Oul de Aur (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Acum traseul urmat primește o finalitate: savantul și-a vîrît în cap că a sosit momentul de a realiza un „marș universal al științei”. Temerile lui Grațianus începeau să se adeverească: Al Treizeci și cincilea cerea ca ierarhiile administrative să fie înlocuite cu ierarhii bazate pe dovezile cunoașterii. Metafaustus pretindea să fie salutat ca un om superior, considerat ca atare, chiar dacă, în cazul lui, aceasta nu incumba nici un fel de altă supunere. Prin localitățile pe unde trecea, înlocuia conducătorii găsiți cu oamenii cei mai culți. Cînd se lovea de rezistență, trecea la represalii. Reforma plănuită era totală: pînă și sistemul monetar i se părea învechit, el înlocuindu-l cu „dreptul natural al celui mai inteligent și celui mai cult de a primi necondiționat tot ceea ce dorea de la cei aflați mai prejos”. Rangul, astfel stabilit, era marcat cu un număr de perle pe care fiecare om (cetățean roman sau barbar) îl purta la vedere pe piept. Cel mai inteligent și mai cult avea puteri totale asupra celui ce etala cu o perlă mai puțin pe straie. Cînd i s-au adus la cunoștință fapte nedemne săvîrșite de protejații săi, Metafaustus ar fi replicat:

„Știința nu este totuna cu morala. Știința poate fi și rea. Dar, pe măsură ce toți oamenii vor deveni niște erudiți, micile nelegiuiri își vor pierde conținutul. Nimeni nu va mai fura sau nu va mai ucide pentru un obiect oarecare, întrucît belșugul de produse va descuraja drept iraționale asemenea tentative. Poate că se vor săvîrși altfel de crime. Nu știu. Dar eruditul este omul viitorului și noi trebuie să luptăm pentru viitor!”

„Indiferent ce ne va aduce acel viitor?” l-au întrebat.

„Indiferent!” a fost răspunsul. „Viitorul reprezintă știința, iar știința reprezintă gloria!¹¹

Prima „capitală” a „marșului universal al științei” Metafaustus a stabilit-o la Lugdunum, în Gallia, actualul Lyon. Fosta Copia Claudia Augusta, înfrumusețată de Traian, era într-adevăr o capitală. Ea palpita ca o inimă a nordului și faptul că Meta- faustus a reușit să devină ciudățenia de necontestat a regiunii îi conferea o notorietate mai mare chiar decît un Lilybaeum într-o margine pierdută a imperiului. La Lugdunum îl biruise Septimius Sever pe Albinus, aici se vor înfrunta în curînd mai-marii contemporani ai lumii. Deocamdată, însă, Al Treizeci și cincilea, pornind de la etimologia numelui cetății³, a ridicat craniile la rang de emblemă a orașului și a propriei sale nobleți: scăfîrlia reprezintă fortăreața minții, spunea Al Treizeci și cincilea, dar oasele erau degrabă asimilate cu isteria moaștelor și simbolul a fost repede acceptat.

Metafaustus vorbea iarăși despre „știința științelor” și înțelegea prin aceasta o disciplină aptă de a reuni cunoștințe din toate domeniile, de a face legăturile cele mai neașteptate și de a folosi întotdeauna explicații provenind din exclusivitatea direcțiilor spiritului. „Numai cel aflat în stare de a reuni adevăruri ce nu par compatibile este gata de a pătrunde taina (adevărului)” va scrie el pe steagul cetății.

Viața la Lugdunum se desfășura într-un amestec mult mai eterogen de națiuni, în comparație cu închistatele obiceiuri din Italia. Populații provenind din istorii foarte diferite acceptau mai ușor minunile savantului. Acela încerca să le legitimeze și, drept urmare, pretindea ca locuitorii orașului să se supună criteriilor lui de apreciere. El îl înlocui cu de la sine putere pe guvernator, un soldat de carieră, și numi consilieri aleși prin concurs. Testul consta într-o verificare la care trebuiau să răspundă toți bărbații majori. Este ciudat că nimeni nu l-a deranjat aproape trei ani pe Metafaustus în reformele-i adînci, că nu a sosit nici o armată de la „centru”, că nu s-a semnalat nici o tentativă de a fi alungat sau executat.

În afara ierarhiilor administrative, Metafaustus era obligat să se îngrijească totuși și de apărarea ținutului, mai ales că lime- surile erau tot mai des atacate de niște populații ce soseau fără încetare, de parcă marginile necunoscute ale lumii ar fi generat fără oprire noi și noi seminții. Deși repulsia Celui de Al Treizeci și cincilea față de soldați era cunoscută, el invidiindu-i pentru succesele facile (native, deci nedobîndite prin muncă – ceea ce nu era întotdeauna adevărat), i-a împărțit pe bărbați în mai multe legiuni și le-a fixat ofițerii după niște performanțe atletice, folosind modelul lui Pythagora de la Crotona și al lui Zamolxis din Dacia. în timpul rămas liber de la îndatoririle militare sau civice, bărbații erau chemați să studieze mai multe ore zilnic la școală sau la bibliotecă. Chiar și cei ce nu știau citi erau îndrumați într-acolo, considerînd savantul că momentele de reverie între cărți nu pot decît să ducă la o adîncire a gîndu- rilor. Cei mai dotați dintre toți erau invitați să asiste la experiențele „doctorului în toate științele”, unii putînd chiar să-l ajute în laborator. O dată la trei luni se organizau examene și, în centru] orașului, la forumul lui Traian, cei mai merituoși erau răsplătiți cu noi perle, ceea ce-i ridica în ierarhia generală.

Dar și alte recompense îi așteptau pe cei mai buni discipoli ai savantului. Acesta realizase în retortele sale o licoare pe care n-o oferea decît cu mare zgîrcenie și doar la ocazii deosebite. Era un afrodisiac puternic dăruit drept premiu, afrodisiac ce, odată consumat de către femei, îi prilejuiau fericitului lui aducător ore de neuitat, mai ales după ce era și el pregătit cu puterea cristalelor lui Metafaustus. (O dată, se spune, i s-ar fi furat vrăjitorului o cantitate din elixirul său. Cei ce au vrut să profite de efectele licorii asupra unor femei au fost pur și simplu sfîșiați de acestea deoarece n-au avut parte și de pregătirea complementară…)

Cei doi-trei ani petrecuți de aiuritul savant la Lyon li s-au părut mai tîrziu locuitorilor un vis urît. Obligațiile la care au fost supuși, disciplina rigidă, grozăvia puterilor fără de margini ale lui Metafaustus și, în special, ușa întredeschisă înspre știință, fără ca să fi intrat cu adevărat vreun novice peste prag, i-au făcut pe oameni să perceapă o boare înspăimîntătoare, pe care, în subconștient, o resimțeau mereu ca pe o amenințare directă.

E greu de spus de ce au părăsit Metafaustus, Țipor, Teofan și Țapul orașul Lugdunum. Teofan avusese rolul unui fel de administrator general, Țipor se distra studiind obiceiuri și locuri, plecînd de multe ori adînc în teritoriile hiperboreene, revenind cu blănuri scumpe, cu chihlimbar și nestemate. Țapul era ocupat fără răgaz, trebuind să facă față ritmului cumplit de lucru al stăpînului său. Al Treizeci și cincilea, avînd orgoliul satisfăcut, se ocupa efectiv de cercetări științifice, ceea ce nu-l mulțumea prea mult pe servitor. De aceea, Diavolul avea grijă ca, din cînd în cînd, să mai treacă prin Gallia cineva, în drum spre Britannia, de pildă, cineva care să nu fi auzit pînă atunci de „revoluția științifică” a lui Metafaustus și nici măcar de Metafaustus însuși. Atunci savantul se înfuria și mai trîntea cîte o ispravă spre a-l băga în sperieți pe străin și a-l face să ducă pe cît de departe posibil cele trăite.

Într-o scrisoare de-a lui Teofan se spune că Metafaustus ar fi plecat în Britannia întrucît a ajuns la concluzia că „revoluția științifică mondială” trebuia făcută sistematic, pornind de la un capăt la celălalt al lumii. în documentele oficiale ale vremii, însă, se vorbește de faptul că „ticălosul” s-ar fi dus să se întîlneas- că pe furiș cu Maximus, un compatriot și tovarăș de arme al lui Theodosius, numit acesta, între timp, succesor al lui Grațianus.

„Britannia este o regiune fertilă în tirani” pare să provină de atunci. într-adevăr, Maximus a uzurpat tronul și a domnit o vreme peste mai multe provincii. în 383, Maximus l-a ajuns pe Grațian din urmă și l-a ucis la… Lugdunum. Aceasta ne-o povestește istoria. Întrebarea este, însă, cum de a venit Grațianus tocmai atunci la Lugdunum, cînd Metafaustus abia părăsise de o vreme cetatea? Probabil că totuși Al Treizeci și cincilea n-a plecat de bunăvoie… Pe de altă parte, Teofan vorbește despre necesitatea unei „cuceriri sistematice” a lumii din partea științei. De parcă de la Lugdunum încercarea n-ar fi fost eficientă dintr-un anumit motiv. Să nu fi fost Țapul suficient de puternic pentru a opri singur legiunile împăratului legitim și să fi fost nevoie de ajutorul uzurpatorului?

Legenda povestește că din Brilannia ar fi sosit cu Maximus 30 000 de soldați și 100 000 de plebei. Era o armată considerabilă aceasta. însă oastea n-a venit singură: luptătorilor li se promisese drept răsplată pentru vitejia și devotamentul lor… cîte o fecioară. Pe continent ar fi debarcat o armată de tinere fete: erau în număr de 71 000, dintre care 11 000 nobile, conduse toate de Sfînta Ursula. Această expediție năstrușnică, atestată documentar, se potrivește teribil cu procedeele puse la cale de Al Treizeci și cincilea. Numai că fecioarele greșesc drumul, acostează într-o altă parte și, pînă la urmă, după un scurt calvar, sînt surprinse de huni și ucise pînă la una. [Femeile rămîn fecioare, la fel ca și Sfînta Margareta, ca și mireasa pe care Metafaustus a încercat s-o seducă în drumul său spre Gallia, la fel ca atîtea altele din legenda savantului damnat. S-a sugerat (Willert) că partea aceasta ar ține de influența creștinismului timpuriu în povestirile ce ne-au rămas. Scribul crede că, mai degrabă, obsesia fecioarelor din legenda lui Metafaustus reprezintă un subiect ce ar trebui studiat în sine. ] Dar ciudățenia nu se termină aici: Teofan, arianul, va deveni și el… fecioară! După ce Theodosiu îl învinge pe Maximus pe Sava și-l ucide lîngă Aquileia, arianismul este definitiv zdrobit. Pînă și Valen- tinian II și mama lui, Iustina, arieni convinși, trec la credința niceană. în aceste condiții, situația lui Teofan devine cît se poate de dificilă. Ca să-l salveze, Metafaustus îl transformă… într-o fecioară. Bătrînul secretar îi va însoți și pe mai departe pe Al Treizeci și cincilea, deși rolurile se vor fi inversat cu totul: inițial, fiul lui Enandros a fost un copil și Teofan un bărbat între

două vîrste, acum Al Treizeci și cincilea apare în postura unui om mai degrabă bătrîn, iar celălalt într-un trup adolescentin.

Deși… întreaga-i vreme încearcă să-l confirme. Contemporanul său, Sfîntul Augustin, spune: „Cea care este fecioară la trup, dar nu și în minte, tot nu va primi recompensă în viața de apoi!“ Parcă ar fi grăit însuși Metafaustus…

Încă o dată: cultul acesta al fecioarei va fi caracteristic poveștii lui Metafaustus și, indiferent dacă a fost sau nu influențat și de dogma creștină, el provine din nostalgia față de Margareta, cea care n-a putut fi niciodată cucerită. Al Treizeci și cincilea impune, nu întîmplător, moda aproape terorizantă a „perlei romane”, o perlă sintetică din bucățele rotunde din alabastru tratat cu ceară și cu esență de perle. (A nu se uita: „Mărgărită” = „perlă”!) Respectivei bijuterii, ce a cucerit brusc întreaga piață a imperiului, i s-au căutat tot felul de origini, mai ales religioase, însă cel ce a obținut monopolul explicit asupra comerțului cu acest produs a fost evreul Țipor… împuternicit de către împăratul creștin Theodosiu!

O dată cu domnia lui Theodosiu cel Mare are Ioc și ultima perioadă a activității lui Metafaustus. Este ciudat cum tocmai sub acest august iubitor de știință și artă, Al Treizeci și cincilea pare să renunțe la utopia „revoluției științifice mondiale” și la desăvîrșirea „științei științelor”. Ambițiile lui par să fie acum altele. Și manifestările i se schimbă. Dintre cei patru, cunoscuți a fi cutreierat mereu împreună lumea, nu rămîn decît doi: Teofan se retrage la o mînăstire… de maici, Țipor este preocupat de comerțul lui cu perle romane. Metafaustus nu mai e întovărășit decît de Țap.

Theodosiu a folosit împotriva rivalilor săi o cavalerie formată din huni, alani și goți. Barbarii erau acum cei ce luptau în folosul supremației unuia sau altuia dintre împărații romani. Bătrînul savant – de nici treizeci de ani, cum îi plăcea să se alinte – se distra pe seama calităților native ale acelor „semisăl- batici”. Folosind în continuare vehiculul său năzdrăvan, el gonea în fața trupelor călări și studia galopul cailor. Apoi își utiliza observațiile și-i învăța pe oșteni cum să folosească în modul cel mai economicos cu putință mișcările animalelor. Theodosiu nu putea fi decît mulțumit de munca acestui antrenor neașteptat. Doar că inițiativele lui Metafaustus nu se terminau aici: el selecționă cîțiva tineri semianalfabeți și-i învăță fragmente din tainele sale. Vorbind mereu doar în limbile barbarilor, instructorii romani nu puteau să-l urmărească. în curînd, deveni evident pentru toată lumea că protejații cărturarului erau mai apți pentru comandă decît ofițerii numiți de eșaloanele superioare. Era și acesta un fel de răzbunare de mult pritocită: frumoșii ofițeri – pe care deja copilul Metafaustus nu-i putuse suferi niciodată – erau rînd pe rînd înlocuiți de „sălbaticii eruditului”. Al Treizeci și cincilea se simțea din nou răzbunat, iar în istoria romană a apărut o forță nouă: cavaleria barbară a lui Theodosiu cel Mare.

O altă influență nebănuită a avut-o personajul nostru și în rescrierea istoriei. Theodosiu a întocmit o listă de „dușmani ai națiunii”, unde era condamnată memoria unor figuri ale trecutului ce au conturbat grav pacea patriei. Printre aceștia, împăratul i-a anatemizat pe Marius, pe Sylla sau pe Cinna. într-ade- văr, luptele dintre ei au costat mai multe vieți de cetățeni decît numeroasele războaie cu dușmanii de afară. Dar Metafaustus a demonstrat în scrieri succesive că și în timpul imperiului au existat asemenea „dușmani ai națiunii”. A trebuit să intervină episcopul Ambrosie spre a limita lista tot mai lungă propusă de Al Treizeci și cincilea. Acesta a luat împărații pe rînd, după ce a terminat cu primii regi și cu eroii Republicii. Datele furnizate de afurisitul savant erau atît de precise, încît era greu de presupus că ar fi fost și exacte. Și, totuși, Metafaustus știa pînă la unul cîți oameni a ucis Augustus, cîți Caligula, cîți Claudiu. Nero a mai fost condamnat de urmașii imediați. Și alți împărați au fost renegați curînd după înlăturarea lor. în măsura în care se mai puteau verifica – măcar prin sondaj – datele propuse de Metafaustus, totul se adeverea. Doar că, lista constituindu-se cronologic, exista riscul de a se submina întreaga Instituție Imperială, după ce au fost acuzați cu fapte concrete capii Republicii. Nu se mai găsea autoritate neatacată de Metafaustus. Listele sale compromiteau orice simțămînt al mîndriei naționale, dar și orice ierarhie. Erorile erau excluse. Din nou și din nou, verificările s-au confirmat în întregime. Circulînd printre cetățeni, aceștia puneau – pe bună dreptate – sub semnul întrebării tot ceea ce au crezut pînă atunci despre strămoșii lor, însă și despre starea contemporană a lucrurilor. Listele lui Metafaustus îndemnau la anarhie. Ele au fost interzise prin ordin imperial.

Cum de a acceptat Metafaustus această interdicție? Primind ceva în schimb. Acest ceva l-a reprezentat relația sa cu Ambrosie.

Legăturile dintre cele două personaje sînt stranii încă din pornire. Ambrosius Aurelius a fost considerat un sfînt. Metafaustus un damnat. Ambrosius a fost divinizat de popor; datorită aplanării pline de tact a conflictelor dintre ortodocși și arieni, mulțimea l-a urcat pe scaunul episcopal de la Mediolanum. Evenimentului însuși i s-au conferit circumstanțe divine. Asta după ce omul fusese pînă atunci guvernator al provinciilor Liguria și Aemilia și dăduse dovadă de toleranță. Dar Sfintul Ambrosie a fost și un cărturar, el a scris mult, era considerat somitatea necontestată a epocii. De unde o nouă inadvertență: cum a putut vanitatea lui Metafaustus să suporte faima supremă a altei persoane?

Se pare că relațiile dintre ei au fost pe măsura renumelui lor. Metafaustus și Ambrosius ar fi făcut și între ei un tîrg: primul va fi socotit omul cel mai inteligent al epocii, al doilea își va păstra prerogativele puterii oficiale, acelea de prelat și de sfătuitor al împăraților. Țapul, asistînd la această convenție, rînjea: renu- mele și amintirea Celui de Al Treizeci și cincilea se vor cocli imediat ce se vor termina cei douăzeci de ani ai înțelegerii inițiale dintre Metafaustus și drac. Un strat de rugină și o cultură de ciuperci vor altera nimbul reputației damnatului și din toată grandoarea unei minți extraordinare nu va mai rămîne decît legenda pactului dintre omul vanitos și diavol. (Cît de diferită va fi motivația în mitul medieval! Și cît de schimbat va fi sensul întregii povești…) Mai mult, chiar sfîntul va prelua o parte din lucrările lui Metafaustus, de pildă acel tratat ciudat, „De virginitate“, una dintre cărțile de morală atribuite lui Ambrosie, însă conținând în mod limpede ciudatele obsesii ale adoratorului Margaretei. Totuși, încercînd să străpungem damnarea uitării, vom observa că Ambrosius însuși îl numește pe Metafaustus „doctor universalis”. Copilul de la Lilybaeum învinsese: cea mai înaltă autoritate a spiritului îl recunoaște drept unicul specialist în viață în visata „știință a științelor”.

Noile delicii ale orgoliului nesătul al lui Metafaustus se manifestau acum altfel, el preluînd sarcini ingrate și ducîndu-le la îndeplinire în felul său: cumplitul moșneag făcea armatele să se rătăcească, le punea să se războiască pline de energie împotriva arborilor pădurii, a stîncilor golașe sau a țînțarilor mlaștinilor. Totuși, cîteodată, Al Treizeci și cincilea aplana primejdii reale, cum a fost conflictul izbucnit între Valentinian II și Arbogastes, amînînd moartea celui din urmă. Metafaustus era în stare să exacerbeze ambițiile unor oameni, să-i ridice la ranguri neașteptate și să-i facă să recadă la starea lor inițială, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, ștergîrid pur și simplu din memoria contemporanilor cele întîmplate. Din memoria contemporanilor, însă nu și din memoria nefericitului însuși, care suferea apoi pînă la moarte pentru un titlu sau o realizare ignorată de toată lumea. Acei oameni erau socotiți nebuni, în cazul că nu reușeau să-și ascundă suferința. Acest joc, într-ade- văr diabolic, Metafaustus I-ar fi practicat cu nenumărați tineri nobili, care, la vîrsta lor nerăbdătoare, erau gata să dea orice numai să ajungă Ia o funcție înaltă, de pildă, la cea de guvernator al unei provincii. Al Treizeci și cincilea le satisfăcea dorința, dar îi prevenea că le face acest cadou doar pentru douăzeci și patru de ore. După acel răstimp, nimeni în afară de subiectul experimentului nu-și mai aducea aminte nimic. Uneori, tinerii, profund afectați, se sinucideau, alteori înnebuneau, pretinzînd în continuare a fi ceva ce nimeni nu recunoștea și, în fine, alții păstrau întîmplarea ca pe o rană greu cicatrizabilă. Se pare că și doi uzurpatori au fost „ridicați” la demnitatea supremă de perfidia lui Metafaustus. împotriva unuia dintre ei, Theodosiu ar fi adunat o armată de mai multe zeci de mii de soldați. (Ceea ce denotă că respectivul împărat n-ar fi fost „numit“ de către Metafaustus doar pentru douăzeci și patru de ore…) Oastea lui Theodosiu s-ar fi strîns la Oescus, pe malul drept al Danubiului, ar fi pornit înspre Pannonia și s-ar fi oprit… nemaiștiind, brusc, împotriva cui trebuie să lupte. Amnezia incredibilă a unei întregi comunități de oameni i-a fost comunicată împăratului, care și el a trebuit să recunoască în mod public amănuntul că… nu-și amintea scopul expediției. Incidentul, cu totul straniu și fără echivalent în istoria cunoscută, este atestat de mai mulți analiști ca una dintre ciudățeniile lumii: un suveran ce adună o oaste importantă, o oaste ce pornește într-un marș forțat și un deznodămînt brusc întrucît toată lumea, inclusiv împăratul, a uitat mobilul și țelul războiului plănuit! Cînd întîmplarea s-a repetat identic pentru a doua oară, Ambrosius, devenit sfetnicul lui Theodosiu, își sfătuiește augustul să îndrepte legiunile spre fruntarii, pretextînd o expediție de pedepsire a unor triburi barbare care ar fi năvălit în provinciile nordice. Versiunea dregătorului a fost acceptată de împărat și de istorie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.