Oul de Aur (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

AL DOUĂZECI ȘI OPTULEA

(150-212)

– Nătărăul –

Despre prețul bunătății

Începînd chiar cu primul, cel sosit pe ape ca Sargon, Regele, 1 și ca Moise, Theonomul, cei dinții dintre Cei O Sută au avut privilegiul de a ajunge nu o dată în preajma mai-marilor lumii și, adăpîndu-se din splendoarea acelora, să poată reflecta și ei crîmpeie din strălucirile istoriei. E drept, unii și-au cîștigat renumele doar postum, alții au avut parte de destine de neinvidiat, mulți s-au ascuns în spatele unor legende de-a dreptul fantastice. Apropierea de evenimentele importante ale trecutului le lumina de fiecare dată – chiar dacă uneori artificial – trecerea. Al Douăzeci și optulea a „stricat” totul: el nu numai că a prăpădit averea strămoșească (asta au mai făcut-o și alții), dar s-a retras într-un anonimat din care-l mai scotea, din cînd în cînd, doar batjocura renumelui atît de trist cîștigat. Fără a-i lua apărarea, rostul său nici nu este acesta, scribul crede că fiul lui Psihopompos a fost anatemizat cu porecla-i prea dură nu atît de contemporanii indiferenți, cît, poate, de rudele personajului, cele ce nu i-au putut ierta că a coborît o spiță senatorială pînă Ia nivelul săracilor celor mai netrebnici. Măcar de i-ar fi fost justificate marile-i dezastre sociale de vreo ambiție nesăbuită, de vreun eșec al unor aspirații de orice fel… Cum să numești un om sărăcindu-se pe el, sărăcindu-și urmașii, spoliindu-i de ranguri și de demnități, fără a opune nici o rezistență, ba chiar des- chizînd larg ușile înaintea dezastrului? Cum să-i numești credulitatea împinsă pînă la tîmpenie altfel decît ceea ce era ea în realitate, adică prostie? Așa și gîndeau neamurile scîrbite, grăbindu-se să se lepede cît mai definitiv de el. Iar Al Douăzeci și optulea a rămas în lungul pomelnic cunoscut drept „Nătărăul¹¹.

La prima moarte a tatălui său, Al Douăzeci și optulea nu fusese decît un copil. El făcuse de bună seamă parte din cortegiul funerar și vărsase lacrimi amare alături de cele două surori și de fratele-i mai mic. Pînă la acea înmormîntare, tatăl lor se dovedise un om de treabă, ducînd mai departe tradiția onorabilă a unei familii vechi. Dacă ar fi să dăm crezare lamentărilor celor ce deplîngeau declinul cumplit cauzat de Nătărău, ar trebui să credem că Al Douăzeci și șaptelea, înainte de a deveni celebrul Psihopompos, ar fi îndeplinit mai multe magistraturi importante prin provincii, ajungînd la demnități înalte în Dacia, Siria și chiar guvernator al Africii. Scribul nu este încredințat că toate acestea corespund pe deplin adevărului și este înclinat să creadă că acuzatorii fiului au creat piscuri cît mai semețe, de unde să arate o prăbușire mult mai spectaculoasă decît a fost ea în realitate. Totuși, unele vorbe, odată aruncate, tind să prindă rădăcini adînci, asemenea semințelor buruienilor perene. Mai tîrziu s-au făcut numeroase speculații despre pretinsele funcții ale tatălui, cele amintite mai înainte, dar și multe altele, astfel încît ele să slujească – după caz – drept circumstanțe, agravante sau atenuante, pentru traseele străbătute de fiu.

Sigur rămîne doar că la vîrsta primei morți a tatălui, și fiul era încă la fel de onorabil și de comun ca și decedatu-i părinte. Momentul s-a arătat decisiv în biografia Celui de Al Douăzeci și șaptelea, nu și în cea a Nătărăului, așa cum au insinuat unii, amintind în treacăt acest personaj secundar. Vorbind despre Psihopompos, ei au sugerat că, văzîndu-și părintele mort coborît de pe catafalc, în sufletul lui s-ar fi produs marea cotitură ce avea să-i hotărască viața: adică un șoc nervos ce l-a făcut să-și piardă mințile. Așa pretindeau criticii săi. Dar același moment devenea și o pildă de evlavie pentru cei ce vor vedea în renunțarea la bunurile materiale un prinos oferit credinței și un stil de viață adecvat creștinismului timpuriu (printre adepții căruia voiau să-l plaseze pe Al Douăzeci și optulea). Scribul se îndoiește și de una, și de alta. în primul rînd, la data evocată, Nătărăul nu împlinise decît unsprezece ani, vîrstă la care nu ar fi putut beneficia fără tutelă de partea de avere moștenită – moștenire, de altfel, amînată apoi imediat, o dată ce defunctul s-a reîntors printre cei vii. La dispariția definitivă a lui Psihopompos, fiul său mai mare era un om în toată firea, de treizeci și unu de ani, și faima îi era de acum stabilită, iar porecla îi înlocuise de mult adevăratul nume. între timp s-a căsătorit și a avut copii. Unii dintre ei l-au stimat, alții au trecut de partea rudelor ce-l considerau pe tatăl lor nebun. De aceea este de presupus că Nătărăul nici n-a apucat să risipească averea familiei pe baza dreptului primului născut, așa cum s-a pretins, ci că ar fi pierdut doar partea modestă pe care o deținuse încă înaintea dispariției pentru totdeauna a lui Psihopompos, precum și, poate, dota primită o dată cu însurătoarea. Un amănunt este semnificativ: după ciudata plecare a Celui de Al Douăzeci și șaptelea, averea acestuia n-a fost împărțită între urmași, văduva pretinzînd că soțul ei se va întoarce, așa cum a mai fă- cut-o o dată. Dar atunci cînd testamentul a fost totuși executat, una dintre surori murise în răstimp, iar fratele și cealaltă soră a Nătărăului se înverșunară să-l declare pe primul născut drept iresponsabil, probabil tocmai pentru a-l deposeda de partea ce i se cuvenea. Atunci au fost aruncate în văzul lumii și semnele de nebunie de care ar fi dat dovadă Nătărăul încă de pe timpul primei înmormîntări a părintelui său. Interpretarea acelor semne s-a făcut apoi, în vreme, în funcție de inter asele de moment.

Nătărăul a crescut în casa părintească în bunăstare și bucurîndu-se, împreună cu fratele său, mai mic cu doi ani decît el, de o educație îngrijită. Pedagogi pricepuți i-au deprins cu filosofia, retorica și artele, însă și cu practicarea unor sporturi atît de folositoare în viața tinerilor. în sînul familiei nu se schimbase nimic după ce Psihopompos, copleșit de faimă, dispăru în lume, sosind despre el veștile cele mai incredibile din cînd în cînd și tot mai rar. Doar trecerea de care se bucura pe lîngă Marc Aureliu garanta faptul că, în realitate, mai era în viață. Pentru familie dispăruse de mult și nu se mai aștepta decît ca fiii să continue destinul unei familii aristocrate, menite să dea patriei alți magistrați și comandanți militari. Multă vreme, cei doi băieți păreau să îndeplinească așteptările puse în ei. Erau dezghețați la minte, mereu foarte eleganți, Nătărăul, de pildă, purta întotdeauna o frunză de laur prinsă cu un ac în dreptul inimii¹, se bucurau de sănătate, corpurile le erau atractive și călite în exerciții atletice. Chiar dacă primul născut părea mai puțin aspru, excesiv de milos, motive de îngrijorare nu existau încă.

Se însurară amîndoi cînd le sosi vremea și căsătoriile pe care le încheiară nu făceau decît să continue iluzia unor destine prestabilite de rang.

Unii psihologi afirmă că în viața oamenilor s-ar găsi momente cruciale – uneori aproape imposibil de decelat – responsabile de întregul destin ulterior al personajului. O întîlnire, o întîmplare, o răsplată sau o pedeapsă pot (sau nu pot) să determine toate acțiunile de mai tîrziu ale individului. Cum, în general, în viață deciziile importante sînt puține, traiul curgîndu-ne asemenea unui rîu ce-și duce apele de la izvor și pînă Ia vărsare, nemodificîndu-și albia decît în timp, momentele acelea cruciale sînt căutate drept explicații de cei ce studiază comportamentul uman. în privința Nătărăului, „momentul decisiv” n-a putut fi găsit și plasarea lui în scena reîntoarcerii între cei vii a tatălui nu explică nimic.

Acțiunile vieții lui nu se lasă tălmăcite decît prin prostie, prostia care nu l-a părăsit niciodată și care i-a fixat porecla. Dar prostia lui era de un fel aparte: unii ar fi putut Ia fel de bine s-o numească și bunătate. Nătărăul era incapabil să refuze pe cineva, la fel cum nu era în stare să vadă pe nimeni în impas, atît timp cît el putea să-l ajute – cu orice preț! –, oferindu-i chiar tot ce avea. Cît fusese tribun al unei legiuni staționate în Hispania, nu avusese ce avere să dăruiască, el împărțind cu oștenii în mod egal viața de campanie. Dar mutarea într-o regiune plasată în mijlocul conflictului cu marcomanii l-a pus în poziția de a da porunci decisive și de a pedepsi eventuala lor proastă îndeplinire. Ceea ce a dovedit că nu e în stare. Situația ar fi devenit cu siguranță dramatică dacă o rană ușoară la un picior nu l-ar fi trimis pentru cîteva săptămîni înapoi la Roma, de unde n-a mai fost rechemat niciodată pe cîmpul de luptă.

În schimb, i s-a propus o slujbă în Britannia și, preluînd-o, urmele i se pierd pentru mai mulți ani. La întoarcere este mai sărac decît la plecare, are treizeci de ani, cîțiva copii și nici o situație. între timp dispăruse definitiv și Al Douăzeci și șaptelea, murise și Marc Aureliu, iar fiul acestuia, Commodus, nu se grăbea să-i dea vreo nouă însărcinare. Cu toate acestea, Nătărăul era senin și gusta din plin viața, chiar dacă trebuise să-și reducă la minimum cheltuielile. Lipsa de bani devenise acută, însă el, în loc să caute o soluție de a găsi noi surse de venituri, împărțea și puținul pe care-l mai avea ba unui filfizon îndatorat de la jocul cu zaruri, ba unui sărăntoc necăjit neavînd cu ce-și mărita fata, ba unui cerșetor de rînd. O vreme îi și merse vestea că ajunge să-ți spui un păs real sau imaginar în prezența lui pentru a obține și ceea ce nici măcar nu apuci să ceri, însă în curînd se dovedi că Nătărăul și-a tocat toți banii și că efectiv nu mai avea de unde face daruri. Familia, îngrijorată, hotărî să-l pună în mod discret sub tutelă, nemaiîncredințîndu-i nici un fel de sume, soția și copiii fiindu-i întreținuți de socru. însă Nătărăul nu se putea abține: cînd trecea pe lîngă cineva aflat în nevoie, se împrumuta de la unul și de la altul ca să-l poată ajuta pe necăjit și nu trecu mult pînă ce reuși să pună sub ipotecă și casa în care locuia, și sclavii familiei, pînă și averea nevestei. Rudele, înspăimîntate, se străduiau zadarnic să răspîndească zvonul că Al Douăzeci și optulea este iresponsabil, rugînd ca nimeni să nu-l mai împrumute sub nici un motiv. însă timpurile erau stricate și se găseau destui ticăloși abia așteptînd un asemenea chilipir: un prostănac bun de a profita de pe urma lui. Pînă la sfîrșit, neamurile au reușit să-l mute cu totul într-o vilă de la țară a socrului său, loc liniștit și confortabil, unde și copiii puteau crește feriți de viciile metropolei, instruiți de dascăli aleși cu grijă și unde și Nătărăul avea puține prilejuri de a se da din nou în petec. Perioada aceea, de aproape cinci ani, fusese cea mai fericită din viața personajului – personaj ce, de altfel, n-a fost nici în rest nefericit. Dar cîtă vreme stătuse la țară, s-au ameliorat și relațiile cu familia, el neputînd să scandalizeze acolo obiceiurile sau să prăpădească bunuri. Și cum, în rest, omul era plin de bunăvoință, modest și înzestrat cu un șarm real, pînă și „nebunia” începea să-i fie uitată.

Din păcate, fratele său n-a dus o viață la fel de retrasă, fiind mult mai ambițios și dorind să perpetueze măcar demnitățile la care ajunsese neamul din care se trăgea, dacă nu să le și întreacă. Atunci cînd a început să se vadă tot mai limpede caracterul împăratului Commodus, lipsa lui de scrupule și tirania ce amintea mereu mai mult de faima lui Nero, fratele Nătărăului trecu de partea celor ce încercau să întreprindă ceva ca statul să nu decadă din nou din pricina unui descreierat. N-a făcut parte din complotul soției și al surorii augustului, în schimb, s-a ridicat împotriva lui Perennis, prefectul pretoriului, cel ce conducea țara în numele lui Commodus, omorînd și jefuind pe cine putea. Și putea aproape totul. Fratele Nătărăului era un om de modă veche, îi jurase credință împăratului și nu-și călca jurămîntul, dar se considera total absolvit de orice fel de obligații față de ministrul ticălos. De altfel, asemenea multor altora, era și el încredințat că augustul nu știa nimic din ceea ce se întîmpla în realitate² și că dregătorul nemernic se erijează abuziv de prerogativele ce i-au fost atribuite, distrugînd țara. Fiind o vreme el însuși funcționar superior în Illiria, acolo unde fiii lui Perennis aveau în mîna lor întreaga armată, putu constata, mai repede decît alții, că dregătorul, în timp ce omora și jefuia sistematic cele mai nobile familii din Roma, își pregătea cu multă grijă conjurația din provincii. Commodus, ocupat să se dea în spectacol sub chipul lui Hercule în fața mulțimii – așa cum Nero se scălîmbăia, pe vremuri, drept mare actor primea liniștit atențiile ministrului, lăsîndu-l pe criminal să facă tot ce voia. Cînd lovitura de stat păru iminentă, fiii lui Perennis nu mai avură răbdare și bătură deja primele monede cu efigia tatălui lor. Cu unul dintre acești bani sosi în cea mai mare grabă fratele Nătărăului la Commodus, avînd deci asupra sa dovezile indubitabile ale înaltei trădări. Totuși, împăratul ezită. Trebuiră să mai vină și alții ca să-l convingă și nu în ultimul rînd cîntări argumentul că demiterea omnipotentului demnitar va atrage după sine niște confiscări atît de însemnate, cum Perennis nu i-ar fi oferit de bunăvoie augustului niciodată.

Ministrul pieri și, alături de el, toți ai lui și toți acei ce-i ținuseră partea. Dar pînă atunci atîrnase și viața fratelui Nătărăului de un fir. Nici după ce se dovedise că el îi fusese întru totul credincios împăratului, acesta nu-i fu recunoscător cîtuși de puțin: individul prea părea de modă veche, prea semăna cu acei senatori ce doreau să împartă puterea cu principele. Iar Cleander, succesorul lui Perennis, îl instigă pe Commodus și mai mult împotriva unor asemenea oameni.

Fratele Nătărăului nu pieri încă doar fiindcă nu era suficient de bogat spre a-i atrage atenția noului prefect al pretoriului. Totuși, acesta aranjă ca individul să fie trimis cît mai departe și-l expedie într-un post onorabil tocmai în Britannia. Dar, nu după multă vreme, omul fu rechemat la Roma, invitat cu lingușeli la palat și omorît din ordinul aceluiași Cleander, cel ce nu de mult l-a făcut să plece la capătul lumii. Să fi fost cineva care să-l fi pîrît pe fratele Nătărăului că face parte dintr-unul dintre numeroasele grupuri total nemulțumite de noul prefect al pretoriului, om și mai rapace, și mai infatuat chiar și decît Perennis? Sau să fi secat marile averi confiscabile și privirile Iui Cleander trebuiră să coboare cu o treaptă mai jos, poposind astfel și asupra proprietăților lui Psihopompos, administrate în cea mai mare măsură de cel de al doilea fiu al aceluia? Oricum, fratele Nătărăului fu asasinat și toată familia îi fu condamnată la moarte. Din vechea spiță a Celui de Al Douăzeci și optulea nu scăpă decît acesta, soția și copiii lui. Probabil că renumele de prostălău al individului, precum și faptul că trăia atît de izolat de toate evenimentele îi salvară lui și descendenților săi viața. Viața, dar nu și mijloacele de existență: în afară de micul domeniu unde trăiau, tot restul averii strămoșești fusese atribuit celorlaltor rude și, deci, confiscat în favoarea statului, adică a lui Cleander, care s-a îngrijit să-i ajungă și împăratului un cadou.

Ministrul n-a avut nici el o soartă mai bună decît predecesorii lui la înalta magistratură: după cronicari, el a pierit în anul 189 și leșul i-a fost aruncat mulțimii. Nătărăul împlinise treizeci și nouă de ani, nu mai avea nici o speranță de a mai primi bani de undeva, tutela sub care trăise pînă nu de mult nu fusese decît o blîndă supraveghere și, chiar dacă n-avea acces direct la avere, știa că nicicînd Iui și alor săi nu le va lipsi nimic. Acum s-a terminat cu tutela, însă s-a terminat și cu averea. (Faptul că toată lumea l-a acuzat pe el că ar fi coborît pînă la sărăcie o familie atît de înstărită se pare că n-are o bază istorică prea solidă…)

După moartea lui Cleander, Nătărăul își face reintrarea în Roma. El nu mai poate aspira la cine știe ce post în administrație și nici nu se pricepe să-și scoată în evidență rănile: „Iată, ar putea să strige, fratele meu a fost unul dintre primii care l-au demascat pe Perennis, eu însumi mi-am pierdut rudele și cea mai mare parte a averii din cauza dizgrațiatului Cleander!” în cîte locuri n-ar fi trebuit să repete, urlînd, textul acesta? în loc de a proceda așa, Nătărăul închiriază o locuință modestă la etajul uneia dintre casele foarte înalte și aglomerate din cartierul Velabra. Nici măcar o zonă mai bună nu și-a ales. Șederea într-una din așa-numitele „insule”, străbunele viitoarelor case de raport, a reprezentat ruperea definitivă de strălucirea trecută. Zilele și le petrecea în for, unde deveni repede una dintre figurile cele mai populare. Scribul înclină să creadă că din această perioadă i s-a născut Celui de Al Douăzeci și optulea legenda.

Pe cînd Nătărăul își făcu apariția în for, țara era de sute de ani în pace, trupe străine nu mai fuseseră văzute de pe vremea lui Hannibal în preajma Romei, iar soldații își istoriseau aventurile de arme evocînd tărîmuri aproape neauzite. împăratul avea un „serai” de trei sute de femei, multe măritate, și distra poporul luptînd ca secutor printre gladiatori sau doborînd cu săgeata animalele cele mai năzdrăvane. Pînă și un camelopardalis³ fusese adus în circ și oferit noului Hercule să-l doboare cu perfecta-i mînuire a arcului, în timp ce restul sălbăticiunilor din imensul imperiu trăiau, asemenea oamenilor, o epocă de pace, fiind protejate sever, spre a fi omorîte doar în spectacolele publice în care strălucea Commodus. în Italia oamenii trăiau în pace și animalele trăiau în pace, ocrotiți de departe de legiunile ce se băteau la fruntariile fortificate cu barbarii despre care se povesteau năzdrăvăniile cele mai sfruntate. Fusese o pace regretată doar de urmașii de peste secole, o pace întinată, în realitate, de ciumă, însă și de foamete, pe vremea lui Cleander, de vechea modă a delatorilor, de spaima de aproape și de spaima de moarte. Lumea era încredințată că trebuie să se întîm- ple ceva, că o minune o va scoate cît de curînd din mocirla zilei, iar fiecare dimineață nouă aducea cu sine dezamăgirea că iarăși nu s-a întîmplat nimic. Commodus era tînăr, nebun ca și Nero, deși, spuneau bătrînii, n-avea nici măcar subtilitățile aceluia, mai multe comploturi se terminaseră lamentabil, atră- gînd în represalii vechile familii inocente și aducînd după ele alți demnitari netrebnici, grăbiți să adune cît mai rapid sumele predecesorilor. Și totuși, în fiecare seară oamenii se culcau cu speranța că a doua zi avea să se întîmple o minune și ceva se va schimba.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.