Oul de Aur (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Oricum, pe vremea cînd la Troyes a mai fost suficientă prezența Sfîntului Lupus pentru a salva cetatea de barbari, la Ravessia, Konrad îl plasează pe Secundus spre a organiza alianțe secrete între dușmanii imperiului, rămînîndu-i Celui de Al Treizeci și șaptelea alternativa de partea cui să folosească mai tîrziu aceste coaliții. La Ravessia, ținutul era împresurat de cetele imprevizibile și întotdeauna agresive ale francilor, burgunzilor și turingilor. Că aceștia s-au alăturat, mai tîrziu, lui Attila, în marea bătălie ce se prefigura, este altceva, dar, în orice caz, îndeajuns spre a-l convinge pe istoricul originar din Rusia cum că, pe vremea aceea, Al Treizeci și șaptelea ar fi țesut o rețea de intrigi, dacă nu împotriva statului roman, cel puțin împotriva lui Aetius, a cărui glorie ar fi început să-l deranjeze tot mai vizibil. (Această „rivalitate” Secundus-Aetius va constitui, de altfel, firul roșu și totodată punctul culminant al „demonstrației” lui Ivan Konrad.)

Scribul înclină, mai degrabă, să creadă că prezența Celui de Al Treizeci și șaptelea în Gallia se datora acelorași impulsuri ce l-au mînat despotic toată viața. Un „despotism” plăcut în faza asta, personajul urmînd-o încîntat pe noua sa iubită indispensabilă, dornică să ajungă în mijlocul alor ei, de unde au izgonit-o cruzimile și legile războiului. în aceste împrejurări a ajuns Secundus la Ravessia și a fost surprins acolo de un atac masiv al unor hoarde amestecate, mînate din urmă de o iarnă grea și de foamea neîntreruptă. Konrad vorbește de gepizii lui Ardaric, Însă apartenența agresorilor este astăzi imposibil de dovedit și, probabil, la fel de greu ar fi fost de stabilit cu precizie această apartenență la o anume populație chiar și în anii aceia. Nomazii – și nu numai ei –, indiferent de neam, erau terorizați de nevoi. Sigur că afinitățile se legau pe baze etnice, dar, atunci cînd rivalii nu mai aveau ce jefui unii de la alții, se asociau în expediții de pradă comune. Konrad îi vrea pe gepizi drept cei ce au atacat Ravessia cît timp acolo se afla Secundus, fiindcă, dacă ar fi fost așa, dat fiind faptul că pe Cîmpiile Mauriciene, Ardaric va lupta alături de Attila, întîmplarea ar mai oferi un argument în complicatul scenariu al alianțelor instabile creat de Secundus. Oricum, acesta se afla la Ravessia singur. Cele cîteva luni petrecute lîngă frumoasa barbară se epuizaseră, iar el se scufunda tot mai mult într-o nouă perioadă de asceză¹. Spaimele copilăriei, fantoma lui Nimphianus prindeau din nou contur. Surprins în cetate de cea mai neagră perioadă a ciclului său exact cînd asediatorii au împresurat localitatea, Secundus, nesuportînd prezența celor din jur, ieși în miez de zi în afara zidurilor și trecu liniștit printre rîndurile barbare. Gestul lui a avut un efect cu totul nescontat, uluind ambele tabere. Cînd, la un moment dat, barbarii au încercat să închidă cărarea pe care i-au lăsat-o pentru a trece, a început să ningă cu fulgi uriași. (Ulterior s-a povestit că n-a fost vorba de zăpadă, ci de îngeri albi, ce l-ar fi înconjurat protector. Atacați și atacatori ar fi căzut în genunchi, în timp ce sfîntul s-ar fi îndepărtat, însoțit de alaiul său celest.) Asediul s-a ridicat de la sine și cele două tabere au petrecut împreună cîteva ore de reverie. Apoi, barbarii au plecat, renunțînd la orice act agresiv.²

Totuși, nu toate conflictele puteau fi stopate prin mijloace mirifice. Departe de Italia, departe de Ravenna, Secundus a ajuns la vîrsta deplinei maturități, avînd deja 43 de ani, păs- trîndu-și aceeași față de copil capricios și continuîndu-și viața tot mai rapsodică în teritoriile unde se nimerea să ajungă. Episoadele mereu mai violente îl obligau la călătorii scurte, dar rapide. Drumurile sale sînt tot mai greu de urmărit și rapoartele iscoadelor, trimise de la distanță numeroaselor sale maici și iubite, reflectă disperarea la care au ajuns cei ce trebuiau să-l aibă mereu sub ochi spre a-l salva la nevoie, atunci cînd era atît de epuizat încît nu mai era în stare să opună rezistență cînd era ajutat.

Momentul coincide cu data uneia dintre cele mai mari bătălii din istoria omenirii. Din punctul de vedere al scribului, anul se arată cît se poate de important pentru continuitatea șirului Celor O Sută. Din nenumăratele perioade de amor intens din viața personajului, este cel puțin straniu cum doar acum se ivește prima informație despre un copil născut dintr-o asemenea legătură. Firesc ar fi fost ca o mulțime de doamne să se fi lăudat cu o astfel de izbîndă ca și cu un dar suprem oferit de viață, ca o dovadă că și ele au avut parte de privilegiile soartei. Motive ale lipsei armatei de plozi ar putea fi imaginate destule și este ciudat cum de analiștii nu exploatează subiectul. (Bine, din punctul de vedere al „rasputinizării”. pe Ivan Konrad nu-l interesează amănuntele colaterale. Dar ceilalți autori? Nici măcar scriitorii preocupați să romanțeze viața lui Secundus nu se lansează pe această cale, deși ea ar fi putut fi cît se poate de romantică și de comercială. E adevărat, cei ce-l voiau sfînt erau obligați să evite subiectul.) Cu atît mai puțin dorește scribul să se aventureze pe o potecă pe cît de posibilă, pe atît de incertă și, în ultimă instanță, chiar riscantă. Așa că a apărut ca o bine- cuvîntare informația atestată (și notată de mai mulți autori) că în anul 451, în anul bătăliei de pe Cîmpiile Mauriciene, Secundus, într-o criză cumplită de remușcări și asceză, a trebuit să fie separat de un prunc, pruncul său, pe care l-a luat de lîngă mama în grabă părăsită, copil cu care voia să împartă viața de ispășire. Bebelușul a fost salvat la timp, tatăl a interpretat despărțirea de el ca pe o nouă pedeapsă meritată ce i-a fost trimisă spre a o îndura, iar fiul s-a ales de atunci, de la cea mai fragilă vîrstă, cu o foame și o spaimă ce nu l-au mai părăsit niciodată. Familia n-a fost vocația lui Secundus. Zeii penați nu l-au binecuvîntat cu fidelitatea căsniciei. Copilul s-a născut, iar tatăl și-a continuat aventura. (La rindul său, scribul își vede șirul nepericlitat de primejdia – mereu posibilă – a unei rupturi a succesiunii. Dar despre copilul lui Secundus va fi vorba în următorul episod al Celor O Sută.)

Aici ar fi, poate, momentul ca scribul să amintească faptul că izvoarele pomenesc despre PATRU SOȚII atestabile lui Secundus, pe lîngă nenumăratele lui legături mai lungi sau mai scurte. Cele patru „alese legitime” se trag din pături sociale diferite, prima nevastă fiindu-i oferită chiar de Placida, ca un dar printre multe altele. Dar, în curînd, atît împărăteasa cît și celelalte numeroase binefăcătoare realizează că favoritul lor nu poate fi legat de o femeie pentru mai multă vreme, chiar dacă pentru aceasta ar fi fost folosit un lanț de aur. Secundus era imposibil de strunit și, o dată cu izbucnirea fazelor de ascetism, cînd simțea nevoia să dispară, o soție devenea pentru el o povară de nesuportat. Dar de aici pînă la acuza că și-ar fi omorît singur două dintre cele patru neveste lucrurile sînt puțin mai complicate. Despre una dintre ele se știe că s-a sinucis. Era prima sa soție, cea care i-a fost dăruită de Placida și care (nu întîmplător) nu era deloc atrăgătoare, chiar dacă provenea din- tr-o familie foarte sus-pusă și avută. Femeia fusese mărunțică și slăbuță și rîvnitul ei soț pur și simplu o ignora „fiindcă n-ar fi avut cum să obțină căldura de la o grămăjoară de oase într-un săculeț de piele gălbejită¹¹. Da, însă din punct de vedere moral, tot soțul era cel ce a determinat-o la gestul fatal, deci vina (deci crima) i se poate atribui. Care dintre celelalte trei soții ar fi fost ucisă cu adevărat de Secundus și în ce împrejurări nu mai știm. Dragostea lui cea mare, o nevastă de general, nu s-a numărat printre ele, aceea fiind doar o amantă, totuși singura femeie care a avut voie să-l întîlnească într-o recluziune, unde a și murit din pricina cumplitului trai autoimpus. în fine, este de presupus că toate celelalte trei soții s-au perindat în viața eroului în prima sa tinerețe, mai tîrziu devenind notorie incapacitatea lui de a se lega mai mult decît pentru cîteva luni de una și aceeași femeie. Ultima nevastă, o mult mai tînără fiică de militar, și-ar fi păstrat statutul de soție pînă la moartea personajului, chit că acesta, putem bănui, ar fi uitat de mult de ea. (Cum din respectiva căsnicie nu au rezultat copii, scribul se vede îndreptățit de a-l învesti pe fiul barbarei cu care Secundus a plecat în Gallia cu bietele prerogative ale Celui de Al Treizeci și optulea.) Cu toate astea, după moartea soțului, ultima nevastă legitimă a intentat un proces de succesiune prin care solicita averea (nu neglijabilă) a defunctului, care a fost toată viața răsfățat cu daruri ce se adunau și de care el habar n-avea. Și rapacitatea acelei femei se pare că ar fi fost pedepsită, ea murind curînd după declanșarea unui proces judecat de magistrați la fel de interesați de pradă ca și ea… Biata femeie! Ea, cel puțin, a cerut despăgubirile ce i se cuveneau de la rivalele care i s-au substituit în căsnicie.

Totuși, există un fragment de legendă referitor pînă și la acest subiect. După salvarea miraculoasă a Ravessiei, perioadă cînd era deja cu totul improbabil ca Secundus să fi contractat o nouă căsnicie, eroul s-ar fi grăbit să săvîrșească repede-repede încă o minune. însă, luptîndu-se de data asta cu armele obișnuite ale soldaților, cu un grup numeros de armoricani și înfrîn- gîndu-i fără probleme, Al Treizeci și șaptelea s-ar fi întors acasă și și-ar fi găsit nevestica în brațele unui centurion. Adică, în timp ce el lupta, soldățoiul îi seducea soția. Crezînd că normal ar fi fost exact invers, adică el să fi primit drept decorație acces nelimitat la jumătățile celor rămași acasă, Secundus l-a provocat pe militar și, după o încrîncenată și palpitantă înfruntare, l-a ucis în cel mai bun stil de film de aventuri. Spre mirarea sa, soția iubită l-a predat autorităților pentru culpa de a fi ucis. Bineînțeles că judecata l-a absolvit, însă, folosindu-se de o veche tradiție (de care scribul recunoaște a nu fi auzit pînă la acest exemplu), acuzatul achitat a primit drept despăgubire pe acuzatorul mincinos. încă acolo, în fața judecătorilor, Secundus și-ar fi decapitat dintr-o singură lovitură de sabie soția necredincioasă și sperjură.

În mod sigur, legenda este tendențioasă și încurcă date și personaje: așa cum am mai arătat, după Ravessia, în mod cert, Secundus nu s-a mai recăsătorit. (Avem și mărturia procesului ultimei soții, cea care revendica o avere dintr-o căsnicie îndelungată.) în al doilea rînd, Secundus nu a luptat cu armele ostășești nici în tinerețe, nici la maturitate. Gloria militară nu-l interesa și nici n-o concepea. Nu exista nici o altă glorie aptă de a-l pasiona. Lui îi ajungea „căldura celuilalt trup“. în al treilea, dar nu în ultimul rînd, intriga legendei pornește de la gelozie, sentiment cu totul străin și el puterii de înțelegere a Celui de Al Treizeci și șaptelea.

Spre deosebire de marii scriitori care l-au imortalizat pe Don Juan, scribul nu are la dispoziție un slujitor devotat de-al eroului, slujitor care să fi ținut o evidență meticuloasă a tuturor relațiilor amoroase ale stăpînului său.

În anul 451 e.n., a avut loc o bătălie fără mare răsunet în conștiința urmașilor de peste veacuri, deși ea, bătălia, după spusele lui Gibbon, „a adunat toate popoarele de la Volga la Atlantic pe cîmpia de la Châlons“. Prin participarea și numărul victimelor, lupta de pe Cîmpiile Mauriciene a reprezentat cea mai cumplită încleștare a antichității, iar unii istorici o consideră chiar drept cea mai mare și mai sîngeroasă confruntare pînă la războaiele mondiale ale secolului XX.

Fiindcă împăratul nu se mai putea sprijini doar pe propria-i forță și pe cea a sfinților, Aetius și Avitus realizează o alianță a „barbarilor amici“: vizigoții conduși de Theodoric și de fiii acestuia, Thorismond și Theodoric, raeti, armoricani, bretoni, saxoni, burgunzi, sarmați, ripuari, franci. La rindul său, Attila se baza nu numai pe huni, ci și pe rugieni, heruli, turingi, franci, burgunzi, gepizii conduși de Ardaric și ostrogoții urmînd trei regi frați. Un dezastru pentru omenire de proporțiile celui de lîngă Châlons trebuia să vină. Semnele erau de mult cît se poate de clare. Deși numărul imens de morți din cele două tabere a făcut practic imposibilă desemnarea unui învingător, imperiul a putut măcar să mai răsufle o dată ușurat. Executarea sentinței i-a fost din nou amînată.

La fel ca și în cazul legendei cu uciderea soției sperjure, tot ce i se pune lui Secundus în cîrcă în timpul marii bătălii de lîngâ Châlons i se pare scribului’apocrif. Lăsînd la o parte faptul că, din punct de vedere psihologic, toată povestea nu i se potrivește Celui de Al Treizeci și șaptelea, faptele sale abundă în acțiuni și recuzită venite din alt timp. Dar și cel mai improbabil lucru poate fi adevărat în comportamentul uman și doar unii critici literari au cîteodată impresia că au descoperit ceva ce „nu i se potrivește personajului în spiritualitatea sa intimă¹¹. Cîte nu ni se potrivesc în „spiritualitatea noastră intimă¹¹ și totuși le facem. însă Secundus este greu de imaginat în postura creată de legendă chiar și pentru un privitor lipsit de orice prejudecăți…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.