CNSAS pune la dispoziţia ziariştilor documente din arhiva Securităţii, înainte ca acestea să fie folosite de instanţă în stabilirea unei sentinţe definitive de colaborare cu Securitatea. O tehnică proprie ambelor instituţii.Ziarul „Adevărul” de marţi a publicat un articol incriminant la adresa criticului Mircea Iorgulescu, bazat pe acuzaţiile lui Bujor Nedelcovici şi ale Floricăi Jebeleanu (fiica poetului Eugen Jebeleanu), conform cărora criticul literar i-ar fi turnat la Securitate. Ziarul „Adevărul” găzduieşte doar acuzaţiile celor doi şi secvenţe dintr-un dosar trimis de CNSAS instanţei. Bolnav, Mircea Iorgulescu a refuzat să intre în dialog cu jurnaliştii şi să polemizeze cu cei doi.
Între el şi Bujor Nedelcovici există o dispută mai veche, marcată şi de apariţia în 2006 a unor articole (Mircea Iorgulescu le consideră clarificatoare) în “România Literară”. Mircea Iorgulescu a fost ţinta “cominterniştilor”, fiind acuzat de nenumărate ori de Vladimir Tismăneanu, de I.T. Morar sau de Bujor Nedelcovici. Acuzaţiile, de fapt un război între “cominternişti” (cum au fost porecţi şi cei din clanul lui Tismăneanu) şi “naţionalişti” arată ca un decont departe de a se apropia de sfârşit. Pentru echilibrarea afirmaţiilor din ziarul „Adevărul” publicăm o scrisoare inedită a lui Mircea Iorgulescu adresată acuzatorului său Bujor Nedelcovici.
Deocamdată ne este imposibil să estimăm ce fel de adevăr va ieşi la iveală din această luptă literară şi “informativă”. (C.N.)
Mircea Iorgulescu lui Bujor Nedelcovici: răspuns la înştiinţare
Felicitări pentru „Opere complete”!
Nu sunt mulţi autorii care au curajul să şi le publice ei înşişi, de obicei „completele” rămân în sarcina posterităţii. Antum se publică de regulă – şi în cazurile fericite – doar ediţii „definitive".
Dacă mi-ai fi cerut părerea, aşa cum făceai pe vremea când îţi citeam cu creionul în mână, stilizând aproape la fiecare pagină, dactilogramele romanelor de după "Fără vâsle" (oare îţi mai aminteşti că două dintre ele au titluri date de mine?! şi oare vei menţiona asta în "operele complete"?!), ţi-aş fi spus că doar veleitarii îşi publică, ei, "opere complete". Şi e foarte probabil că nu am fost nici singurul "cititor activ" al "operelor" tale de dinaintea plecării din România, nici singurul "sfătuitor" amical; chiar din contrafăcutele tale amintiri rezultă că ai fost foarte grijuliu să cultivi relaţii cât mai strânse, cât mai "prieteneşti" cu cât mai mulţi critici deţinători de rubrici cu influenţă şi cu editori influenţi. Aşa probabil se şi explică altfel inexplicabila bruscă şi groaznică scădere a calităţii scrisului tău de după 1987. N-a mai avut cine îţi citi în prealabil producţiile… ai devenit, în sfârşit!, tu însuţi… te-ai eliberat!
* * *
Nu-ţi face griji, n-am de gând să te "atac" în vreun fel. Dar ce repede, ce frumos îţi tragi tu pe figură masca de victimă! Ca şi cum de ani de zile eu te-aş fi "atacat" necontenit, obsesiv, maniacal, iar tu ai fi suportat cu stoicism şi înţelepciune agresiunile mele (şi ale lui Gabriel Dimisianu).
Am şi astfel certitudinea că nu ai înţeles nimic din îndelungatul meu refuz de a-ţi răspunde. Vreme de patru ani, din 2002 şi până în 2006, ai dus o campanie de defăimare şi calomniere din ce în ce mai abjectă împotriva mea. Am tăcut.
Am tăcut, iar tu ai luat drept acceptare sau laşitate ceea ce nu era decât dezgust. Ai mers mereu mai departe, ai supralicitat continuu, până când am hotărât că e cazul să intervin public, totuşi.
N-ai înţeles, iarăşi, nimic din primul meu articol. N-ai înţeles nici măcar că eu scriam UN articol după ce vreme de mai bine de patru ani tu publicaseşi sute de pagini (pun la socoteala şi cartea, desigur) şi răspândiseşi pe toate căile zvonuri şi bârfe din ce în ce mai îngrozitoare, fiindcă ţi-ai dus campania şi pe cale bucală, nu numai public şi epistolar. Ţi-ai prefăcut şi gura într-o latrină, nu doar scrisul într-o deversare de dejecţii.
Iar acel articol al meu era o invitaţie la încheiere. N-ai înţeles nici asta. Ai revenit, ţi-am răspuns. De data asta, mai puţin prevenitor, chiar dacă n-am mers până la capăt. Şi nici măcar până la jumătatea drumului spre capăt.
* * *
Care e "capătul"? Capătul e mocirla, Bujor Nedelcovici.
În care te-ai băgat până peste cap, nu ştiu dacă din calcul (prost calcul!) sau inconştienţă, pentru a-i umple pe alţii, pe cât mai mulţi, de zoaie şi fecale.
Pentru ca tu să apari, prin contrast, drept un cavaler în mantie albă, un "justiţiar" neprihănit, în luptă cu balaurii nemerniciei, cu ticăloşii, cu mincinoşii, cu profitorii, cu foştii şi actualii "privilegiaţi", cu impostorii?
Aşa mi s-a părut iniţial. Că ţi-ai confecţionat un rol, o postură, o ipostază, dintr-o nevoie de valorizare hipertrofiată de dificultăţile celor trei ani de exil şi acutizată maladiv după căderea regimului comunist din România. Când, rezultă chiar din textele tale, te aşteptaseşi să fii tratat deopotrivă ca mare personalitate, martir şi erou, să ţi se facă oferte de funcţii şi titluri, să fii răsplătit pentru suferinţe şi merite, grandioase şi unele şi altele. Când colo, nimic. Doar ingratitudine, doar nerecunoştinţă, doar nedreptate. Şi încă prin nebăgare în seamă, nici măcar n-ai fost contestat, pur şi simplu nu ţi s-a dat atenţie, nu ţi s-a dat atenţia la care te credeai îndreptăţit. Frustrarea te-a făcut agresiv, belicos şi imprudent. În loc să te slujească, textele tale polemice şi "justiţiare" te-au revelat ca semidoct (atacurile împotriva lui Tudor Vianu, Georg Lukacs, Thomas Mann etc.), ranchiunos mărginit (atacurile împotriva lui Breban, Bălăiţă, Paler etc.), mincinos (atacurile împotriva lui Goma, Norman Manea etc.). Stima relativă de care te bucurai ca scriitor, oricum tot mai restrânsă în climatul general de dezinteres pentru literatură, în special pentru cea de până la 1989, s-a redus dramatic. Oameni care-ţi fuseseră apropiaţi au început să te evite. Nu te-ai întrebat niciodată de ce?
* * *
Nu te-ai întrebat niciodată de ce nu ţi-am pomenit nici măcar aluziv de cele vreo trei anonime insultătoare pe care mi le-ai trimis, două la Praga şi una la Paris, în rue Taine, după ce abia mă întorsesem din Cehia? Vei fi crezut oare că nu mi-am dat seama că sunt de la tine?! La adăpostul anonimatului, îţi permiteai să mă pui la punct, în stilul tău primitiv şi rudimentar, de Lăncrănjan postcomunist, pentru articole din "Dilema". Şi erai probabil atât de încântat de isprăvile tale, încât, poate fără să-ţi dai seama, ai reluat formulări şi ticuri de expresie din ele în volumele de "jurnale". Le-aş putea pune pe două coloane, oricând. "Din îndeletnicirile unui justiţiar" ar face deliciul cititorilor doritori de scandal.
* * *
Nu ţi-am spus din jenă, dar şi pentru că nu voiam să te rănesc. "Bujor este foarte singur şi foarte trist, te rog, dă-i un telefon, întâlneşte-te cu el când vii la Paris, îi face aşa de bine!" – mă ruga soţia ta, Carmen, aproape implorându-mă. Mi-a spus asta de nenumarate ori, era un apel la omenie, o chemare în ajutor. Aşa se face că între 1996 şi 1999, când eram la Praga şi veneam la Paris să-mi văd familia doar la câteva luni o dată şi pentru numai câteva zile, îmi făceam totuşi timp să te văd puţin, să nu mai fii atât de "singur şi trist". Îţi povesteam, ca să te amuz, diverse întâmplări comice. Aşa ţi-am povestit cum, în toamna anului 1996, în ajun de alegeri, am fost la Bucureşti, i-am intervievat pe Iliescu şi Constantinescu, principalii candidaţi la prezidenţialele de atunci, ca şi pe Măgureanu, şeful de atunci al serviciilor secrete. Care, ţi-am spus râzând, convins probabil că "Europa Liberă" e un birou, o "agentură" legată direct de guvernul american, m-a invitat la restaurant pentru a-mi spune că el e "pentru schimbare", cu alte cuvinte că nu-l susţine pe Iliescu, eu urmând, nu-i aşa, să "transmit mesajul". Şi am încercat şi să te relaxez spunându-ţi că, iată, într-un interval de numai şapte ani, "Europa Liberă" are birou la Bucureşti, că un jurnalist de acolo se întâlneşte profesional cu şeful serviciilor secrete.
Şi ce făcea "omul cel singur şi trist"? Se amuza, aparent, dar mă trecea la catastif, cu năduf, cu ură, cu suspiciune – aveam să descopăr asta peste câţiva ani buni, în cartea ta cu titlu parţial şterpelit (nu-i aşa că e frumos titlul "Tigre en papier" al lui Olivier Rolin?!). Spui acolo, sugerând grosolan că aveam legături dubioase, că ţi-am "mărturisit" că "după 1990" m-am întâlnit cu Măgureanu. Te dai drept jurist, ştii – sau ar trebui să ştii – ce înţeles are expresia "mi-a mărturisit". În realitate, falsifici. Nu ţi-am "mărturisit" nimic, ţi-am relatat, ca să te amuz, ca să-l înveselesc pe "omul cel singur şi trist", una din istoriile suprarealiste pe care ne-a fost dat să le trăim. Şi nu mă întâlnisem cu Măgureanu aşa, de plăcere, ci în cadrul profesiei mele de jurnalist, cu ştiinţa şi acordul instituţiei la care lucram. Cam porc – pentru a spune lucrurilor pe nume – "omul cel singur şi trist", nu?!
* * *
Prin 2006, ce-mi spune o cunoştinţă (neliterară) din Bucureşti? Că doamna Nedelcovici, arhitecta Carmen Lăzăroiu, tot povesteşte prin cercuri "intelectuale" bucureştene cât de mult a avut de suferit soţul dânsei de pe urma "turnătoriilor" prietenului acestuia, Mircea Iorgulescu.
Foarte frumos, nu?! Foarte frumos din partea unei persoane care în mod normal ar trebui să ştie care este povara zvonurilor şi a bârfelor pe această temă. Doar ştie bine – şi ştii şi tu la fel de bine – de ce. Sau ar trebui să ştie.
* * *
În toamna aceluiaşi an, când ţi-ai reluat atacurile în presă, am fost căutat de diverşi jurnalişti bucureşteni amatori de scandal, de la gazete de mare tiraj, să dau interviuri în care să-ţi răspund.
Am refuzat.
Le-am spus că fiind eu însumi jurnalist, nu dau interviuri, iar dacă am ceva de replicat, o fac în articole ale mele şi date publicaţiilor la care vreau eu.
Am refuzat să te – şi să vă – urmez pe calea voastră, calea mocirlei. Imaginează-ţi şi imaginaţi-vă că le-aş fi spus să citească anumite pagini din jurnalul Monicăi Lovinescu, despre o anumită arhitectă. Să pună apoi asta în relaţie tot cu ce notează Monica Lovinescu despre persoanele care au făcut să-ţi apară romanul la Paris. Să constate, iar de data asta pe baza textelor tale, cum cele două persoane care au contribuit esenţial la publicarea romanului, Mihaela Marinescu şi Paul Goma, au dispărut cu desăvârşire din rememorările tale. Să vadă – din scrisoarea lui Goma, pe care probabil tu i-ai dat-o lui Alex. Ştefănescu să o publice în "Istorie" – de ce s-a supărat Goma pe tine când ai organizat o sărbătorire, după rămânere: că Mihaela nu era invitată, dar că în schimb era prezentă arhitecta cu o anumită reputaţie în exilul românesc din Paris.
Iţi imaginezi şi vă imaginaţi ce bucurie ar fi fost pentru gazetele bucureştene…!
N-am făcut-o. E genul tău şi al vostru, nu al meu.
* * *
Dar, dacă eşti într-adevăr "justiţiar", publică în "operele complete" şi această scrisoare. Integral.
aprilie 2007
m.iorgulescu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.