Oul de Aur (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Al Treizeci și cincilea a rămas în Sicilia pînă la moartea lui Valentinian I, făcînd din vechea colonie, pentru ultima dată în antichitate, un topos despre care să se vorbească pînă departe. Pînă la vîrsta de treisprezece ani, cînd va părăsi, în sfîrșit, această „colivie de aur“, cum va denumi mai tîrziu locul copilăriei sale, Metafaustus s-a lovit de nevoia de cărți, de tot mai multe cărți, precum și de substanțe cu ajutorul cărora să-și realizeze experiențele. La nici zece ani, vorbea despre Lilybaeum ca despre o nouă Crotonă unde, în locul atleților, vor stăpîni savanții. Voința lui se dovedi atît de puternică încît reuși să fie numit, prin- tr-un înscris imperial, în fruntea localității, avîndu-i drept locotenenți, în această calitate, pe cei doi mentori ai săi.

Orașul se constituise într-o ciudățenie seducătoare din toate punctele de vedere: pentru prima oară în amintirea istoriei, o colonie era condusă de un copil, dar acesta însuși merita să fie întîlnit datorită științei extraordinare pe care o poseda. Metafaustus devenise un fel de oracol unde veneau bărbați și femei din cele mai îndepărtate locuri spre a afla, cu o clipă mai devreme, ceea ce se va întîmpla. însă, întrucît răspunsurile băiatului nu erau întotdeauna pe potriva orizontului de așteptare al autorităților, Teofan și Aristide fură sfătuiți să împiedice, pe cît posibil, asemenea consultații.¹

Inițial, în „colivia de aur“ existase doar impedimentul lipsei unei biblioteci exhaustive. Cei doi mentori cerură încuviințarea de a traversa împreună cu discipolul lor Mediterana spre a putea folosi nenumăratele comori lexicografice ale Alexandriei, în loc de aceasta, poate spre a nu Fi interpretată în alt fel călătoria arianului Teofan în nordul Africii, s-a dispus ca, de două ori pe an, să se aducă la Lilybaeum cîte un transport masiv de lucrări, care erau mereu înlocuite și restituite. Această soluție, deși greoaie și incomodă – chiar riscantă, întrucît unul dintre transporturi s-a pierdut pe mare… –, a satisfăcut setea de informații a copilului minune.

Inițial, Al Treizeci și cincilea citea tot ce-i cădea în mînă, nu lua niciodată notițe și reținea fiecare amănunt. Dar datele nu se așezau cuminți în cutiuțele memoriei, ele ieșeau la suprafață ori de cîte ori li se simțea nevoia și se înșiruiau în cele mai neașteptate alcătuiri. Atunci a descoperit copilul cît de puține lucruri sînt noi și cît de incredibil se repetă toate.

Metafaustus, care de la vîrsta de cinci ani nu părăsise Lilybaeum, putea să descrie cu exactitate cetăți și provincii niciodată vizitate. „Aveam imaginea exhaustivă a unui orb“, va spune Al Treizeci și cincilea mai tîrziu, cînd va descoperi aievea numeroase dintre locurile pe unde a umblat multă vreme doar în imaginație. La zece ani copilul părea să știe tot, însă cunoștințele îi erau lipsite de culoare. Aceasta a fost prima decepție.

A doua a venit din orgoliu: deși era celebritatea de necontestat a cetății și a întregii Sicilii, omul care părea să cuprindă cu mintea întregul univers, era profund uimit cînd îi era dat să audă de la călătorii sosiți de aiurea că la Constantinopol, la Mediolanum sau la Roma viața își urma cursul trepidant, absolut indiferentă și ignorantă în ceea ce-l privea. Dintre sutele și sutele de mii de oameni ce mișunau prin imperiu, cei mai mulți habar n-aveau că exista undeva în sudul Italiei o colonie condusă de un copil și că acel copil era în stare să reproducă învățăturile cele mai diverse în limbile lor originale sau să facă experiențele cele mai ciudate și cele mai înspăimîntătoare. Faptul că și așa nimeni nu era în stare să-l urmărească în demersul său nu-l deranja, dimpotrivă, el pretindea, însă, cu atît mai mult, ca lumea să-l admire și să-i recunoască superioritatea. Doar el știa să facă apropierile cele mai uimitoare, doar el avea acces la „știința științelor”.

Ceea ce-l întrista cel mai mult pe Metafaustus era că tineri ignoranți, „fără nici un merit personal”, se bucurau de admirația nu numai a femeilor proaste, dar și a unor bărbați în toată firea. Sosirea la Lilybaeum a unui soldat din garda alanilor a produs în regiune o mai mare emulație decît o vizită a celebrului filosof Themistios. Pînă și înțeleptul învățător al Celui de Al Treizeci și cincilea, Aristide, se arăta sedus de prezența necioplitului barbar. Rezultatul a fost un scandal în toată regula, gelozia copilului fiind atît de cumplită încît, prin poziția sa, a ordonat expulzarea militarului. Ceea ce a dus la mari îngrijorări din partea oficialităților locale. Noul împărat, Grațian, ridicase garda alanilor la rangul pretorienilor, ba mai mult, începuse să se și îmbrace la fel ca favoriții săi. Gestul lui Metafaustus putea fi interpretat drept o ofensă adusă însuși augustului.

Și, într-adevăr, nu peste multă vreme sosi un magistrat imperial cu sarcina de a cerceta cazul. Se pare că doar educația aleasă a fiului lui Vaientinian l-a salvat pe tînărul erudit de la niște consecințe mult mai neplăcute. Grațian, crescut în stima artelor și științelor, deși foarte supărat, s-a mulțumit să-l revoce pe Metafaustus de la conducerea coloniei pe motiv că era… prea tînăr. Asta l-a descumpănit cu totul pe împricinat. Pe de o parte, afirma el – destul de imprudent –, însuși Grațian fusese ridicat de tatăl său la rang de august la vîrsta de numai opt ani, pe de altă parte, Metafaustus se săturase să fie admirat de fiecare dată în primul și în primul rînd datorită precocității sale și abia apoi pentru motivele reale ale aptitudinilor lui excepționale. Ba, mai mult, atît Teofan, cît și Aristide, cei doi mentori, îi aduceau mereu aminte că trebuie să-i respecte pe cei mai în vîrstă decît el, întrucît cunoștințele singure nu pot compensa întru totul experiența vieții. învățătorii încercau să sădească în el dreapta măsură și umilința, însă băiatul era prea convins de superioritatea sa chiar și asupra celor trimiși să-i îndrume pașii, încît nu mai era dispus să accepte un asemenea argument. Anii treceau mult prea încet pentru el și afișata superioritate a adulților îl enerva. „De ce, se întreba el și, cîteodată, în cumplitele-i accese de furie, o spunea și cu voce tare, de ce trebuie eu să mă ploconesc în fața unor adulți doar pentru că aceștia au avut noroc și n-au murit copii și nu trebuie să accepte, mai degrabă, bătrînii adevărata scară de valori, cîntărindu-se meritele brute și nu exterioarele circumstanțe aleatorii, cum ar fi, de pildă, etatea?“ Era acesta un subiect asupra căruia nu putea ajunge niciodată la un numitor comun cu cei din jur.

Din acest motiv, și „minunile” săvîrșite de el în prezența nenumăraților curioși veniți să admire doar copilul teribil începură să-l irite. De exemplu, străinii soseau în număr mare la Lilybaeum nu spre a fi vindecați de un medic de excepție, ci pentru a fi văzuți de un prunc făcător de miracole, ceva în genul nenumăraților sfinți care tratau cu ajutorul moaștelor în anumite locuri unde se petrecuseră diferitele viziuni divine. Iar Metafaustus ce făcea? El folosea pentru vindecare efecte apo- tropaice utilizate încă de un strămoș uitat în istorie – Astronomul sau Al Unsprezecelea, după cum l-a numit scribul în lunga-i scriere –, metode la îndemîna celor ce cunoșteau științele și energiile elementelor. Astfel, Al Treizeci și cincilea a studiat atît scrierile acelui savant – despre care nici măcar el nu mai știa că i-a fost rudă directă –, dar și proprietățile pietrelor atît de formidabil și unic descrise de Puer, străbunicul său. O știință moartă se lăsa greu recucerită. Fragmente disparate se adunau anevoie într-un tot operativ. Piramida magică a lui Pythagora, preluată prin erudiția egipteană, labirinturile Astronomului și procedurile lui Zamolxis și ale lui Christos, precum și structurile rocilor atît de metodic analizate de Puer se structurau cu greu într-o relație cauză-efect. Și mai erau și atîtea alte surse livrești… Minunile provocate de Moise, de zeii Orientului, de primii regi… Totul trebuia reinventat. în laboratorul său, Metafaustus tortura animale, după ce le punea să poarte, o vreme, amulete misterioase. Martori oculari pretindeau că Al Treizeci și cincilea celebra rituri orientale. Piramidele sub care obișnuia să-și petreacă zilnic anumite perioade de timp, podoabele misterioase de care nu se despărțea, cristalele de cuarț folosite pentru tratamente, schimbarea structurii și a proprietăților metalelor, toate făceau din acest alchimist anacronic un vrăjitor, însă, în același timp, contribuiau la sporirea aurei de mister, de supranatural a prezenței sale. Cei doi mentori asistau neputincioși la tribulațiile celui ce de mult nu le mai era discipol decît cu numele. Ei îl urmăreau dezorientați, mai ales după ce băiatul catadicsea să le dea explicații logice pentru fenomenele pe care Ie provoca. Ca să-l poată supraveghea, trebuiau, în primul rînd, să-l înțeleagă. Pentru aceasta erau obligați să facă ei pe ucenicii, să-l ajute în laborator, să-i caute, anumite detalii în cărțile pe care le indica el.² Însă ritmul de lucru al copilului era năucitor, el aproape că nu mai dormea deloc și tot ceea ce întreprindea, fiecare raționament, se baza pe un șir lung de silogisme și apropieri ce nu puteau fi urmate de gîndirea supradotată – dar încă „normală” – a mentorilor. Așa că ei nu ajungeau decît – în cel mai bun caz – la frînturi de înțelegere, la unele insule „lucide”, fapt suficient totuși spre a-i convinge că Metafaustus mergea pe un drum real.

La moartea lui Valentinian I și, mai ales, după incidentul cu soldatul din garda alană, Teofan și Aristide îi cerură lui Grațian să i se îngăduie elevului lor – și lor înșiși – să părăsească Sicilia și să se stabilească într-unul dintre celebrele centre tradiționale de cultură, în caz că nu le va fi permis să facă acele călătorii de inițiere atît de necesare unui filosof în formare. Metafaustus împlinise treisprezece ani, dar notorietatea sa nu era numai strict locală, ea pătrunsese și în cercurile din preajma augustului. Și, ceea ce era mai neplăcut, Grațian aprecia numai erudiția și memoria excepțională ale Celui de Al Treizeci și cincilea, pe cînd puterile sale magice îi inspirau teamă. Dar cel mai grav era că penetraseră pînă la urechile împăratului accesele de orgoliu ale acelui băiat ieșit din comun: astăzi e vorba doar despre un prunc, dar mîine poate că ambiția îi va cere nu numai să devină cel mai mare savant al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor, ci și cel mai puternic om al universului. Imperiul zdruncinat de atîtea războaie fratricide năștea, pe bună dreptate, suspiciuni. Metafaustus devenise un pericol public pentru liniștea lumii.

Teama lui Grațian, care și el se schimbase între timp, avea temei: mai multe tentative de a-l otrăvi pe micuțul vrăjitor s-au soldat cu eșecuri totale. Metafaustus era în stare să înghită și cele mai puternice toxine fără a suferi nici cele mai mărunte consecințe. Doar că, asemenea lui Mitridate al Vll-lea, un rege al Pontului care a trăit cu o jumătate de mileniu mai devreme, Al Treizeci și cincilea își obișnuise de timpuriu organismul cu efectul otrăvurilor. Spre deosebire de suveranul prudent, Metafaustus n-a făcut experiențele sale decît din curiozitate științifică. Întîmplător, rezultatele i-au salvat viața.

Cel mai mirat dintre toți contemporanii, dacă ar fi aflat de tentativele eșuate ale atentatelor încercate asupra sa, ar fi fost Metafaustus însuși. El nu și-a pus niciodată problema unei funcții administrative. Chiar și demnitatea de la Lilybaeum n-a acceptat-o decît din orgoliu, întrucît mai credea că rangurile se obțin datorită unor merite cîștigate, iar el știa că este fără îndoială omul cel mai valoros din colonie. Să urci pe scara ierarhiei administrative sau militare era mult sub nivelul ambițiilor lui. Nici chiar divinitatea împăratului nu i se părea o ispită: în cei doar treisprezece ani cîți i-au fost dați să trăiască pînă atunci, a apucat domniile lui Julianus, Iovian, Valentinian I, Valens, Grațian și acum, iată, a urcat și Valentinian II pe tron. Și asta într-o perioadă de relativă stabilitate și fără a-i mai socoti pe numeroșii uzurpatori răsăriți mereu asemenea ciupercilor după ploaie. Ierarhia statului i se părea copilului paralelă cu propria-i scară de valori și, drept urmare, nu-l interesa absolut deloc. Dar cine să-l creadă? Doar cineva apt de a gîndi ca el. Or, asemenea contemporani erau prea puțini, iar părerea lor nu conta în domeniu. Și în nici un caz în ochii lui Grațianus.

Solicitările lui Teofan și ale lui Aristide de a li se permite a-și scoate elevul din Sicilia se repetau tot mai insistent, așa că împăratul trebuia să ia o decizie, mai ales după ce eșuaseră cele cîteva atentate. Pînă la urmă, lucrurile s-au rezolvat într-un cu totul alt mod decît speraseră cei doi profesori: mereu mai înfricoșat de faima lui Metafaustus și aflat sub influența rapoartelor exagerate în legătură cu acest subiect, Grațianus intențio- nă să-l acuze pe tînărul învățat de vrăjitorie, reînviind pentru aceasta cumplitele procese dezlănțuite la ordinul tatălui său cu doar puțini ani în urmă. Dacă imperiul și, în primul rînd, Roma n-au fost din nou scenele unor simulacre de justiție urmate de torturi și execuții sumare, aceasta s-a datorat doar faptului că subiectul principal al acestor înscenări, Al Treizeci și cincilea, a dispărut pur și simplu.

Dar iată ce povestește legenda: băiatul – care nu împlinise încă nici paisprezece ani –, neavînd habar despre insistențele celor doi tutori ai săi de a putea părăsi Lilybaeum, preocupat doar de experiențele sale și de marea tristețe că lumea nu-l aprecia după cuviință doar fiindcă era încă minor, iar prejudecata cere întotdeauna un savant bătrîn și neapărat cu barbă, ar fi făcut acel pact straniu cu Diavolul, pact ce stă la baza mitului clasic. Da, dar Metafaustus nu dorește, asemenea modelului medieval, să-și ofere faima în schimbul unui trup tînăr, ci, dimpotrivă, Al Treizeci și cincilea își vinde tocmai sănătatea și junețea pentru o glorie pe care nu are răbdare s-o aștepte să vină pe traseele ei naturale. Ceea ce l-ar fi dus la luarea cumplitei decizii ar fi fost un titlu neoficial primit de la împărat, titlu ce-l numea „Copilul cel mai învățat al întregii lumi civilizate”. Asta i se păru lui Metafaustus prea de tot: toată știința și toate rezultatele nebănuite ale inteligenței lui erau reduse la performanțele unui simplu prunc! Cînd lumea i se adresa conform noii titulaturi recomandate de august, băiatul simțea în ea doar batjocură. Orgoliul său nu mai putea suporta insulta.

Cum împăratul reitera atmosfera proceselor de vrăjitorie intentate de niște magistrați setoși de sînge omenesc în timpul domniei tatălui său, terenul era pregătit și populația era dispusă să creadă orice. Procesele de sub Valentinian avuseseră în ochii poporului și un efect de satisfacție, întrucît fuseseră implicați foarte mulți nobili și avuți, exceptați pînă atunci de asemenea neplăceri. Plebea se simțise răzbunată. Pe de altă parte, imperiul mișuna de făcători de minuni, de sfinți tocmai trecuți în lumea cerurilor – ale căror moaște deveniseră pioase obiecte de comerț –, faptele mirifice ale martirilor se opuneau blestemățiilor unor elemente ale răului, unor vrăjitori puternici, demni vrăjmași ai celor ce-i vor răpune. Isprăvile eroilor sînt cu atît mai mărețe cu cît forțele ce li s-au împotrivit au reprezentat, la rindui lor, primejdiile cele mai cumplite.

Terenul era pregătit: poporul trăia într-o lume plină de eroi și de damnați, într-o lume unde minunile se succedau la tot pasul și, în fiecare ungher al imperiului, un pact cu Diavolul făcea parte din realitatea cotidiană.

În fapt, Aristide din Paf povestește într-o epistolă către celebrul său consătean Themistios că tînărul său discipol ar fi fost într-o cumplită primejdie de mai multă vreme, invidia proștilor, însă și frica puternicilor făcînd din el ținta numeroaselor atentate. Lui Aristide îi era frică. El se dovedise îngrijorat cu temei, nu mult după aceea pierind el însuși. într-o asemenea încercare, Teofan din Sicilia, omul care se simțise cel mai în siguranță la Lilybaeum, deoarece se găsea la cîteva zeci de mile de satul unde a văzut pentru prima oară lumina soarelui, era îngrijorat și el. însă tonul scrisorii lui Aristide este cel al unei fiare hăituite: el se teme pentru viața elevului, dar este înspăimîntat și fiindcă își simte propria-i moarte. într-o zi, cu puțin timp înainte de a scrie epistola, Metafaustus fusese surprins în vreme ce încerca efectul magic al cristalelor sale asupra unui țap. Doi soldați pătrunseseră în odaia de studiu a băiatului și-l loviseră pe la spate cu săbiile. Norocul lui Aristide fusese că e! se aflase într-un colț întunecat al sălii, ascuns după un maldăr de cărți și instrumente de măsură, iar atacatorii, grăbiți să-și termine cît mai repede misiunea infamă, au izbit din plin și au fugit. A urmat o scenă, povestește martorul ocular, pe cît de incredibilă, pe atît de cumplită: săbiile ucigașilor l-au atins pe Metafaustus în timp ce se afla aplecat cu piatra sa asupra animalului de experiență și se prăbușise peste țap. Mîna continua să-i strîngă în pumn cristalul de cuarț, dar acum atingea și blana lighioanei. înlemnit de spaimă, Aristide nu îndrăznea să se miște. Din corpul animalului părea să se transmită prin pumnul închis al băiatului – deci prin piatra aflată acolo – un mănunchi de raze, iar în încăpere se făcuse îngrozitor de cald. învățatul avea impresia că totul, cărți, obiecte și ființe, va lua foc din clipă în clipă. O lumină puternică invadase întreg spațiul. Privind mai atent, văzu copitele și coarnele țapului mărindu-se și animalul porni să semene tot mai mult cu Diavolul, așa cum era descris de către autorii vremii. După o perioadă nesfîrșit de lungă, atmosfera începu să se răcească și Metafaustus se ridică de deasupra animalului peste care se prăbușise. Aristide înlemni, căzînd, dacă se poate spune așa, din spaimă în spaimă. Nu era Al Treizeci și cincilea cel ce-și revenise la viață: în locul lui se îndreptă de spate un bărbat în vîrstă, cu o barbă lungă și cu pielea puternic ridată. Doar din ochi îl trăda melancolia, întreruptă din cînd în cînd, la intervale aproape regulate, de sclipiri de furie. Erau ochii lui Metafaustus. După ce personajul părăsi odaia, Aristide cercetă țapul. Acesta era inert, însă de pe chipul mortăciunii răzbătea un rînjet diabolic, „inuman”. Aici se oprește relatarea din epistola lui Aristide către Themistios.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.