Oul de Aur (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Marea de nisip nu-i oferea Celui de Al Treizecilea nici o tentație, iar rațiunea de a apăra o oază, oricît de strategică, i se părea absolut hilară. S-o apere de cine? De duhurile care o pot survola asemenea vulturilor, o pot străbate asemenea vînturilor sau o pot parcurge pe dedesubt, prin labirintul coridoarelor împărățiilor subpămîntene? (într-o zi îi veni o nouă idee năstrușnică și dădu poruncă să se sape intr-un anumit loc. Centurionul a înnebunit de tot, șopteau soldații, însă în anumite momente era mai bine să nu i te opui. Au săpat mai multe ore nisipul nesfîrșit și, afundîndu-se în gaură, dădeau tot de nisip, de un nisip absolut identic cu cel extras. Pînă ce au găsit un os. Acesta părea trofeul căutat de Trei Cuțite: semnul indubitabil că pînă și pe dedesubt sînt înconjurați de duhurile ce nu pot fi izgonite.)

A doua zi, centurionul dădu ordinul de plecare. în mod normal se considera trădare pînă și simpla îndepărtare de tabără la o distanță mai mare decît cea de ia care pot fi auzite semnalele de adunare. în deșert nu exista pericolul ca vreun om normal să încerce să se ducă de capul lui atît de departe singur. De acolo nu se putea evada pe cont propriu. De acolo se spunea că nu se poate dezerta deloc. Acum însuși comandantul garnizoanei le ordona să fugă. Dacă între timp ar fi venit vreo patrulă, i-ar fi putut minți că a primit instrucțiuni în acest sens. Dar deși n-a sosit nici măcar vreo caravană de negustori, Trei Cuțite pretindea totuși că avea ordin să părăsească oaza ce-i fusese dată în pază. Oamenii refuzară să plece pînă să le vină schimbul. După încă o zi, nu-l mai găsiră. Centurionul dezertase, strecurindu-se printre străjile adormite. (De cine să te păzești într-un ținut bîntuit doar de fantome?)

Drumul pînă la orizont se amîna nesfîrșit. Visase să ajungă linia unde nisipul se pierde în întinderile cerului, să se cațere cu ultimele-i puteri pe acea fișie și să se arunce de acolo în albastru. Răcoarea l-ar fi înviorat și i-ar fi redat forțele. în Ocean s-ar fi înecat sau ar fi dat de un pește mare pe care să-l încalece ori de o corabie romană sau inamică, de o insulă ori de un continent. Deșertul cu fantomele lui ar fi rămas pentru totdeauna în urmă. Doar că nu reușea nicicum să ajungă la linia aceea blestemată pe care să se urce, de unde să se prăvălească în albastru – momentul visat de luni de zile, iluzia ce-i dădea din ea însăși noi și noi puteri spre a continua. Orizontul se apropia și se îndepărta nu în funcție de cît i se tîrîse el în întîmpinare, ci de reverberația văzduhului, a acelui eter viu, mincinos, înșelător și diferit de aerul din oricare altă regiune a pămîntului. Aerul manevrat după voie de mulțimea infinită de duhuri ce și-au pierdut trupurile în pustiu.

În deșert, dacă nu dai de furtuni, nu există nimic mai ușor decît să numeri zilele: noaptea sosește punctual, n-ai decît să scrijelești pe un lemn ori de cîte ori se întunecă din nou. Trebuie doar să mai ai puterea pentru a trasa liniile. Sau să mai vezi rostul unui asemenea efort. Trei Cuțite renunță: o zi sau un an, care-i deosebirea, atunci cînd nimic nu mai conține altceva decît nimic?

Golit de timp, deșertul primește dimensiuni în plus, iar labirintul noi pereți. Cînd l-au găsit, Al Treizecilea abia putea fi deosebit de nisip: și tenul, și hainele, dar și părul primiseră culoarea aurului înșelător.

Îl căutau de mult. Dacă ar fi să-i dăm crezare eroului însuși, atunci ar trebui să acceptăm că a hoinărit aproape opt ani solitar prin pustiu. Dar nu există om să reziste măcar o lună singur acolo. Totuși, Trei Cuțite povestea tot felul de întîmplări stranii din răstimpul peregrinărilor sale: orașe fabuloase ascunse între dune i-ar fi deschis porțile ca întîiului muritor nimerit între zidurile lor de la potop încoace, femei mirifice l-ar fi inițiat într-o artă a iubirii nemaibănuită azi, uitată de mult. I-ar fi fost oferite titluri și comori pentru a-l amăgi să rămînă. O dată, delira Trei Cuțite, nimerise într-o grotă ce se dovedise intrarea într-un continent subpămîntean. Fusese primit ca un zeu printre băștinași, îl făcuseră stăpîn peste peșterile lor zugrăvite cu desenele unor animale dispărute, le condusese uriașa flotă într-o bătălie navală cu o altă putere subpămînteană, le cîștigase războiul, nu trebuia decît să se bucure de triumf. însă nu rezistase în întunericul de acolo, în noaptea veșnică, unde singurul astru este năluca îndepărtată a gurii peșterii prin care intrase. I se promise totul în bezna aceea, doar de drumul de întoarcere trebuia să uite: nici un supus al lumii de sub lume nu avea voie să se apropie de singura sursă de lumină, de ieșirea la suprafață. Al Treizecilea a călcat această interdicție și a fost prins și iertat. A călcat-o și a doua oară și – cu toată părerea de rău – l-au condamnat la moarte, l-au introdus într-o praștie uriașă și l-au azvîrlit spre lumină. Așa se face că, pe neașteptate, au dat soldații de el. Tocmai aterizase din locul unde ar fi putut fi rege.

Oștenii nu credeau o iotă din ceea ce le îndruga uriașul lor prizonier. îl legară și-i luară cuțitele, apoi îl urcară într-o căruță și se grăbiră spre nord, acolo unde se afla noul împărat, Maximin. Dezertarea Celui de Al Treizecilea din oaza din deșert fusese de mult uitată, o primejdie și mai mare plana acum asupra ostaticului: Maximin Tracul, primul împărat roman analfabet, primul suveran ce s-a ferit în toată domnia sa să se apropie de rafinata lui capitală, guvernînd prin mesageri și teroare, dorea să-l vadă. Maximin nu precizase că uriașul centurion din deșert trebuia arestat, însă fiecare copil știa că la noul august nu erai dus decît pentru a da socoteală pentru o vină ce, de cele mai multe ori, era stabilită o dată cu sentința. Noul împărat era un colos, îi depășea cu cel puțin două capete în înălțime pe cei mai robuști bărbați din preajma lui. Cu ani în urmă, cînd Alexander, fiul Mammaeei, l-a pus mai-mare peste recruți, Maximin îl cunoscuse pe Trei Cuțite. Văzîndu-i pe toți cei din preajmă cît sînt de mici, într-o zi își aminti de acel oștean, un fel de intermediar între el și ceilalți oameni.

(Primul împărat analfabet al Romei n-a fost și ultimul suveran lipsit de știință de carte. în ceea ce numim secolul XX al erei noastre, un maharadja iubitor de progres¹ ignora de asemenea scrisul. Dar construind șoselele cele mai moderne și folosindu-se din plin de telefon, ridicase considerabil nivelul de trai al supușilor lui. Maximin Tracul, însă, a fost stăpînitorul analfabet ce-și făcea probleme din ignoranța sa, din originea-i umilă, din complexele ce-l chinuiau. Mai mult decît neștiința, conștiința inferiorității îl măcina. Toți cei ce-i puteau aduce aminte de o altă stare trebuiau să moară. Și trebuiau să mai și plătească pentru a muri.)

Este greu de spus ce dorea, de fapt, împăratul de la Trei Cuțite. O cohortă primise ordinul de a-l aduce viu sau mort și soldații îl căutaseră îndelung pînă îi dăduseră de urmă. Prizonierul lor, atît de decolorat de soare, încît abia l-au putut deosebi de la cîțiva pași de nisipul în care zăcuse, trăind în halucinații, se întrema cu fiecare cană de apă băută. Iar soldații nu erau zgîrciți cu el, fiindu-le la început teamă că nu vor putea executa ordinul, părîndu-li-se că ostaticul va muri din clipă în clipă. Dar s-au înșelat: Trei Cuțite își recăpăta uimitor de repede culoarea – la început ochii se porniră să scînteieze albastru, apoi tot corpul își pierdu nuanța de aur fals, de nisip de deșert. Era de parcă ar fi udat o plantă veștejită și fiecare picătură de apă ar fi ridicat-o vizibil de la pămînt.

Nu s-a aflat niciodată ce intenții ar fi avut Maximin cu uriașul deșertului: unii credeau că voia să-l folosească drept sosie (deși, așa cum am arătat, din punct de vedere al înălțimii, Al Treizecilea nu era decît un intermediar între împărat și supușii lui), alții bănuiau că-l va omorî tocmai fiindcă acest simplu cetățean a îndrăznit să crească mai mult decît alții. Oricum, fără a aștepta să afle ce soartă i-ar fi rezervat suveranul, redevenind el însuși, Trei Cuțite a evadat dintre paznici, folosindu-se de un negustor de vinuri ce aproviziona și hanurile din regiunea unde au tras ei în lungul lor drum spre nord. Ostașii ce-l duceau pe înaltul lor prizonier la și mai înaltul lor stăpîn se pomeniră că, folosindu-se de acel angrosist de băuturi, Trei Cuțite reuși să se ascundă într-unul dintre marile butoaie și să dispară printre santinele. Cînd au prins de veste, paznicii s-au grăbit să-l ajungă din urmă pe negustor și, zdrobindu-i, spre disperarea lui, rînd pe rînd poloboacele, constatară că ostaticul le scăpase. Nemai- avînd ce repara, se consolară nespărgînd și ultimul butoi, ci bîndu-l pînă la fund. Ulterior și-au dat seama că aceasta ar fi fost metoda cea mai indicată de a-l căuta de la început pe fugar. Vinul era bun și, tot gustîndu-l, îl plîngeau printre sughițuri pe ticălosul acela mare, pe care nu-l vor mai vedea niciodată.

Se pripiră în judecată: noaptea următoare fură atacați de cel zadarnic căutat și în ultimul butoi: Al Treizecilea se întoarse spre a-și recupera cuțitele. De data asta era din nou însoțit de dulăul său înfricoșător, dispărut atîta amar de vreme și reapărut o dată ce stăpînul i-a redevenit cel de pe vremuri.

Dimineața, niște trecători găsiră tabăra soldaților, atrași de ecoul unor gemete slabe. Trei Cuțite îi surprinsese pe bețivi în somn și, ca să-și ia înapoi cuțitele, scăldase în sînge întregul loc. Cei doi-trei supraviețuitori au povestit despre cîinele negru, venit să le ia mințile muribunzilor, sosindu-le în întîmpinare și lătrîndu-i de pe malurile Styxului.

– O noapte mai îngrozitoare nu poate exista, dîrdîiau ei, amintindu-și de cele întîmplate.

Maximin Tracul nu l-a mai întîlnit niciodată pe Trei Cuțite.

Acesta știa că nu-i va fi ușor să se ascundă multă vreme. Statura îl trăda oriunde s-ar fi dus, însă – spre norocul lui – nici el nu era chiar singura grijă a împăratului. Dacă Maximin se Încăpățîna să rămînă la miazănoapte, Trei Cuțite hotărî să se îndrepte spre apus. Energia îi reînviase cu dobîndă, se simțea mai tînăr decît oricînd.

Al Treizecilea nu știa încă exact de ce se va apuca în continuare, atunci cînd a ajuns la Hispalis, Sevilla de azi. Principalul lui gînd era să fugă, să se îndepărteze cît mai mult de locurile unde ar mai putea fi căutat. Ce va fi mai încolo încă nu întrezărea. însă se simțea puternic, lungul somn profund din deșert îi refăcuse în totalitate forțele și, după eforturile trezirii, era încrezător în promisiunile zilei ce-l aștepta.

La Hispalis se opri. Fugise destul. Acum dorea să se bucure de viața de pe pămînt, după ce gustase atîta amar de vreme din cea din lumea de sub lume. Prima femeie frumoasă zărită deveni și subiectul iubirii sale fără de margini. Dragostea trufașă a cavalerilor medievali n-a fost cu nimic mai exclusivă decît cea a zdrahonului dezertor, nimerit întîmplător în Iberia antică. Trei Cuțite îi făcu frumoasei sale nenumărate cadouri scumpe din bani a căror obîrșie ar fi mai bine să n-o căutăm. își înconjura aleasa cu declarații patetice și o striga noaptea, trezind întregul cartier. Fericirea ei ar fi fost, poate, deplină, dacă n-ar fi fost măritată. Fericirea lui nu era știrbită cîtuși de puțin de acest amănunt. Ceea ce înflăcăratul amorez nu se străduia deloc să ascundă trebuia să ajungă și la urechile soțului înșelat, chiar dacă acesta, ca de obicei, fusese ultimul din tîrg care aflase evenimentul. Iubita începu să suspine mai adînc, Trei Cuțite, dimpotrivă, părea că simte abia din clipa aceea adevărata splendoare a situației. Iubita îl conjura să nu mai facă atîta zgomot, el se oprea în fața casei ei în toiul nopții, trezind, în continuare, nu numai slugile, ci și familiile din vecini. Pînă Ia urmă, se arătă, în locul adoratei, soțul ofensat, dar nu se putu apropia de vizitatorii nocturni, întrucît Trei Cuțite și chefliii ținuți mereu, în asemenea momente, pe lîngă el drept martori ai fericirii sale nelimitate erau însoțiți și de o arătare patrupedă imensă, neagră, urlînd înfiorător. (Niciodată mai tîrziu soțul nu fu dispus să admită că a văzut un cîine: fiara din amintirea lui avea un corp de taur, trei capete, gheare de leu, o coadă formată din șerpi exotici, iar de urlat urla încontinuu, întrucît, explica nefericitul, atunci cînd două guri făceau atîta gălăgie, a treia se odihnea și tot așa, cu rîndul, urletul era neîntrerupt.) Soțul nu s-a putut apropia de vizitatorii nocturni, în schimb, s-au apropiat aceștia de el, ducîndu-l pe cel mai masiv dintre ei pe brațe. Omului i s-a făcut rău, i-au explicat gazdei, pe care o rugară, dacă are atîta bunătate, să ajute la îngrijirea nefericitului. Așa că Trei Cuțite fu dus cu mare pompă în casa iubitei și îngrijit cu devotament de însăși doamna casei o zi și o noapte, însă, în ciuda dimensiunilor atît de mari ale corpului bolnavului, puterile nu-i erau suficiente spre a învinge suferința atît de repede. Așa că a mai rămas o zi și încă o săptămînă pentru a fi tratat în acel loc, spre hazul întregului oraș. Cînd, în sfîrșit, bolnavul prinse forțe îndeajuns ca să poată ieși, desigur însoțit, în oraș, se îndreptă direct spre primul bijutier și-i cumpără soției bravului său binefăcător un set întreg de podoabe: broșă, colier, trei brățări, trei inele cu aceleași motive, pandantive asemenea, la fel și cercuri pentru glezne – periscelides –, toate, bineînțeles, din aur.

Cînd sosi timpul să-l plătească pe meșter, îi lăudă atît de mult marfa, încît mai cumpără – desigur, tot pe datorie, dar la un preț identic – și un set la fel, însă din bronz. Tîrgul se făcu în prezența mai multor martori garanți – printre ei, și fericitul soț al unei asemenea frumuseți de femeie. Totuși, după o vreme, bijutierul începu să devină din nou sîcîitor cu pretențiile asupra plății. Trei Cuțite sosi iarăși cu întreg alaiul de garanți și lăudă atît de mult produsele acelui atelier, încît îi determină și pe alții să cumpere de acolo, aceia plătind pe loc, iar el, ca să arate că n-a vrut să înșele pe nimeni, a mai luat un set identic de podoabe, însă de data asta din argint, la prețul oferit inițial pentru piesele din aur curat. O astfel de dărnicie din partea unui mușteriu ce nu se tocmea niciodată, dar care a mai adus cu sine și clienți solvabili, întrecîndu-se să cumpere și să plătească pe loc, precum și garanți dintre cei mai serioși pentru propria-i cumpărătură, a mai muiat inima aurarului. Apoi, însă, Trei Cuțite începu să fie văzut tot mai rar prin Hispalis și, atunci cînd reapărea, era mereu însoțit de fiara neagră ce mîrîia atît de înfricoșător. Pînă la urmă, discuția decisivă avu loc în casa vajnicului soț. Trei Cuțite se arătă mărinimos; pînă și cîinele se tolăni, dînd impresia că dormitează la picioarele stăpînului său.

Iată, spuse Al Treizecilea, oricît l-ar durea inima, el încă nu apucase să-i dăruiască frumoasei doamne setul de bijuterii din argint. Soțul n-avea decît să le ducă înapoi la bijutier, dacă-i curge prin vene un sînge atît de cărpănos. El, Trei Cuțite, pune toate acele piese pe masă și stăpînul casei n-are decît să decidă după cum îi dictează inima. Oricum, Al Treizecilea își plătea în felul acesta datoria și soțul preafrumoasei nu trebuia să tragă nici un fel de ponoase în calitate de garant.

Și celelalte două seturi?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.