OM ŞI LEGE (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Da, drumul spre spital era la Lugoj distanța clasică prin care se raporta un traseu foarte lung. Din centru aveai de mers vreo douăzeci de minute! Drum, nu glumă! Dar doctorul constată că nici această distanță n-a fost destul de lungă pentru a putea să-l pună pe Pietraru în temă în legătură cu protejatul său. Și îi părea cu atât mai rău, cu cât pe stradă era cel mai indicat să vorbești despre un subiect atât de delicat. Își conduse invitatul în cabinet, o soră veni cu niște ceai cald și cei doi putură să stea mai departe de vorbă.

— Acum să lăsăm toate astea, propuse doctorul P. Eu am să te pun în legătură cu Alexandrescu. Tu ar trebui să știi totuși exact despre ce este vorba.

— Nu te supăra, de ce te interesează chiar atât de mult soarta lui Alexandrescu? Pe urmă, bineînțeles, ai să-mi explici tu “despre ce este vorba”!

— Uite vin câteodată în apropierea noastră amintiri care cer imperios o confirmare.

Pietraru începu să fie atent.

— Ce vrei să spui?

— Câteodată, continuă doctorul, am chiar credința că prezentul nici nu slujește la altceva! El nu face decât să confirme trecutul. Prezentul nu primește valoare independentă decât atunci când, devenind la rândul său trecut, începe să-și ceară și el confirmarea.

— Adică? Doctorul P. desena pe un carnet tot felul de figuri bizare. Cum să-i explice celuilalt ceva ce-și amintea cu intermitențe, asemenea unor înțepături ascuțite în genunchi? Eu te-am întrebat totuși ceva concret!

Medicul se sculă, privi câteva clipe afară pe geam, apoi ieși din încăpere. Pietraru continuă să-și soarbă ceaiul. Peste câteva clipe intră “Švejk“.

— Vă raportez, n-am stat totuși de pomană în arhiva tribunalului. Am găsit într-unul dintre primele dosare pe care le-am deschis depoziția unui martor cu numele Iovănescu. La tribunal găsești de toate.

— Și-ar mai fi spitalul și cimitirul, nu?

— Cimitirul? Acum, eu drept să vă spun, cimitirul a fost o sursă excelentă de informații, dar din păcate a decăzut mai peste tot. Pe vremuri da, pe vremuri cimitirul a fost ca un fel de birou de informații. Acolo trebuia să te duci mai întâi și mai întâi. Făceai o scurtă plimbare printre morminte, asta așa, pentru menținerea sănătății, pe urmă mergeai la îngrijitor și-l întrebai de rudele răposatului cutare. Și el îți spunea tot ce-ți doreai. La Arad, vă rog frumos, era un îngrijitor la cimitirul ortodox, unul Toma. Păi, ăsta putea să-ți spună, dacă voia, și ce impozit plătea fiecare dintre urmași. Numai că mințea de stingea. Nu puteai să pui bază pe vorbele sale. Mințea parșiv câteodată îl apuca cinstea și spunea adevărul gol-goluț. Nu mai știai cum să te orientezi.

Medicul reveni în încăpere, se așeză la masă și începu să scrie ceva într-un registru. Apoi îl dădu pe Rotofei afară. Peste câteva clipe se auzi o bătaie în ușă. Sosise Alexandrescu.

— Cum vă mai simțiți azi, îl întrebă doctorul P.

Pacientul mormăi ceva și întrebă dacă e cazul să se dezbrace. Pietraru ședea într-un colț al cabinetului parcă uitat de toți.

— Luați loc, domnule Alexandrescu, îl pofti medicul pe bărbatul care părea că venise la un consult de rutină. Eu am să vă mai pun niște întrebări și dumneavoastră îmi veți răspunde. Întindeți-vă pe canapea, domnule Alexandrescu. Medicul dădu drumul aparatului da radio căută muzică și fixă postul în surdină. “De ce l-am internat pe ăsta?“ se întrebă, dar cu voce tare zise: Cum v-ați obișnuit aici? A început să vă convină mai mult salonul?

— Mi-a convenit de la început.

— De ce? V-ați simțit mai în siguranță acolo decât acasă?

— Mă simt bine în salon.

— Aveți patul de lângă geam. Dumneavoastră l-ați ales.

— Întotdeauna mi-a plăcut să dorm lângă geam.

— Da, geamul îți poate oferi oricând o șansă.

— Cum vă rog?

— Vara, bănuiesc, stați cu fereastra deschisă.

— De obicei, da.

— De ce depinde lucrul acesta?

— Nu știu. De regulă dacă nu e prea frig.

— Sunteți un om mai degrabă friguros?

— Nu.

— Și totuși nu stați cu fereastra deschisă din cauza frigului.

— N-ar avea niciun rost să răcesc.

— Răciți des?

— N-am fost bolnav decât de două ori în viață.

— Ați mai fost internat în vreun spital?

— Nu.

— Niciodată.

— Nu.

— Ce vă amintește spitalul acesta?

— Timpul în care am fost elev la școala de jandarmi.

— Până atunci ați fost zidar, nu?

— Da. Dar ar fi trebuit să mă înrolez.

— Ați fi putut să deveniți subofițer în alt mod?

— Nu cred. Un văr de-al meu a ajuns caporal.

— Ce lucruri ați sperat să puteți face după absolvirea școlii? Lucruri care altfel nu v-ar fi fost la îndemână…

— De jandarmi și de medici le e frică la toți.

— Cui?

— La toți oamenii.

— Eu nu m-am făcut medic ca să le fie frică oamenilor de mine.

— Oamenii nu te respectă decât dacă au un interes. Asta duce întotdeauna la frică. Le e frică să nu le strici socotelile, să nu le-strici interesul.

— Când ați ieșit de la școală ”ați stricat interesul” cuiva?

— Normal! Lucrul ăsta nu poate fi împiedicat, chiar dacă nu vrei să-l faci.

— Puteți să-mi dați un exemplu?

— Nu.

— Cum așa?! Nu puteți sau nu vreți?

— Eu atâta tot am învățat: când ești întrebat trebuie să răspunzi. Altfel o înfunzi mai rău.

— Nu mi te mai adresa acum mie! Încearcă să uiți că vorbești cu mine! Încearcă să răspunzi de parcă ai fi singur în încăpere! Eu nu fac decât să codific, răspunsurile dumitale. Poate că nici nu mai e de față decât stiloul meu. Eu am plecat demult afară. Nu mai e nimeni aici decât dumneata. Ce interes… ”ce interes i-ați stricat“ cuiva?

— Am fost jandarm și am lucrat în această calitate mai întâi la Focșani, pe urmă la penitenciarele din mai multe localități.

— De ce v-ați schimbat atât de des locul de muncă?

— În armată nu-i după cum vrei. În armată te duci unde ești trimis.

— Dar ați fost angajat și să stați pe lângă centrele de votare.

— Acolo nu m-am angajat. Acolo m-am dus, că era dumineca și m-a luat un văr cu el.

— Și ați bătut și acolo oameni…

— Nu cine știe ce. Dar la votări nu mi-a plăcut deloc pentru că acolo din orice țânțar se face armăsar.

— De ce v-au dat afară de la jandarmi?

— Dintr-o greșeală.

— Bineînțeles.

— Dintr-o greșeală de-a mea. Eu am învățat multe în armată și la școala lor, dar chiar dacă știam ce trebuia să fac și ce nu, câteodată nu mă puteam stăpâni și o luam după a mea. Din asta mi s-a tras.

— Concret, de ce v-au dat afară?

— M-au dat afară ca să mă poată aresta peste câteva zile. Dacă mă băgau de la început la pârnaie aș fi înfundat-o mult mai rău.

— Când v-au dat afară, știați că o să vă aresteze?

— Sigur că știam.

— A fost deci un fel de aranjament.

— Da. Acolo aveam superiori foarte deștepți. Nu toți, dar erau doi care le aranjau pe toate. Ei au potrivit și chestia asta în așa fel ca să nu iasă nimeni prea rău și să aibă toată lumea câte ceva de câștigat.

— Și dumneata ai avut ceva de câștigat?

— Ceea, ce are de câștigat, cel mai mic e să n-o înfunde mai rău. Asta-i așa de când lumea și numai proștii nu înțeleg atâta lucru și pe urmă au de tras de le ies ochii.

— Vreți să spuneți că ați ieșit mulțumit de la închisoare?

— Am ieșit că trebuia să ies. Că nici prost nu-s.

— Ați luat bătaie acolo?

— Luat.

— Și cum vi s-a părut atunci când vă băteau propriii dumneavoastră foști colegi?

— Acolo nu mai ai foști colegi.

— Domnule Alexandrescu, eu nu vă pot ajuta decât dacă spuneți adevărul.

— Sper să mă ajutați.

— De ce sperați acest lucru?

— Și data trecută am sperat la fel. Și am avut dreptate.

— Când data trecută?

— Când m-au închis.

— Acum nu v-a închis încă nimeni.

— Dar o sa mă închidă.

— Dacă o să vă închidă, o să vă închidă pe drept.

— Da, dar fiecare om are datoria să încerce să scape.

— Nu mai țin minte, făcu Pietraru, eu mă mai aflu sau nu mă mai aflu în cabinetul tău?

— Ei, ce zici? Preiei cazul? Doctorul își mângâie cicatricea.

— Ți-am spus că-l preiau. Dar întâi trebuie să fie un caz.

— Și nu va fi?

— Acum ar trebui să tragem din nou perdelele și să te urci tu pe masă.

— Ce vrei să afli? Doctorul se așeză înapoi, în spatele biroului.

— De ce te interesează atât de mult acest om?

— Face parte din interesul tău profesional?

— Bineînțeles.

— Și altfel n-ai putea să-l aperi?

— Nici așa nu știu dacă-l voi putea apără. Tipul e destul de conștient că se va întoarcă la închisoare.

— Are asta vreo importanță?

— Din punctul lui de vedere bineînțeles că are. Va fi un deținut exemplar. Datoria noastră este să preluăm orice caz, oricât de disperat ar fi, nu-i așa, colega?

— E chiar atât de disperat?

— Habar n-am. Deocamdată n-a fost încă acuzat de nimic. Dar mi-ar plăcea să știu ce-ai vrut să-mi spui tu dimineața.

— Când? Dimineața? Nimic important.

— Cum nimic important?! Și de ce-i porți atâta grijă acestui Alexandrescu?

— Nici asta nu-i important!

— Știi ce? În cazul acesta nici apărarea lui nu mi se mai pare importantă.

— Adevărul este că cele două se leagă.

— Ce se leagă?

— Apărarea lui Alexandrescu și ceea ce am vrut sa-ți spun dimineața, chit că atunci încă nu eram în clar cu asta.

— Vorbești foarte lămurit…

— Dimineața am vrut să-ți povestesc ceva așa… ca o anecdotă… Acum văd că lucrurile se leagă. Tu știi cum a murit colonelul Mărginean? sări P. la un alt subiect.

— Într-un accident, mi se pare.

— Asta-i versiunea oficială.

— Mărginean a fost prieten foarte bun cu Jager. Și Jager pretinde că a fost un ”accident.”

— Nu-i adevărat! Jager nu pretinde așa ceva. Tocmai de la el am aflat adevărul. Bătrânul are o serie întreagă de rarități și acum a început să se despartă de ele.

— Numai că s-a țicnit. Și-a dezmembrat valoroasa colecție de timbre ca să francheze cu exemplare valoroase din Belgia sau din primele serii cu Carol I plicuri trimise tuturor morților de care-și amintește.

— Jager a fost întotdeauna o figură. N-am văzut în viața mea un neamț atât de excentric. De pildă…

— N-o face din excentricitate. Dar începi să vorbești ca și noul tău protejat, sari de la una la alta. Ce-i cu Mărginean?

— Am fost pe la Jager pentru că mi-a promis niște cărți. Mi le-a dat și pe urmă am mai stat de povești. Mi-a vorbit despre colonelul Mărginean. Eu nu mi-l amintesc după figură, doar pe doamna o cunosc. Am fost de două, trei ori la ei în casă și m-au frapat întotdeauna fotografiile ei din tinerețe. Mai ales două, una în port național și alta, mare, de la nuntă. El lipsește de pe această fotografie, unde nu-i decât mireasa în rochie albă cu trenă lungă și voal. Îți spun că de el nu-mi amintesc deloc și ori de câte ori vine vorba despre colonelul Mărginean, îmi amintesc doar de soția lui de pe cele două fotografii, într-adevăr, tipul de femeie care a putut înnebuni o garnizoană întreagă.

— N-am auzit nicio bârfă în legătură cu ea.

— Și ce dacă? Nici eu nu afirm decât că a fost o femeie deosebit de frumoasă. De altfel, își mai păstrează și astăzi ceva din trăsături. Dacă a fost sau n-a fost Mărginean crai în tinerețe, nici nu mă interesează. Știu doar că-a fost un om dintr-o bucată. Ai auzit că a avut și un duel la viața lui?

— Și Jager, se spune, s-a duelat de două ori.

— Da? Se poate. Amândoi vin din alte vremuri… Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Jager, Mărginean a fost idealul ofițerului de carieră de pe timpuri elegant, frumos, cult, da, da, da, cult. Plin de idealuri. Pe acestea poate că și le-a mai pierdut în ultimii ani. Războiul ăsta numai cavaleresc n-a fost… Nimeni n-a intrat în el așa cum a ieșit… Mai ales un ofițer care a executat întotdeauna toate ordinele fără să crâcnească, dar care n-a fost totuși niciodată o simplă mașinărie. În 1943 i s-a raportat că un locotenent din subordinea sa s-ar logodi în mai toate orașele prin care trecea regimentul lor. Totul nu era decât o problemă de timp contra pariu era în stare să se logodească cu angajamente în toată regula și într-un popas de doar trei zile. De obicei, aceste așa-zise logodne se terminau cu petreceri în toată regula în casele “socrilor“, petreceri de care profitau și alți camarazi. Mai ales acest ultim punct nu-l putea concepe colonelul. Admitea că are o oaie neagră printre ofițeri, dar o turmă întreagă de potlogari printre subordonați i se părea de domeniul imposibilului. Îl rugă pe un adjutant să se intereseze discret și să-i raporteze data viitoarei “petreceri de logodnă“. Apoi ceru o listă cu numele și adresele celorlalte ”alese” ale ofițerului escroc. Când află că se preconizează o nouă înscenare, chemă locotenentul la el:

“Știi, îi spuse, pe vremea mea ofițerii erau obligați să ceară asentimentul comandantului pentru a se putea căsători. S-au schimbat chiar atât de mult uzanțele?“

”Eu…”

“Și, în afară de asta, mi se pare un gest omenesc să-ți inviți colonelul dacă nu ca superior, măcar ca pe o cunoștință apropiată la petrecere”…

Ceea ce locotenentul făcu imediat…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.