Orăștia anilor `20-`30 văzuta de un fost bursier Rockefeller (1)

Elevul de la Orăștie Nicolae Mărgineanu, fost bursier al Fundației Rockefeller, deși prea puțin cunoscut publicului, numele lui fiind în mod surprinzător mai cunoscut în Occident că în România, Profesorul Mărgineanu a fost unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii. Domnia sa fiind o personalitate nedreptățită de istorie. Vorbim despre reputatul psiholog Nicolae Mărgineanu. A fost denunţat de un coleg de la Universitatea din Cluj şi a fost judecat pentru acuzaţii absurde în procesul Marii Finanţe. Supus torturilor şi umilinţelor, profesorul a supravieţuit psihologiei terorii.

Textul de mia jos trebuie citit fără părtinirile actualului, însă de veți găsii similitudini cu zilele noastre NU dați vina pe autor, o bună parte dintre noi noi nu am reușit să schimbăm în bine prezentul.

Profesorul Nicolae Mărgineanu, deși a publicat un volum de memorii, a preferat să nu discute prea mult despre perioada de detenţie. „A spus că nu vrea să facă de ruşine neamul românesc, cu ce s-a întâmplat acolo”.

Fiul domniei sale spunea: „Tata mi-a transmis ceea ce mama lui ţărancă i-a spus când l-a dus prima dată la Blaj la gimnaziu: Un lucru să ţii minte. Să ţii sufletul curat ca şi cămaşă pe care ţi-o spăl când mergi duminică la biserica”.

De ce în clasa a şasea am plecat totuşi la liceul „Aurel Vlaicu“ din Orăştie?

Mai întîi fiindcă liceele româneşti s-au înzecit, iar la noile licee au plecat nu numai o bună parte din elevii din partea locului, ci şi unii profesori ai noştri. Noile licee aveau apoi internate mai mari şi burse mai multe. Ion Breazu, de pildă, a plecat la liceul de la Orăştie, devenind bursier la internat. La Blaj îi aduceau părinţii hrana cu desaga de la Mihalţ, ceea ce le venea destul de greu. De ce a ajuns tocmai la Orăştie şi nu la Alba Iulia, care era mai aproape? Aceasta s-a datorat colegului său Draia, care a vorbit directorului liceului, vărul său, despre strălucirea „pămînteanului“ nostru. Or, directorul de la liceul din Orăştie era dornic să-şi întărească noua şcoală cu elemente bune. De aceea în anul următor a plecat bursier la internatul din Orăştie şi Ion Meteş, dus şi recomandat de Breazu. Petru Munteanu şi eu nu puteam avea însă bursă, căci părinţii noştri erau oameni cu stare sau „proprietari“, cum se numeau ei. Munteanu a plecat însă la liceul din Alba Iulia, atras de faima tînărului profesor de română, Horea Teculescu. De Mihalţ apoi Alba Iulia era tot aşa de aproape ca şi Blajul. La liceul din Blaj am rămas astfel singur, dar vara prietenii mei din Mihalţ nu mai conteneau să-mi vorbească despre spiritul mult mai liber de la liceele lor.

Că la liceul din Blaj era o atmosferă mai clericală, aceasta era explicabil deoarece de un veac şi jumătate el pregătea în primul rînd pentru profesiunea de preot şi învăţător. Doar elevii cu părinţi intelectuali şi cu dare de mînă, cum erau puţinii medici şi avocaţi, puteau să se gîndească la profesiunea părinţilor lor. România Mare a schimbat însă brusc situaţia. Învăţământul superior era deschis şi feciorilor de ţărani fiindcă statul român oferea foarte multe burse, deoarece avea nevoie de profesori, medici, magistraţi, pretori, ingineri. În consecinţă, cei mai mulţi nu ne mai gîndeam la teologie, ci la universitate, polithenică, academia comercială etc. Or, pentru toţi aceştia educaţia religioasă prea insistentă devenise puţin obositoare.

Este adevărat că în curgerea vremii umanismul larg al lui Şincai, Petru Maior şi chiar Samuil Klein – pe care Blaga îl descrie şi interpretează atît de frumos în lucrarea sa despre ei – cîştigase mult teren faţă de spiritul habotnic şi îngust al episcopului Bob – din cauza căruia Şincai şi Maior au trebuit să plece din Blaj. În 1848 Bărnuţiu însuşi luptase din greu cu episcopul Lemeni, dar plecarea sa la Universitatea din Iaşi nu trebuie pusă în seama acestei neînţelegeri, ci în contul persecuţiilor maghiare, care au urmat după celebrul său discurs. Concesii lui Lemeni a trebuit să-i facă şi Cipariu cu toată autoritatea culturii sale, apreciată şi de Mommsen. În fond, leafa lui venea tot de la episcopie, care plătea toţi profesorii şi canonicii. Chiar aşa de supus însă, cum îl prezintă Blaga în drama sa, Avram Iancu, acest mare învăţat – ulterior membru şi preşedinte al Academiei Române – în mod categoric nu a fost.

…

Cunoscînd aceste „uscături“ ale „pădurii verzi“ de la Blaj, după un an petrecut la Orăştie, Ion Meşter a insistat să-l însoţesc în vara cînd urma să mă înscriu în clasa a şasea. Mai ales că Ion Breazu era acum la universitate şi el rămăsese la Orăştie singur. Părinţii mei nu s-au învoit cu toate că aducerea săptămînală a merindelor la Blaj le venea şi lor greu. Din „traistă“ apoi mă săturasem să mănînc deoarece masă caldă din alimentele noastre gazda ne pregătea numai la amiazi.

…

Noul director al liceului venise, cu o inovaţie în Regulamentul şcolii, conform căreia silenţiul dintre 3-5 nu era obligator numai pentru elevii interni, ci şi pentru cei externi.

După masa unei zile de la sfîrşitul lui octombrie era însă prea frumoasă şi de aceea îndată ce mi-am făcut lecţiile, am plecat înainte de ora trei pe cîmpia din faţa „bercului“ de la Veza ca să citesc în linişte – şi în bătaia caldă a razelor de soare – cartea lui Vasile Conta asupra originii speciilor, împrumutată de la Petru Munteanu, care o cumpărase la Alba Iulia. Tîrziu, pe la ora şase, a sosit pe aceleaşi meleaguri şi tînărul meu profesor de matematică, Ţarină, cu care mă înţelegeam foarte bine nu numai fiindcă eram elev bun – împreună cu Cosgaria eram primii din clasă – ci şi pentru că era dintr-un sat vecin comunei mele. Conversaţia cu el nu putea fi decît asupra cărţii lui Conta, cu care mă găsise în mînă. Preot fiind şi el, în concluziile lui Conta nu s-a angajat, iar eu pe poziţie ateistă, de asemenea, nu m-am aşezat.

A doua zi, în sala profesorală, a povestit tinerilor săi colegi despre discuţia – interesantă după el – pe care a avut-o cu elevul său. Nepotrivită nu au găsit-o nici ei. Nu de aceeaşi părere a fost însă profesorul de religie, care era şi el pe aproape.

–  Cum adică, tinere coleg, dumneata găseşti discuţia cu acest mucos interesantă, în loc să-i faci cuvenita mustrare că nu respectă Regulamentul şi citeşte cărţi care nu sînt de nasul lui!

De aceea el a găsit că este cazul să vorbească directorului.

Din păcate, cu cîteva zile înainte avusesem un mic incident şi cu directorul. Mă chemase într- o după masă să sap, împreună cu un coleg al meu, fiu de ţăran şi el, straturile din grădină.

–  Voi vă pricepeţi mai bine, ne-a spus el. Ne-am dus, desigur, cu gîndul să învăţăm şi pe feciorul său, coleg cu noi. Acesta însă juca în curte fotbal cu un prieten al său, tot fecior de „domn“. La un moment dat, mingea, greşit lovită, a venit în grădină.

– Măi ţărănoilor – ne-a spus el – daţi mingea înapoi. Se răzbuna, poate, şi pentru faptul că eram în fruntea clasei, iar el la mijlocul ei.

Am aruncat hîrleţul jos şi m-am reîntors acasă, trîntind, din păcate, şi o mică înjurătură „ţărănească“.

A doua zi a fost chemat numai colegul meu, care a terminat de săpat grădina, ajutat şi de băiatul directorului. Mie însă directorul îmi răspundea „înţepat“ la salut.

– Bine, măi băiete, unde te trezeşti tu – mi-a zis el, după reclamaţia profesorului de religie – adică Regulamentul liceului nu-i şi pentru tine?

– Am plecat pe cîmp înainte de ora trei şi m-am întors după şapte, deci pe stradă în timpul silenţiului nu am fost, am răspuns eu.

– Pe stradă nu, dar nici acasă, cum scrie la Regulament.

– Acasă în timpul silenţiului nu am fost nici cînd am săpat la Dumneavoastră în grădină, am continuat eu.

– Uite ce e, măi băiete – mi-a spus el, tăindu-mi vorba – tu eşti prea obraznic pentru ca să mai stau de vorbă cu tine. Cheamă tu, fătul meu, pe tatăl tău ca să vorbesc cu el.

Plimbarea pe cîmp tatei nu i-a plăcut, dar incidentul cu săpatul grădinii, în timp ce băiatul directorului juca fotbal în curte, l-a supărat foc. Directorul liceului nu a mai avut astfel prilejul de a-i cere să-mi facă cuvenita morală, deoarece tatăl meu i-a cerut de la început actele pentru a mă trimite la Orăştie.

– Dar nu despre aşa ceva poate fi vorba, bade Simioane, a spus directorul, vădit jenat de întorsătura neaşteptată a lucrurilor. Te-am chemat doar să-i fac o „muştruluială“ şi dumneata.

Tata a stăruit totuşi pentru retragerea actelor.

Plecarea la Orăştie nu a însemnat însă ruperea legăturilor mele cu Blajul, unde fostul meu profesor diriginte, ajuns directorul liceului, m-a chemat să conferenţiez în repetate rînduri. Foştii mei colegi de clasă m-au chemat şi ei la întîlnirile lor, cu toate că liceul l-am terminat la Orăştie.

Va urma

Din: Nicolae Mărgineanu „Mărturii asupra unui veac zbuciumat”, http://margineanu.ro/wp-content/uploads/2022/03/Marturii.pdf