O perioadă cheie în extinderea NATO

ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

XVIII. Securitate indivizibilă, securitate pan-europeană sau expansiune NATO?

Cercetătorii americani Svetlana Savranskaia și Tom Blanton au editat, sub titlul What Elțîn Heard [1]. un grupaj de 27 dintre documentele declasificate, ultimele în 2018, referitoare la extinderea NATO în perioada Elțîn-Clinton, Toate documentele declasificate se află la Arhiva Securității Naționale (https://nsarchive.gwu.edu ) a Statelor Unite, și sunt accesibile liber la linkurile indicate.  

Acest grup de documente arată că:

-decizia lărgirii NATO, ca sistem de securitate europeană, sub conducerea americană, inclusiv calendarul extinderii, a fost luată în totalitate, în 1993 la Washington;

 -statele membre până la acea dată ale NATO au fost determinate la nivelul cel mai înalt să adopte în totalitate („in toto”) viziunea americană asupra securității europene și extinderii NATO, care a fost formulată apoi la summitul NATO de la Bruxelles din ianuarie1994;

– Boris Elțîn, care, până la urmă acceptase acest sistem de securitate dar cu includerea Rusiei, a fost utilizat și manipulat, treptat, în așa fel încât, la sfârșitul celor două mandate prezidențiale ale lui, îndepărtarea Federației Ruse de la sistemul de securitate din Europa devenise un fapt împlinit.

1. Grupul Vișegrad

În aprilie 1993, cu ocazia ceremoniei de deschidere la Washington a Muzeului Holocaustului, președinții Cehiei și Poloniei, Lech Walesa și Václav Havel, i-au solicitat președintelui Clinton să impulsioneze admiterea țărilor est-europene în NATO, idee căreia președintele G. H. W. Bush nu-i dăduse curs. Walesa, Havel și Jósef Antal, premierul Ungariei, constituiseră, în februarie 1991, Grupul de la Vișegrad, „pentru coordonarea politicii Poloniei, Cehoslovaciei și Ungariei în accelerarea integrării europene”, invocând în Declarația lor de Cooperare și o ascendență culturală comună  [2]. După cum se știe, demersul președintelui Iliescu de asociere a României la Grupul Vișegrad a fost refuzat.

În august 1993 președintele Elțîn a efectuat o vizită oficială în Polonia, Cehia și Slovacia. Vizita de la Varșovia, din 24 august, a fost una de reconciliere istorică ruso – poloneză.  Președintele Elțîn a depus o coroană la crucea de granit comemorativă a victimelor masacrului sovietic de la Katin și a anunțat încheierea retragerii fostelor trupe sovietice de pe teritoriul Poloniei devansând cu trei luni planificarea anterioară. În această atmosferă, Elțîn a declarat că manifestă „înțelegere pentru dorința Varșoviei de a adera la NATO”. Cuvintele lui  au fost interpretate, supralicitativ, inclusiv la Washington, ca „unda verde” a Kremlinului pentru lărgirea NATO spre est.

2. Strategia de Expansiune și Transformare a NATO (7 septembrie 1993, Washington)

La 7 septembrie 1993, Departamentul de Stat avea deja redactat un document intitulat Strategia pentru Expansiunea și Transformarea NATO ([1],Doc.02; și[3]) cu imperativitatea, în subtitlu, a conducerii americane a NATO și a Europei („Needed: American Leadership of NATO and Europe”) (slide). Am fost obișnuiți să folosim termenul de „extindere” sau „lărgire” a NATO. Termenul la care se referă Strategia din 7 septembrie 1993 este „NATO expansion”, și nu, de exemplu, „NATO enlargement” sau „NATO extension”. Să-l folosim pe cel autoasumat de la bun început, din documentul programatic, cu toate conotațiile lui. Sintagma cheie, care revine mereu în acest document, este „american leadership”. În definitiv, absolut normal: Statele Unite câștigaseră un război mondial de 50 de ani, și nu unul oarecare, ci unul sistemic, capitalism versus comunism – Războiul Rece.

 Documentul are forma unui memoriu, amplu, de 12 pagini, redactat sub conducerea lui Lynn Davis, subsecretar de Stat pentru problemele de Securitate Internațională, și adresat secretarului de Stat Warren Christopher. O primă parte (5 pagini) se referă la oportunitatea momentului și considerentele politice generale ale expansiunii. A doua parte (7 pagini) detaliază, pe puncte, sarcinile concrete specifice diverselor abordări: „Articularea viziunii noastre asupra NATO”, „Pregătirea summitului”, „Suportul lui Wörner”, „Angajarea Germaniei”, „Să lua Franța la bord”, „Alți aliați”, „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei”. La ultimul punct, „NACC States” (North Atlantic Cooperation Council ̶  instituit în decembrie 1991 de către NATO ca prim forum de dialog cu foștii adversari din Pactul de la Varșovia): „trebuie să ne asigurăm că polonezii și alții, care probabil vor fi activi în această dezbatere, spun lucrurile corecte («are saying the right things»), în particular referitor la ruși.”

Strategia listează și calendarul extinderii:

I. În jurul lui 1996 ̶ statele EFTA (European Free-Trade Agreement) care ar urma să intre în Comunitatea Europeană (UE din noiembrie 1993)

II.  1998 ̶ Cehia, Polonia, Ungaria și, posibil, Bulgaria și Slovenia;

III. 2000 ̶ România, Albania și Balticele;

IV. 2005  ̶ Ucraina, Belarus și Rusia.

 Este remarcabilă îndeplinirea aproape exactă a planificării din 1993 pentru ceea ce în epocă s-a numit „primul val” și „al doilea val”: grupul Vișegrad a aderat la NATO la 12 februarie 1999, România și Balticele au fost invitate să înceapă negocierile de aderare în 2002 și au aderat în  2004. Primul pas ̶ Europa Centrală, al doilea ̶ Cordonul Intermarium. „Summitul NATO va anunța criteriile de aderare. Ele vor fi formulate („couched”!), într-un mod care să nu excludă aprioric Rusia, Ucraina și alte NIS” (New Independent States  ̶  fostele republici sovietice).

Memoriul conține și o atenționare specială asupra celor doi foști adversari de forță și eventuali viitori competitori ai SUA în Europa. În primul rând Germania: „Focalizarea politicii interne a Germaniei pe refacerea unității și a politicii externe pe construirea unor punți spre Est dau naștere unor îngrijorări privind viitoarea ei orientare. Pot apărea în Germania presiuni pentru o re-naționalizare a politicilor de securitate și de apărare”. În al doilea rând Rusia: „Desigur, dacă Rusia revine la totalitarism, NATO își poate opri extinderea la faza III.” De unde ̶ putem reaminti ̶ : „Germans down, Russians out, Americans in” (dictonul Ismay), ca o constantă a politicii SUA în Europa

Sunt listate punctele de vedere ale tuturor aliaților și modul în care opozițiile sau ezitările lor la strategia americană trebuie depășite. „Este o stare de confuzie agitată («turmoil») la nivelul guvernelor aliaților.” În Germania, Ministerul Federal de Externe se opunea acestui tip de sistem de securitate (ne amintim, Hans-Dietrich Genscher, care fusese titularul ministerului și vice-cancelar până în mai 1992, rămânea adeptul unui sistem de securitate comun, „de la Vancouver la Vladivostok”). Cancelarul Kohl sugera a rămâne într-o abilă expectativă („suggest to be a stalking horse”). „Bonnul dorește o abordare care să nu pară a trasa noi linii în Europa.” Primul ministru francez, Edouard Balladur, era și el un disident, anume pentru „o abordare eurocentrică”. Cu alte cuvinte, în 1993 problema noii ordini de securitate se punea încă în termenii: securitate indivizibilă, securitate pan-europeană, sau securitate prin expansiune NATO?

„Acceptarea în totalitate («in toto») de către aliați a viziunii noastre  ̶  indică documentul ̶ cade în sarcina dumneavoastră (secretarul de Stat) și a președintelui. Procesul trebuie condus de sus în jos («This process will have to be driven top-down»), Dacă va fi lăsat la nivelul deliberărilor convenționale NATO el nu se va realiza niciodată”.

 Toate aceste aspecte trebuiau să fie rezolvate până la venirea la Washington a secretarului general NATO, Manfred Wörner care devenise, între 1991 și 1993, „un adept entuziast al extinderii”. Wörner a aflat la Washington care este strategia finală de expansiune a NATO pe care urma să o promoveze „in toto” la summitul de la Bruxelles din ianuarie 1994. Și Wörner avea personalitate (doctor în drept, fost pilot în Luftwafe, fost ministru al Apărării în guvernul lui Kohl), nu era un simplu mercenar politic, precum  alții.

Documentul are o Concluzie care trimite la interpretarea frazei lui Elțîn de la Varșovia ca undă verde pentru securitate prin expansiunea NATO: „Elțîn a făcut încă o dată un pas plin de curaj care schimbă dinamica politicii în Europa, Ar trebui să folosim această oportunitate pentru a  lucra împreună cu el.” O secțiune întreagă se referă la modul în care trebuie abordat (manipulat) Elțîn; „Dând un imbold dezbaterii asupra extinderii, Elțîn este un jucător cheie în dezvoltarea acesteia. Ar trebui să angajăm sprijinul lui Elțîn pentru noile noastre obiective în NATO («to enlist Elțîn support for our new NATO goals»). Evident e un lucru complex («Obviously this is tricky»)…Vom începe cu consultări informale, construind pe exprimarea lui Elțîn referitoare la «înțelegerea» din partea Rusiei a dorinței Poloniei de a intra în NATO.” După cum reiese din toate documentele ulterioare, această abordare „tricky” se va dovedi a fi o tactică de învăluire a lui Elțîn, absolut similară învăluirii lui Gorbaciov de către secretarul de Stat al președintelui Reagan, James Baker, cu trei ani în urmă („No one inch to East”). Numai că președintele Elțîn înțelegea noua ordine de securitate în Europa ca una pan-europeană și a reacționat, imediat, în consecință.

3. Scrisoarea președintelui Elțîn către președintele Clinton (15 septembrie 1993)

La 15 septembrie 1993 Elțîn îi trimite lui Clinton o scrisoare([1] Doc.04; și [4]) adresată cu „Dragă Bill”, dar care are caracterul unei scrisori deschise  ̶  ea a fost transmisă  pe canalele diplomatice și președintelui Franței, François Mitterrand, cancelarului Helmut Kohl și premierului britanic John Major. Elțîn reconfirmă faptul că recunoaște dreptul suveran al țărilor eliberate de a-și construi viitorul  pe alianțele politice și militare pe care le doresc, dar își exprimă dezacordul față de proiectul american, care îi era cunoscut, de absorbție treptată a  acestora în NATO. Textul a fost redactat într-un  limbaj de o deosebită atenție și suplețe diplomatică, dincolo de care esența mesajului este: „Din ce în ce mai des, discuțiile asupra evoluției NATO sunt centrate pe scenariul unei extinderi cantitative prin adăugarea țărilor est-europene… Opinia publică de la noi va percepe aceasta ca pe o nouă izolare («neo-izolation») a țării noastre, în totală contradicție cu integrarea ei naturală în spațiul euroatlantic….Noi suntem pentru o abordare diferită, care să ducă la un sistem autentic pan-european (nu bazat pe blocuri militare) capabil să rezolve crizele care tulbură acum Europa [se referea la de războaiele în curs din fosta Iugoslavie]. Securitatea este indivizibilă și trebuie să se bazeze pe structuri pan-europene. Ceea ce trebuie  făcut este să creștem capacitatea de prevenire a crizelor și de pacificare („peacemaking”) la nivel continental….Cooperarea Rusia-NATO, inclusiv în zona salvgardării păcii („peacemaking”) trebuie să se efectueze într-un ritm mai alert….Pe termen lung, probabil nu ar fi exclus ca și noi să ne integrăm în NATO, dar în prezent acesta este un subiect teoretic.”

Termenul „peacekiping” este des repetat pe tot parcursul documentului. Conform definiției ONU el desemnează eforturile diplomatice de a pune capăt unui conflict, spre deosebire de „peace enforcement” care implică folosirea activă a forței, prin sancțiuni, blocade sau intervenție militară.

Elțîn și anturajul lui de putere de la Kremlin își doreau o structură de securitate europeană în care Federația Rusă să participe activ, în orice caz una neexclusivistă în privința Rusiei. Pentru un document diplomatic elaborat cu atâta grijă, faptul că termenul de „securitate pan-europeană” ̶  iritant pentru americani ̶ apare de câteva ori nu poate fi considerat o eroare; această viziune pan-europeană și nu euro-atlantică a securității Europei era împărtășită la Bonn, Londra și mai ales la Paris, unde Scrisoarea lui Elțîn fusese de asemenea transmisă. Dar securitatea „pan-europeană” este antinomică „securității euro-atlantice” pe care se bazează „leadershipul” american în Europa și, cu atât mai mult, doctrina Wolfovitz.

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard, Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2] Vișegrad Declaration, 1991 https://www.visegradgroup.eu/documents/visegrad-declarations/visegrad-declaration-110412

[3] Strategy for NATO’ s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[4]Yeltsin letter on NATO expansion https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter

Prof. Dr. Tiberiu Tudor