monografiat opere de referință universală (Filosofia lui Habermas, Editura Rao, București, 2017, 672 p., ediția a II-a; Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014, 380 p.), am explorat filosofia Americii (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2016, 330 p., ediție dezvoltată și definitivă) și am valorificat latura critic-constructoare a culturii moderne românești (Gândirea altfel. Studii românești, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016). Acestea au și servit ca experiență și ca reazem pentru construcție. Socotesc, pe urmele lui Hegel, formele mai dezvoltate drept cheie pentru a înțelege formele simple și extrag din tradițiile modernității punctele de sprijin pentru înțelegerea cuprinzătoare a lumii. Teoria modernizării este, de aceea, crucială în sistematica mea. Sper că am și relansat-o în cultura de la noi, pe umerii lui Virgil Bărbat, Eugen Lovinescu, Adrian Marino.
Orice filosofie are nevoie de lămurirea metodologiei, căci adevărul contează împreună cu calea pe care s-a obținut. Această nevoie am satisfăcut-o promovând ideea unei constelații de metode ce permit accesul la întreg, controlate de exigențele argumentării raționale, pe cât posibil factuale, a propozițiilor (Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, 194 p.). Metodologia folosită mi-a permis să arunc o privire, poate între primele în literatura internațională, în teritoriul ce intră încă anevoie în conștiința culturală – cel al postglobalizării (După globalizare, Editura Meteor, București, 2018) și să mă angajez de partea reformelor timpului.
Recuperez logica în calitate de abordare a întemeierii propozițiilor – o privesc, adică, nu numai ca teorie a demonstrației, ci și ca teorie a argumentării, cu toate implicațiile (Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010, 303 p., ediția a doua). Am făcut din logică un sprijin pentru restabilirea ierarhiei valorilor și din etica argumentării punctul de plecare al moralei. Sunt de părere că într-o epocă de relativism și subiectivism, ne-a mai rămas logica drept sprijin solid.
Nu este filosofie realistă fără diagnoza societății existente și o teorie măcar în nucleu a societății în general. Am abordat criza societății moderne (Crizele modernității târzii, Editura Academiei Române, București, 2012, 226 p.; Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Editura Eikon, Cluj, 2012, 342 p. a treia ediție) și “cotitura culturală” a modernității (Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, Presa Universitară Clujeană, 2004, 610 p.) și am examinat diagnozele date societăților actuale (Explorări în actualitate, Editura Apostrof, Cluj, 1995, 187 p.; Diagnoze: articole și eseuri, Editura Eikon, Cluj, 2008, 550 p.). Am schițat o teorie a societății (Metanarativii actuali. Modernizare, dezvoltare, globalizare, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 352 p.). Analizez frecvent fenomene ca rezultat al interacțiunii dintre economie, politică, putere militară, cultură, într-o geometrie mereu reconfigurată de contexte istorice. Am elaborat în materia dezbaterilor contemporane diagnoza proprie (Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016, 374 p.) a societății existente.
Generația căreia îi aparțin a fost chemată să participe la unificarea europeană. Am reprezentat această tematică (Filosofia unificării europene, EFES, Cluj- Napoca, 2003, 436 p., a treia ediţie; Philosophie der europäischen Einigung, Presa Universitară Clujeană, 2009, 412 p.; Riflessioni italiane, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, 182 p.) în orizontul unificării europene în condițiile democratizării (România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). Am supus tehnocratismul, plutocrația, dar și aventurile naționalist-tradiționale și globalismul unei critici adâncite în favoarea unei democrații înțelese nu numai ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, ci și ca „formă de viață”. Am examinat dificultățile întâmpinate de democrație – reducerea dezbaterii publice la reclamă, ieșirea de sub control cetățenesc a deciziilor, slaba calificare a reprezentanților, ruperea democrației de meritocrație. (Guvernanță și guvernare. Un viraj al democrației?, Editura Compania, București, 2014, 220 p.). Uniunea Europeană a părăsit, din păcate, proiectul promițător al fondatorilor, iar calea pe care liderii ei au adoptat-o în ultimii zece ani duce în impas. Am reluat întrebarea lui Spengler privind destinul Europei (The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011,496 p.) și i-am dat o nouă dezlegare.
Am pledat pentru a recunoaște în moștenirea de la Ierusalim nu doar o sursă istorică a Europei, ci și o componentă a identității ei permanente (Emancipare, asimilare, disimilare, Editura Hasefer, București, 2016, 440 p,). La rândul meu, în triunghiul Ierusalim-Atena-Roma văd – spre deosebire de tentațiile recurente de a reduce unul sau altul dintre acești termeni la ceilalți doi – șansa unei înțelegeri fecunde a culturii europene. Istoria, dar și crizele Europei actuale, alimentează din plin, cu argumente, această optică.
Nu numai epoca actuală – cea a resurgenței religiei – ci și ponderea ei culturală fac din religie o temă imperativă pentru cel care filosofează. Am abordat-o în scrieri multiple (Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014, 262 p., ediția a treia; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor, București, 2017, 304 p., ediția a doua; Fraţii mai mari. Întâlniri cu iudaismul, Editura Hasefer, Bucureşti,2009, 270 p., și altele). Apăr teza comunicării dintre demersurile științei, filosofiei și teologiei și a conlucrării lor în condiții de respect mutual, în opoziție cu reducerea cunoașterii la științele analitico-experimentale și cu desconsiderarea acestora din urmă în favoarea trăirilor de orice fel. Consider că este imperativă revenirea la considerarea cunoașterii din punctul de vedere al întrebării privind condițiile de posibilitate a disciplinelor.
Apăr folosirea cercetării istorice a lui Isus pentru înțelegerea până la capăt a creștinismului. Religia are o sursă situată dincolo de datele istoriei și ale cunoașterii. Ea a făcut posibile libertățile și drepturile omului și științele moderne și este parte indispensabilă a eforturilor de a imprima un sens reflectat în reproducerea culturală a vieții.
O filosofie suficient elaborată are de răspuns la întrebarea: „În ce lume trăim?”. În sfera studiilor strategice, am publicat cărți ce conțin analiza lumii de azi (Schimbarea lumii. Geopolitică, globalizare, cultură, Editura Academiei Române, București, 2013, 256 p.; Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015, 262 p.). Abordez societatea din zilele noastre ca realitate controlată de o geometrie variabilă a supraputerilor și puterilor economice, politice, militare și culturale. Teza mea este aceea că am intrat într-o ordine a lumii în care, pe fondul globalizării, se petrece, aparent paradoxal, reafirmarea identităților – de la identitățile națiunilor, trecând prin identitățile instituțiilor, la identitățile persoanelor, cu toate implicațiile (Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2017, 470p.). Această viziune am argumentat-o (Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018) printr-o investigare a dificultăților întâmpinate de procesele de unificare actuale .
Justiția este valoare fundamentală a societăților în care trăim. În abordarea dreptului (Justiția și valorile, Ratio et Revelatio, Oradea, 2017, 230 p.) apăr ideea revenirii la considerarea dreptății ca măsură a justiției, la distanță de propagandistica „respectare a deciziilor justiției”, care este frecvent injustă. Dreptatea contează și ea împreună cu calea pe care s-a stabilit în instanțe. „Statul de drept democratic”, nu doar „statul de drept” din perorațiile autoritarismului, este orizontul meu de analiză. Inalienabilitatea libertăților și drepturilor omului, pluralismul și tripartiția puterilor statului sunt nucleul acestuia. Slăbirea normativității, ruperea legalității de legitimare și „independența justiției” fără integritatea și calificarea judecătorilor le-am considerat maladii ale sistemului judiciar. Pledez pentru reconstrucția acestui sistem plecând de la valoarea “demnitate umană” și pentru o revizuire a funcționării instituțiilor de bază ale României actuale prin despărțirea clară de decizii unipersonale la vârful instituțiilor, de aducerea la deciziile statului a celor mai slab pregătiți și de comercializarea a orice.
Este o obligație tacită a filosofului abordarea societății în care trăiește. Am spus lucrurilor pe nume prin analize distanțate de impresionismul și oportunismul ce însoțesc cvasipermanent dezbaterile interne (România actuală. Diagnoză, Editura Eikon, Cluj, 2011, 250 p.; Philosophy in the Eastern Transition, Editura Apostrof, Cluj. Napoca, 1995, 283 p. versiune extinsă; Explorări în prezent, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 410 p.). Șansele României sunt efective dacă se va ieși din continua abandonare a meritocrației și din tradiționala trădare a țării de către intelectuali. Românii sunt aidoma celorlalți, dar au avut prea puține șanse de a fi înțelept conduși. Soluțiile la problemele românești sunt în mâna românilor și țin de modificarea „fondului” prin democratizare.
Pentru mine este surprinzator cum un eminent universitar,cu pregatire filozofica,istorica si sociologica de exceptie mai pune un pret savant pe „religii”,care au avut menirea de a tine spiritul uman „ad noctum”!Probabil are argumente..
Nimic nou sub soare: nihil sine deo, tot ce este real este rațional ( un teolog, un filozof), deci sensul a fost cuprins și statuat ca primordial deja în filozofia veche , dar important nu este a interpreta și a analiza lumea ci a o schimba prin cunoașterea sensului ei ( alt filozof). nu este important ca un filozof să justifice lumea, în special VIAȚA existentă ci să arate calea de evoluție a ei, să demonstreze necesitatea ei, deoarece cine înțelege necesitatea ei este liber( tot același filozof)
ptr DANTES, religia este una, este forma de manifestare, rutina, iar credința sau sensul lumii și a individului este alta. întâmplător și religia face același lucru dar prin asumarea de postulate , prin rutine și prin trăiri spirituale.
Nu te grăbi atenianule, s-au schimbat multe de pe vremea ta! Sensul este altceva după ce au lucrat la concepte Duns Scotus, Hegel, Kirkegaard și mai ales Husserl. Așa că este mult, sunt multe noi sub soare. Nici nu avem timpul să le enumerăm. Astăzi se confundă sensul cu faptele, cu cunoașterea, cu realitatea. Domnul Marga face încercarea de a elibera sensul de confuzii. Nici el nici alți filosofi nu pot fi pricepuți dacă mintea cititorului este doar la trecut. Dincoace de Atena, în filosofie au mai fost, totuși, Roma, Parisul, Berlinul, Washingtonul și multe câte. Nu mai vorbim de Oxford, Konigsberg și altele.
@Dantes, Daca exista un „spirit uman”, inseamna ca exista si o lume a spiritelor. Existand o lume a spiritelor inseamna ca regia este o necesitate intrinseca. Nu religia <>, ci orbirea spirituala. Cand omul afirma ca Dumnezeu nu exista si ca el este masura tuturor lucrurilor, arunci este orbit de propriul sau Ego, de o supradimensionare a sa ce tinde spre infinit. Intorcandu-i spatele lui Dumnezeu, omul devine prorpiul lui dumnezeu, un idol. Iar omul indragostit de propria lui imagine sfarseste totdeauna la doi metri sub pamant.
Toate filosofiile lumii sunt egale cu zero dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu. De ce sa bati campii daca ai langa tine Calea, Adevarul si Viata? Exista o singura explicatie: din prostie! Dragostea de intelepciune inseamna in realitate dragostea pentru Dumnezeu, caci numai El este Intelept. Cu cat omul se adanceste mai mult in sine insusi, cu atat devine mai constient de propria lui nimicnicie. Cu cat el devine mai mic, cu atat Duhul lui Dumnezeu devine mai mare in inima lui…. Dilema este aceasta: Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc! Daca va fi religios, lumea va mai dainui o vreme. In caz contrar, lumea va pieri! In realitate, omul este prin firea lui o fiinta religioasa, inlocuirea lui Dumnezeu cu sine insusi fiind tot o manifestare a religiozitatii sale.
O rabufnire indreptatita de revolta a unui distins filosof care nu avea nevoie sa-si faca…mea culpa in fata novicilor sau a cohortelor de oportunisti ai profesiei.
Istoria e intradevar fara „sfarsit”, chiar daca ciclic se repeta sau poate tocmai de aceea! Reflectia, in general gandirea scormonitoare a mecanismelor existentiale ne ridica deasupra cotidianului, marii filosofi intrand astfel in eternitate pentru
ca au avut aceasta capacitate de a-si depasi contemporaneitatea. Schematic are loc o repetare la nesfarsit a unor cautari, unele
continuatoare, altele pornind de la inceputuri.
Spune cineva aici reproducand dogmatic din clasici ca „nu e importanta interpretarea lumii, ci schimbarea ei!?” Fapt care a costat viata a doua miliarde de oameni, o nebunie care nu inceteaza sa castige prozeliti…
Meritul Profesorului e ca s-a rupt de Dogma si incearca o reevaluare axiologica adaptata prezentului si provocarilor sale intr-o lume dinamica in care omul nu prea mai are timp de reflectie si identificarea sensurilor!
Convingerea ca istoria nu are „sfarsit” ii certfica ruptura de dogma care consfintea existenta unui…cap de linie a istoriei,
societatea comunista…
Există, har Domnului, nevoi concrete materiale de viață, știință, filosofie, artă, religie – fiecare cu justificarea. Nici Isus nu a spus că ele trebuie înlocuite cu religia. Nu au spus-o nici apostolul Pavel, nici Ioan Gură de aur, nici Toma, nici Luther, nici Calvin. Cei mai mari teologi din ultimul secol – Barth, Lubac, Guardini, Ratzinger, Kung, Sacks și alții din diferite biserici – au fost profund credincioși, dar nu au spus că religia înlocuiește știința, filosofia, arta. Dimpotrivă! Așa că să ne ținem de cultura universală a creștinismului, nu de opinii parohiale.
Tema sfârșitului istoriei este mai veche și mai în actualitate decât se crede. Hegel a gândit că istoria se încheie cu emanciparea individului adusă de Reforma protestantă. Comte că încheierea o aduce triumful științelor pe seama religiei și filosofiei. Marx a socotit comunismul ca final al istoriei. Friedman și întreg neoliberalismul actual consideră că în competițiile fără granițele ale lumii de azi se termină istoria. Marga denunță ideea unui sfârșit al istoriei căci în orice variantă nu numai că nu este realistă, dar blochează gândirea.
Ce nu inteleg unii aici e sensul metaforic al „sfarsitului” istoriei, in planul gandirii primand universalitatea si absolutul! De fapt filosofarea se bazeaza pe o suma de componente dependente de spatiu si timp care-i asigura ganditorului trambulina catre universalitate si absolut, din acele sfere putand trasa traiectorii nu numai contemporanilor…
Recomand celor interesati sa se aplece asupra istoriei ideilor care deschide orizonturi si perspective superioare de abordare filosofica, unul din pionieri fiind Isaiah Berlin, chiar daca prezinta vadite reflexe marxiste, pe care in general le desfid.
total 11,057 pagini. matale nu dormi, nu mananci, nu traiesti?
Să trăiești din prost gust și vorbe goale te face vesel, pretinsule dac. Dacă așa ceva te face să te simți bine, dă-i înainte. Și acestea sunt medicamente.
Poate ar fi nevoie să comunicăm, în marginea acestui articol, ce nr. de guler la cămașă are Marga, dacă fumează și știe șofa, dacă se rade zilnic și dacă știe saluta. Poate așa acești Dacici care mișună prin subsolurile articolelor vor fi în largul lor. Dar dincoace de gluma evidentă, este trist că doar până la asta se ajunge în comentarii – la a arunca cu ce apucă dacul. Că altceva este greu de așteptat!
ptr americanul berlinez : cu părere de rău dar citatele erau chiar din kant, fichte, schelling, shopenhaurer , hegel și ceilalți filozofi germani, nu din filozofia greacă sau din marxism ( acesta din urmă nici nu poate fi numită o filozofie este mai repede o religie fiindcă propăvăduiește rutine) . filozofia nu se ocupă de fapte ci de idei ( abstracțiuni) . atenianul vine de la dialog, nu de la vechime.
ptr charlie: sfârșitul istoriei este dogma( sistem închis/plăcerea fiecărui filozof) : la Hegel era statul prusac, forma perfectă, la care Heidegger a făcut așa zisul corelativ al ,,socialismului științific a lui Lenin ,, respectiv cum l-a înțeles Hitler , fascismul așa că filozofia( gândirea ) este infinită ca obiectul ei universul în ,,devenire,, ca să nu folosesc cuvântul progres că tocmai s/a spus că universul merge de la ordine la deyordine…
mă bucur că există interes pentru filozofie nu doar pentru politică sau bani.
E;ti cam atenian vitreg, nene. Prea multe confuzii în ce spui. Filosofia nu este, totuși, vorbă în vânt sau la întâmplare, din auzite. Rămâne valabil ce am zis și ar trebui înapoi, la lecturi!
Aștia care îi tot dau cu caloriferul – nu vreau să ajignesc – dar nu fac decât să dovedească suficiență (ca să nu zic lipsă de informații). Ar trebui să citească Harald Zimmermann, Hospites Teutonici, care arată că la Mediașul ardelenesc s-au dat trei idei recunoscute universal: invenția Heizkorper (calorifer, radiator pe românește), ideea zborului în spații extraterestre și calcului zborului cosmis al lui Oberth. Sunt fapte și numai fapte. Bănuiesc că se iau de calorifer cei care nu dau nici o importanță istoriei tehnicii și o ignoră, dar cred că sunt oameni de cultură. Și tehnologie este parte a culturii. Și încă ce parte importantă!