Pactul sinucigaș al muzicii clasice (II)

Cedând în fața acuzațiilor de rasism, care n-au decât o aparență de adevăr, orchestrele Americii, companiile de operă și dirijorii abandonează tradiția culturală occidentală.

 

Până în august 2020, Dona Vaughn fusese, timp de mulți ani, director artistic de operă la Școala de Muzică din Manhattan. Are o licență (Bachelor of Arts) în interpretare vocală de la Wesleyan, a fost membră a facultății de artă vocală, deține un masterat în regie de teatru și un doctorat onorific în muzică, a studiat actoria și a dansat cu Martha Graham. Spectacolul din 2019 al Școlii de Muzică din Manhattan cu o operă comică (buffa) mai puțin cunoscută, având ca autor pe Saverio Mercadante, I Due Figaro²⁰, a demonstrat capacitatea ei de a influența producția unora din cele mai admirabile spectacole studențești, fermecătoare și spirituale deopotrivă.

Vaughn s-a angajat să promoveze muzicieni din rândurile minorităților – în așa măsură încât a creat o bursă pentru ei la colegiul Brevard din Carolina de Nord pe care îl absolvise. „În toți anii în care am predat”, spunea ea pe atunci, „am dorit adesea ca mai mulți membri ai minorităților să fie încurajați să urmeze o profesie în domeniul muzicii”. Pe lângă lucrări clasice, ea a produs lucrări contemporane de conștientizare socială punând în scenă, de exemplu, la Festivalul de Operă din Fort Worth, prima montare profesionistă a unei lucrări de operă feministe despre o călugăriță din secolul al XVII-lea.

Gloatei dezordonate și hotărâte să provoace probleme puțin îi pasă de corectitudinea interpretării faptelor. La 17 iunie 2020, Vaughn preda pe Zoom, unor elevi de liceu, o lecție de dramaturgie a operei. Un participant neidentificat, cu nume și imagine cenzurate (foarte probabil cu fotografia unei plante), a întrebat-o, din senin, cum ar putea justifica faptul că a produs, cu câțiva ani mai devreme, opereta Das Land des Lächelns (Țara surâsului) – despre care se spune că ar fi rasistă – a lui Franz Lehár (în acest caz, chipurile anti-asiatică). Vaughn a tăiat legătura cu autorul întrebării pentru că a pus o problemă care a mai fost ridicată anterior, nu este interesantă și nu are legătură cu tema discuției.

Fitilul a fost aprins. A urmat de îndată o petiție²¹ a studenților de la Școala de Muzică din Manhattan. Vaughn trebuie să fie concediată pentru că reprezintă un „pericol pentru comunitatea artelor”, tuna și fulgera petiția amintită. Petiția a readus în atenție o imagine – care s-a răspândit prin intermediul internetului – din timpul producției spectacolului cu opereta lui Lehár – care arăta că Vaughn a distribuit un cântăreț negru în rol de servitor, dovedind astfel atitudinea ei rasistă. Adevărul e că o regulă care să interzică distribuirea cântăreților de culoare ca servitori i-ar exclude de pe lista interpreților eligibili pentru unele dintre cele mai importante roluri din repertoriul clasic al operei, printre care Leporello în Don Giovanni, Figaro și Susanna din Nunta lui Figaro (acesta din urmă fiind rolul în care Kathleen Battle²² a avut o prestație extraordinară). Ca măsură de siguranță, petiția a aruncat în joc unele „rapoarte” nespecificate referitoare la acte de „agresiune homofobă și de blamare a unor defecte fizice” la care s-ar fi dedat Vaughn în relația cu studenții. Petiția a obținut de îndată 1.800 de semnături. Au apărut cu repeziciune conturi fictive pe Instagram sub numele Donei Vaughn, conținând materiale incendiare false.

Colegii Donei Vaughn, umilindu-se în fața mulțimii, au lăsat-o în bătaia vântului. Aproape nimeni nu a sărit în apărarea ei. Vaughn a fost concediată și înlocuită cu un bărbat negru.

Se pare că administrația Școlii de Muzică din Manhattan nu a făcut nici un efort să ia legătura cu foști studenți ai Donei Vaughn, care ar fi respins acuzațiile false formulate împotriva ei. Howard Watkins²³ este dirijor asistent la Opera Metropolitan și un membru al facultății la Juilliard; el a acompaniat soliști renumiți la nivel mondial și a dirijat orchestre dintre cele mai prestigioase din industrie. Într-o scrisoare de recomandare sinceră, redactată după ce ea a fost concediată, el a evocat istoricul relațiilor sale cu Vaughn. În 1988, Watkins era înscris în programul Lindemann de dezvoltare a tinerilor artiști din Opera Metropolitană. Vaughn era directorul de scenă al programului și corepetitor. Îi datorez Donei Vaughn multe dintre cele mai importante experiențe pe care le-am avut acolo, scria Watkins. „Cursurile ei ne-au pus la dispoziția tuturor instrumente specifice pentru perfecționarea creșterii și înțelegerii noastre artistice. . . . Este extrem de trist că elevii Școlii Manhattan au fost privați de ocazia de a învăța de la cineva cu o un nivel larg de cunoaștere, cu dorința pasională de a-i vedea cum reușesc și cu integritatea de a spune ce trebuie spus pentru ca ei să progreseze. În ceea ce privește acuzația de homofobie, „relația interrasială” a lui Watkins cu partenerul său de sex masculin „nu a constituit niciodată vreo preocupare cât de mică din partea ei” și nici s-a întâmplat vreodată ca Vaughn să „propună o distribuție în funcție de rasă sau orientare sexuală”.

În anii 2010, bas-baritonul LaMarcus Miller²⁴ făcea parte din Atelierul de operă al Donei Vaughn și Laboratorul de operă de la Școala de muzică din Manhattan. Referindu-se la Vaughn, Miller spunea că era un ”model de integritate” și “întruchiparea unui mentor adevărat“. “Am văzut-o dând dovadă mereu de o atitudine extraordinar de inclusivă, deschisă față de toți, în vreme ce învăța studenții să poarte răspunderea pentru acțiunile lor“.

La câteva zile după concediere, instigatorul anonim al petiției a postat o continuare: „Victorie! Dona D. Vaughn a fost înlăturată de pe poziția ei de la Școala de muzică din Manhattan. Vă mulțumim tuturor celor care au susținut această petiție. Acțiunea noastră nu se termină niciodată și sper că vă simțiți cu toții mai puternici datorită acestei victorii”. Speranța este pe deplin întemeiată; până la demolarea următoare.

În ceea ce o privește pe Vaughn, ea este „încă într-un șoc total. … Nu am cuvinte să descriu în ce stare mă aflu. Este o vinovăție bazată pe afirmații nedovedite”, spune ea.

Un alt cadru universitar se zbate pentru a-și salva cariera profesională. Timothy Jackson este profesor de teorie muzicală la Universitatea din North Texas, directorul Centrului de Studii Schenkeriene, editorul și membru fondator al Jurnalului de Studii Schenkeriene. După ce Philip Ewell și-a lansat atacul rasist asupra teoriei schenkeriene a muzicii, în noiembrie 2019, Jackson a făcut un apel către membrii Societății de teoria muzicii (inclusiv către Ewell) pentru a formula un răspuns. Majoritatea eseurilor, publicate în Jurnalul de Studii Schenkeriene din iulie 2020, au fost critice – unele la modul timid, altele mai răspicat negative; cinci eseuri au fost de susținere. Câteva au pus în lumină evidența: a echivala ierarhiile tonale cu ierarhiile rasiale este pur și simplu o aberație.

Ca majoritatea practicanților teoriilor savante – care au ca scop obținerea unui nivel înalt de respectabilitate și a unor onoruri academice – încă de la deconstructivism, Ewel s-a lăsat orbit de asemănarea dintre cuvinte, ignorând semnificația lor contextuală. O ierarhie a gamelor și a armoniilor din interiorul acestor game face parte integrantă din muzica tonală occidentală precum și a unor muzici non-occidentale. Ceea ce nu are nimic de-a face cu presupusa ierarhie rasială. Poziția lui Ewell înseamnă că muzica tonală ar fi ea însăși rasistă. Dacă ar fi așa, fiecare compozitor care scrie într-un limbaj tonal, inclusiv compozitorii de culoare, ar fi, de fapt, angajați într-o întreprindere rasistă. La fel ar fi cazul și cu cei dintr-un domeniu de activitate care recunosc elementele dominante și subdominante – fie că e vorba despre analiza artei, biologie evoluționistă, chimie sau inginerie. Distincțiile dintre forțele gravitaționale, nucleare și electromagnetice ar face din universul nostru un spațiu al rasismului cosmic.

Bineînțeles că această pantă retorică, alunecoasă, nu este de natură să-l sperie sau să-l îngrijoreze pe Ewell. Glisând alte domenii spre „cadrul rasial alb” nu l-ar putea face să-și regândească argumentele; căci nu pot fi niciodată prea multe exemple de supremație albă.

Răspunsul lui Jackson s-a concentrat pe denunțarea lui Schenker de către Ewell ca proto-nazist. Ewell a comis eroarea de a nu menționa statutul de „marginalizat”, marcat de „inferioritate rasială”, al lui Schenker ca evreu austriac sau moartea văduvei sale într-un lagăr de concentrare. Tăcerea lui Ewell în aceste chestiuni, scria Jackson, poate fi legată de antisemitismul populației de culoare, care a fost pus din nou în evidență de o serie de atacuri asupra evreilor vârstnici din New York. Ewell a cerut o prezență mai mare în programele școlare de muzică a repertoriului rap²⁵. Înainte de a-și însuși această cerere, Jackson a sfătuit departamentele de muzică să se confrunte cu antisemitismul și misoginismul mesajelor lucrărilor din repertoriul rap. Jackson a concluzionat că, înainte de a se emite un apel pentru a demola „barierele rasiste instituționalizate”, ar trebui înțeles că subreprezentarea negrilor în domeniul teoriei muzicii se datorează faptului că puțini tineri de culoare „cresc în case unde muzica clasică este profund apreciată”.

Această tentativă de auto-vaccinare, prin transferul unei “boli” dintr-o parte în alta a domeniului muzical, a eșuat. Comitetul executiv al Societății de teoria muzicii, alături de studenții și profesorii din domeniu, l-au denunțat la nivel național pentru „că se face ecoul unei culturi a supremației albe”. Colegii lui Jackson de la Universitatea din Texasul de Nord l-au blamat, pentru publicarea lucrărilor unui simpozion „pline cu stereotipuri rasiale și abundând de stereotipuri rasiale și clișee”. Stereotipul rasial al lui Ewell a fost, însă, considerat ca adevăr pur și simplu.

Jackson trebuie să fie concediat pentru trecutul său ilustrat de acțiuni „deosebit de rasiste, inacceptabile”, potrivit studenților de la cursurile post-universitare. Jackson a fost acuzat, în mod tendențios, că ar fi încălcat unele norme științifice în publicarea lucrărilor simpozionului.

Dacă Jackson a făcut o greșeală, a fost aceea de a combate teza lui Ewell pe motive biografice irelevante și de a aplica metoda de atac la persoană folosită de Ewell împotriva lui Ewell însuși. Mai degrabă ar fi trebuit să refuze să se implice în analizarea naționalismului german al lui Schenker și să se fi concentrat pe absurditatea analogiei dintre rasă și structura armonică a muzicii.

În decembrie, lui Jackson i s-a retras calitatea de editor la Jurnalul de Studii Schenkeriene. Președintele Departamentului lui Jackson l-a informat că Universitatea își încetează sprijinul financiar și instituțional pentru Jurnalul (și pentru Centrul) de Studii Schenkeriene. Jackson a chemat în instanță Universitatea și pe membrii Consiliului Director al Universității pentru încălcarea drepturilor sale conform Primului Amendament la Constituția SUA. Indiferent de rezultatul legal, el va rămâne un paria printre colegi și studenți.

Tradiția muzicală clasică este inseparabil legată de cultura europeană.

(IMAGINI BRIDGEMAN)

Cea mai mare victimă a atacului rasial asupra muzicii clasice este muzica însăși. De îndată ce otrava politicii de identitate este injectată într-un domeniu, acesta nu-și va mai recupera inocența sa neprihănită. De fiecare dată când o persoană din interiorul industriei sau un critic îi denigrează pe cei mai mari compozitori ai noștri pentru că sunt prea albi și prea bărbați, el oferă începătorilor, în special tinerilor, încă un motiv să-și astupe urechile față de această moștenire. La o conferință a Institutului Peabody din Februarie 2021, Simon Woods – de la Liga Orchestrelor Americane – și-a exprimat teama de a vedea din nou ” albeața” de pe scenă și din audiență, de îndată ce se reiau concertele. Aceasta este o practică profesională incorectă: criteriul lipsit de relevanță al rasei va conduce noile audiențe de care e neapărată nevoie în afara, nu în sala de concerte.

În încercarea de a face muzica clasică acceptabilă din punct de vedere politic, orchestrele și conservatoarele reiau în prezent lucrări ale unor compozitori negri din trecut, mai puțin cunoscuți. (Lucrările altor compozitori negri, cum sunt Samuel Coleridge-Taylor și Grant William, au fost difuzate, cel puțin pe posturile de radio, de zeci de ani, și asta pe bună dreptate). O astfel de experiență pozitivă ar putea constitui, în mod obișnuit, un prilej de sărbătoare. Această tradiție se repetă continuu. Cu cât mai multă muzică cunoaștem, cu atât mai mare devine înțelegerea noastră asupra condiției umane. Și redescoperirea contribuțiilor muzicienilor de culoare la muzica clasică este deosebit de semnificativă. Dar justificarea acestei resuscitări – așa cum susține mai nou – îi distruge valoarea. Despre fiecare compozitor din trecut prezentat acum la posturile de radio și în sălile de concerte se spune că ar fi dispărut din atenția publicului din cauza rasismului. Această susținere este, în multe cazuri, fantezistă.

Poate că 98% dintre toți compozitorii care aparțin tradiției clasice nu au azi parte de audiții sau nu sunt nici măcar recunoscuți.

Iar acești artiști uitați azi erau aproape toți bărbați albi. Aceasta este soarta tristă a majorității compozitorilor de a se retrage în umbră, chiar dacă fuseseră destul de norocoși să li se fi prezentat în public muzica încă în timpul vieții lor. A percepe istoria ca fiind încărcată de de rasism pentru că ar fi permis ca și compozitorii de culoare să intre în obscuritate impune să poți demonstra că ei au dat dovadă de merite copleșitoare, suficient de puternice încât să învingă uitarea obișnuită răspândită în rândurile tuturor celorlalți. Această înaltă obligaţie de a face dovada cerută nu este întotdeauna îndeplinită.

Compozitorii care se bucură de cea mai mare faimă în acest moment sunt Joseph Bologne, Chevalier de Saint-Georges (1745-99) și Florence Price (1887-1953). Aprecierile extravagante care înconjoară lucrările lor sunt uimitoare.

Bologne a fost fiul unui proprietar de plantație bogat din Guadelupa și al unei sclave africane (Nanon); Joseph și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în societatea pariziană. În cel de-al treilea deceniu al său de viață, el s-a bucurat de un venit regulat din partea tatălui său ca proprietar al unui teren, obținut prin cedarea contra plată a dreptului de folosință, venit care care nu i s-a retras pentru că ar fi profitat de munca sclavilor.

Astăzi, Bologne este cunoscut mai ales sub supranumele de“Mozart cel Negru“. Această comparație este destul de hilară în sine. Bologne se exprimă cursiv în stilul clasic de muzică, cu o capacitate de a fi agreabil prin spontaneitate. Lucrările sale sunt ușor de recunoscut la radio datorită construcțiilor lor simple. Ele nu au nici unul din harurile melodice și adâncimile emoționale care i-au determinat pe cei mai mari compozitori ai lumii să se plece în fața lui Mozart în semn de recunoștință plină de încântare și adorație.

Cu toate acestea, însă, supranumele de ”Mozart cel negru” nu este suficient de elogios. Mozart ar trebui numit “Chevalier cel alb“, declară dramaturgul și compozitorul Bill Barclay. Ceea ce este de-a dreptul scandalos. Dacă Bologne ar fi fost alb, opera sa ar fi rămas periferică. Alți contemporani ai lui Mozart precum Antonio Rosetti, Joseph Martin Kraus și Josef Mysliveček merită o relansare înaintea lui Bologne. Nu statutul rasial mixt al lui Bologne i-a rezervat aceeași soartă cu cea a aproape tuturor colegilor săi albi, cât banalitatea sa.

Florence Price are un avantaj major față de Bologne: ea este de origine mixtă și de sex feminin și, prin urmare, are o identitate socială în care se intersectează mai multe sisteme de discriminare. Price este cel mai adesea comparată cu Dvořák. Și această comparație este exagerată deși stilul ei propriu, local, e inspirat de compozitorul ceh, mai ales în integrarea unor cântece folclorice negro-spirituals²⁶. Simfonia nr. 3 în do minor (din 1940), considerată cea mai valoroasă lucrare a ei, începe în mod promițător, în acorduri misterioase și mișcătoare produse de alămuri. Există momente de înflăcărare furtunoasă, nestăpânită – mai ales într-unul din dansurile ei reprezentative („Juba”) din partea a treia – care încorporează armonii de jazz timpuriu. Dar lucrarea este inertă și repetitivă din punct de vedere tematic iar melodiile sale, trunchiate. În mod frecvent, momente culminante sunt subliniate în mod artificial prin ciocniri de talgere. Într-adevăr, folosirea acestor instrumente de percuție în orchestrațiile Florenței Price face ca predilecția lui Ceaikovski pentru ele să pară austeră.

Un pedagog influent aprecia armoniile, ritmul și substanța muzicală a lucrărilor semnate de Price ca fiind “mediocre“. Cu mult înainte de vâlva actuală creată în jurul Florenței Price, un dirijor renumit a căutat, cu bună credință, o lucrare pe care ar fi putut s-o introducă în program. N-a găsit nici una, deși în cariera lui dirijase cu succes lucrările altor compozitori de culoare, cum sunt William Grant Still, Ulysses Kay și Alvin Singleton.

„De îndată ce otrava politicii de identitate este injectată într-un domeniu, acesta nu-și va mai recupera niciodată inocența sa neprihănită”.

Uneori provocarea se dovedește a fi prea mare chiar și pentru cei mai entuziaști susținători. Publicația The Financial Times, recenzând, în noembrie 2020, un concert al Orchestrei Simfonice din Boston admitea că lucrarea Cvartet de coarde (nr. 1) în sol major al lui Price era “lipsită de calități“. Nu vă faceți griji, spunea gazeta, “asta nu deranjează”.

În 1933, Orchestra Simfonică din Chicago a prezentat, în premieră, Simfonia I a lui Price, față de care Chicago Daily News a avut aprecieri pozitive considerând compoziția „demnă de a ocupa un loc în repertoriul simfonic obișnuit” al instituției. Orchestra WPA din Detroit și mai multe orchestre de femei au prezentat, și ele, compoziții semnate de Price. Dacă lucrările ei n-au reușit să-și găsească un „loc” durabil în repertoriu, acesta nu e rezultatul discriminării rasiale. În mod ironic, criticii care o elogiază acum pe Price sunt cei care pledează în mod obișnuit pentru muzica de avangardă. Totuși, în cazul lui Price, ei ridică în slăvi un stil estetic conservator, pentru care să nu ar avea nici cel mai mic interes dacă ar fi practicat de un bărbat alb.

Publicitatea exagerată revărsată asupra compozitorilor de culoare redescoperiți recent nu este cu totul inofensivă. Exacerbarea unor merite stimulează apariția unor acuzații și resentimente. Prin estomparea distincțiilor reale în materie de valoare muzicală, fanaticii hiper-lingușitori fac ca noii ascultători să înțeleagă mai greu de ce este monumentală această tradiție. Nu trebuie să i se spună cuiva ignorant în domeniul muzicii clasice că nu există diferențe între Beethoven și Esperanza Spalding, între Dvořák și Florence Price. Începătorul ar trebui să fie pus în contact, întâi de toate, cu vârfurile nu cu lucrările superficiale. Aplauzele sălbatice care izbucnesc după un concert cu muzica lui Price sunt generate mai ales de semnificația sa politică actuală, nu atât pe meritelor sale muzicale. Cu siguranță, lucrările ei și cele ale altor compozitori mai puțin cunoscuți merită o audiere recunoscătoare. Elogiile frenetice riscă să pară condescendente. Între timp, lucrări care merită, probabil, un interes mai larg cum ar fi operele lui William Grant Still, rămân un mister ispititor.

Pe măsură ce se acumulează minciuni despre muzica clasică, nici un dirijor, solist sau prim-violonist nu le-a combătut. Acești artiști influenți știu că sonatele și cvartetele târzii ale lui Beethoven nu se referă la rasă, ci la depășirea limitelor experienței umane obișnuite pentru a ajunge într-un univers neexplorat de spații delimitate de tăceri. Ei știu că leadurile lui Schubert nu sunt despre rasă, ci despre durerea mistuitoare, dezamăgirea și fericirea trecătoare. Ei știu că „Patimile după Matei”, oratoriul sacru compus de Johann Sebastian Bach, nu se referă la rasă ci la tragismul copleșitor al căinței îndurerate care precede momentul mântuirii finale. A reduce tot ce face parte din experiența umană la subiectul din ce în ce mai obositor al presupusei opresiuni rasiale reprezintă o dovadă de narcisism. Această muzică nu se referă la tine sau la mine. Ci la ceva mai impunător decât sinele nostru îngust și meschin. Iar narcisismul, semnul caracteristic al timpului nostru, reduce la zero moștenirea noastră culturală.

Acești lideri muzicali păstrează tăcerea, deși cunoștințele lor i-au cufundat adânc în ceea ce constituie cea mai profundă dramă umană: evoluția stilului expresiv. Ei pot urmări evoluția suferințelor erotice din nocturnele și concertele lui Chopin până la a deveni încă mai puternice în lucrările pentru pian ale lui Brahms și Rachmaninoff. Ei știu că un compozitor, nici măcar unul dintre cei aflați la primul nivel de recunoaștere în această tradiție caleidoscopică – fie el Smetana, Sibelius sau Granados – ajunge la o profunzime expresivă mai complexă decât poate să înțeleagă un individ oarecare într-o viață. Acești muzicieni de succes au simțit anticiparea teribilă – un moment fără egal în repertoriu – când un pianist așteaptă liniștit în fața fiarei orchestrale, la începutul unuia dintre marii concerte romantice în timp ce valuri sonore se revarsă asupra lui, sau când el însuși lansează primul provocarea solistică, fie că este vorba de un tunet sau de o șoaptă, la care primește un răspuns din partea orchestrei. Liderii din domeniul muzicii clasice au avut asemenea experiențe și totuși păstrează tăcerea.

Tăcerea lor dă naștere unor astfel de inepții cum e cea care aparține lui Alex Ross care găsește o presupusă dovadă de rasism prin prezența personajului Monostatos din Flautul fermecat. Acuzația este incredibil de trivială prin comparație cu măreția operetei lui Mozart. Încă mai important, ea trece cu vedere natura convențională a expresiei dramatice. Monostatos nu poate fi considerat un portret serios, reprezentativ pentru un musulman mai mult decât ar putea fi interpretat Papageno ca un portret serios al unui păsărar. Ambele există în domeniul scenariilor comice de ficțiune. Dacă însă căutăm cu tot dinadinsul să ne simțim ofensați de librete pe care Mozart nici măcar nu le-a scris, ne-am putea plânge de albii, plini de ifose, manipulați sau isterici, cum sunt Contele Almaviva, Donna Elvira, Masetto, Leporello sau Electra. Și totuși, fiecare repetare a unei astfel de acuzații copilărești servește drept o nouă scuză pentru cei neinițiați să-se țină departe de muzica clasică.

Acuzațiile referitoare la discriminarea bazată pe clasa socială sunt tot atât de ipocrite. Desigur, mulți compozitori din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea lucrau pe baza solicitărilor unor „patroni”, persoane bogate, de obicei nobili, care le ofereau protecție și bani – și ar trebui să mulțumim acelor nobili pentru că au finanțat un astfel de tezaur muzical, oricât de capricioase ar fi fost voința și gusturile lor. Opera seria²⁷ a legitimat doctrina politică și practica autorității centralizate și nelimitate în vreme ce încerca, totodată, să-și atragă participanții regali mai aproape de idealurile renascentiste de toleranță și justiție. Stilul clasic este impregnat de noblețe și grandoare; barocul francez, cu formalismul și pompa specifice Palatului Versailles. Și ce dacă? Cu excepția discutabilă a Operei Seria, în muzica scrisă pentru patroni bogați – cum ar fi Tafelmusik a lui Telemann sau simfoniile lui Haydn – nu este vorba despre clasă, ci despre logica abstractă a expresiei muzicale. Muzica clasică occidentală a izvorât uneori din – sau a provocat – pasiuni politice. Dar acele pasiuni au fost, de obicei, asociate cu mișcările naționaliste împotriva regimurilor monarhice, exemplificate de isteria care a izbucnit în cetatea Pest ca răspuns la orchestrația lui Berlioz a Marșului antihabsburgic al lui Rákóczi. Majoritatea compozitorilor reprezentativi au fost în dezacord, profund interiorizat sau exprimat în public, cu guvernele din epocă ale țărilor lor.

Azi, tot felul de amenințări plutesc asupra protocoalele de concert ca fiind mijloace de tratare inechitabilă a oamenilor din pricina apartenenței la o clasă socială sau economică prin excluderea unei audiențe care să asigure “diversitatea”. Și totuși deținătorii privilegiilor moștenite din vremea Vechiului Regim²⁸ sunt cei pentru care muzica a reprezentat un simplu decor pentru jocurile și cochetăriile lor. Clasele care nu aparțineau aristocrației au început să participe la spectacolul muzicii cu o devoțiune discretă, pe măsură ce aceasta devenea din ce în ce mai complexă și mai pretențioasă. În perioada Marii Crize Economice, bunicii dinspre mamă și cei dinspre tată ai lui Timothy Jackson, refugiați săraci din Centrul și Estul Europei, au cumpărat – pentru mama și tatăl lui – o vioară ieftină și, respectiv, un pian deteriorat și au economisit împreună, cu mare greutate, suficienți bani să plătească lecțiile de muzică. Părinții săi, aparținând clasei muncitoare, au avut parte, toată viața, de munci grele, umile, dar pentru ei muzica clasică reprezenta o “chemare din altă lume, divină, elevată, solemnă și misterioasă, țintind spre un nivel mai înalt al existenței”, scria el în articolul pentru simpozionul Schenker.

Războinicii de astăzi împotriva „discriminării de clasă” l-ar acuza probabil pe José Antonio Abreu, un economist socialist venezuelean, de a fi un instrument involuntar, inconștient, al „puterii patriarhale” albe, în cuvintele revistei BBC Magazine. Abreu a înființat El Sistema, un program de pregătire gratuită în domeniul muzicii clasice pentru copiii din cartierele capitalei Venezuelei, Caracas, cu convingerea că prin interpretarea muzicii lui Bach, Schubert și Brahms aceștia ar putea scăpa de sărăcie și infracționalitatea juvenilă ajungând într-o lume mai bună și mai elevată. El Sistema, spunea Abreu în 2008, avea menirea să „dezvăluie copiilor noștri frumusețea muzicii (astfel încât) muzica să le dezvăluie frumusețea vieții”. Philip Ewell îl poate trata cu dispreț pe Beethoven ca fiind, în cel mai bun caz, ”peste medie”. BBC Magazine poate afișa o atitudine ireverențioasă și de sarcasm susținând că formula “măreției, a grandorii“ lui muzicale constă doar aparent în “păr alb + ticăloșie + 32 de sonate“ când ea de fapt se reduce la o “calitate fabricată“ conferită de industria muzicală pentru a “vinde“ cu toptanul ’măreție și grandoare’ cât mai multor oameni posibil“. Absolvenții El Sistema știu însă mai bine, și l-am inclus aici pe cel mai faimos produs al său, Gustavo Dudamel, dirijor al Filarmonicii din Los Angeles. În timpul transmisiei unui concert în direct din 2011, Dudamel spunea despre Beethoven: “El nu e doar punctul de referință al muzicii clasice; el este magistrul nostru, al tuturora“. Simfonia a șaptea înseamnă pur și simplu „fericirea. Este singurul cuvânt care se potrivește perfect pentru această muzică”.

Deși deținătorii tradiției noastre știu că muzica clasică reprezintă un patrimoniu cultural neprețuit, frica îi paralizează pe măsură ce această moștenire se scufundă. Printre liderii pe care i-am contactat pentru acest articol au fost dirijorii Daniel Barenboim, Dudamel însuși, Riccardo Muti, Franz Welser-Möst, Valery Gergiev, Gianandrea Noseda, Charles Dutoit, James Conlon, Neeme Järvi și Masaaki Suzuki; pianiștii András Schiff, Mitsuko Uchida, Lang Lang, Evgeny Kissin și Richard Goode; soliștii Anna Netrebko, James Morris și Angel Blue; precum și compozitorii John Harbison și Wynton Marsalis. Toți au refuzat să comenteze sau au ignorat solicitarea.

Managerii companiilor s-au arătat și ei la fel de necomunicativi. Paul Gelb de la Met a refuzat să acorde un interviu. Matías Tarnopolsky de la Orchestra din Philadelphia, Jonathan Martin de la Orchestra Simfonică din Cincinnati și Jeff Alexander Orchestra Simfonică din Chicago nu au dorit nici ei să vorbească. Asistentul lui Simon Woods a spus că tocmai se muta în New Jersey fiind, astfel, indisponibil. (Deși am aflat dintr-o sursă că era deja în New Jersey de mai multe luni).

Acei profesioniști muzicali care au vorbit totuși cu mine, cu unele excepții, au cerut să fie menționați ca aparținând unor categorii care să conțină mii de membri, pentru a nu fi identificați. O persoană din domeniul muzicii clasice, care fusese bine cunoscută de către public, mi-a acordat un interviu cu totul inofensiv, cu o singură excepție: o anecdotă care decredibiliza reputația necontestată a unui dirijor negru. A doua zi, soția lui mi-a scris: “Am fost informată că avut loc un interviu între dumneavoastră și (numele persoanei bine cunoscute). Vă solicităm să eliminați orice comentariu făcut de (numele persoanei). Deși vă apreciem entuziasmul pentru proiect, noi trebuie să ne declinăm (sic) răspunderea față de orice implicare, atât în susținerile confidențiale cât și în cele înregistrate”.

Poate că unii dintre muzicienii cu statut de vedetă care au refuzat să comenteze situația sunt de părere că agresiunea rasială asupra muzicii clasice nu merită să fie luată în serios. Emanuel Ax, care a acceptat să fie înregistrat, a râs amabil când i s-a spus despre evaluarea lui Beethoven de către Ewell. „Iată un citat minunat”, a spus el. „Mișcarea asta nu reprezintă un pericol pentru nimeni”. Ax greșește. Programele de studii din departamentele de literatură de azi, comparate cu cele de acum 40 de ani, arată efectul devastator al marșului politicii identității²⁹ – căruia nu i s-a opus rezistență – asupra transmiterii valorilor universale.

Alți profesioniști din domeniul muzicii înțeleg pericolul. Unul dintre educatori avertizează: „Dacă la conservatoare încep să se facă admiteri pe bază de rasă și etnie, închideți-le. De îndată ce standardele sunt modificate, jocul s-a terminat. Mediocritatea este ca monoxidul de carbon: nu-l poți vedea sau mirosi, dar într-o zi, ești mort”. Administratorii de muzică ”vigilenți și conștienți” relativizează excelența ca fiind un concept universal, maleabil, al albilor. Dacă aduci în discuție ”calitatea” într-o reuniune a managerilor din instituțiile artistice de spectacol, poți fi acuzat că “trimiți un mesaj eronat“. Educatorii din domeniul muzicii iau în derâdere un asemenea tertip. “Trebuie să ne confruntăm cu faptele. Excelența e ușor de identificat. Sunt sute de mii de compozitori. Lumea cunoaște o sută dintre ei. Conservatoarele organizează audiții pentru dirijorii studenți pe durata a 15 minute acordată fiecăruia, dar le poți depista valoarea în primele 10 secunde”. Câțiva dintre profesorii de la Juilliard și-au cerut pensionarea anticipată mai degrabă decât să intre în conflict cu mulțimea obsedată de politica identității. Aspirația către excelență a trecut pe planul secund, spune Earl Carlyss. „Este terifiant să constați că politica prevalează asupra calității”.

Programele didactice sunt și ele supuse atacurilor. Caracteristica distinctivă a muzicii clasice occidentale, care a permis o transformare de neegalat a stilului timp de peste șapte secole, este că, spre deosebire de muzica altor zone geografice, aceasta se folosește de partituri pe care se înscriu semne grafice pentru fiecare sunet. Notația muzicală ne permite, în mod miraculos, să auzim ce muzică ascultau oamenii în secolul al XV-lea, de exemplu. Mai nou, departamentele de muzică sunt supuse presiunilor de a renunța la cerința ca studenții să poată citi partituri, deoarece o astfel de cerință ar fi contrară politicii de incluziune. Muzicologii anti-rasiști resping și alte norme încă mai importante: documentarea la sursă. Muzicologul Matthew Morrison de la Universitatea din New York sfida, într-un mesaj pe Twitter din noembrie 2020, „noțiunile occidentale (tipic coloniale) referitoare la ’documentare’”. În studiul său asupra populației de culoare, el nu „pune totul pe hârtie. Unele lucruri sunt menite să fie păstrate și transmise pe cale orală (și prin ritualuri)”. Cu alte cuvinte, dacă îi veți cere lui Morrison sursele sale scrise, ați putea fi acuzat de rasism. “Dorința … de a avea acces la totul” corespunde unui „impuls colonial” îi avertizează Morrison atât pe colegii săi din lumea universitară cât și pe potențialii investigatori ai adevărului.

Morrison nu este un personaj marginal. El a deținut burse la Harvard, Colegiul Regal din Londra, Societatea Muzicologică Americană, Fundația Mellon, Biblioteca Congresului și Centrul Muzical Tanglewood. El a fost Redactorul Șef al publicației Current Musicology. Și reprezintă viitorul.

Trădarea comisă de protectorii muzicii nu e singulară. Alți indivizi învestiți cu misiunea păstrării civilizației occidentale renunță și ei să-și mai asume răspunderea ce le revine, fie colaborând activ cu forțele urii, fie permițând, în mod pasiv, acelor forțe să cucerească câmpul de luptă. În iunie 2020, custodele principal al Secției de pictură europeană de la Muzeul de Artă Metropolitană din New York, Keith Christiansen, posta: „Câte opere de artă remarcabile s-au pierdut din dorința de a ne descotorosi de un trecut pe care nu-l aprobăm”. Personalul MET l-a acuzat pe Christiansen de rasism sistemic. Directorul MET Max Hollein nu l-a lăsat pur și simplu pe Christiansen să fluture vorbe în vânt; Hollein l-a înjunghiat pe la spate, relatează publicația Philanthropy. Postarea lui Christiansen a fost “nu doar inoportună și dezorientată, cât pur și simplu eronată”, scria Hollein.

În aprilie 2021, Administrația Națională de Arhive și Evidențe, o agenție independentă a guvernului Statelor Unite însărcinată cu păstrarea documentelor și înregistrărilor istorice ale țării, s-a declarat vinovată de rasism sistemic. Grupul de lucru al agenției pe tematica rasismului, care a întocmit raportul din aprilie, a denunțat sala Rotunda³⁰ a Capitoliului pentru că elogiază „bărbații albi bogați” care au participat la fondarea națiunii „marginalizând pe negri, populațiile indigene, persoanele de culoare în general, femeile și alte comunități”. Dintre membrii grupului de lucru făcut parte directorii Bibliotecii Prezidențiale John F. Kennedy și ai Bibliotecii Prezidențiale Jimmy Carter.

Christopher Bedford, de la Muzeul de Artă din Baltimore, reprezintă întruchiparea directorului de muzeu vigilent și conștient în materie de rasism („woke”). Autocaracterizându-se ca un „arhitect al schimbării”, își folosește colecția ca o modalitate de a-și semnala propria virtute de rasă. Bedford a adoptat o politică nebună de vânzare a unor lucrări de artă pentru a scăpa muzeul de artiștii albi, de sex masculin, decedați (moderniști și postmoderniști cu toții) și de achiziționare a unor lucrări ale unor artiști de sex feminin și din rândurile minorităților. Doi membri ai Consiliului director au demisionat. „Am urmărit oameni … care au încălcat toate principiile muncii de conducere pe care trebuiau să le aplice ca administratori ai muzeului„, spunea Stiles Colwill, fost președinte al Consiliului director al muzeului. „Păstrați și protejați colecția: aceasta este prima voastră misiune”.

Până în prezent, nimeni în domeniul muzicii clasice nu a adoptat o poziție principială similară.

Profesorii de muzică clasică au păstrat tăcerea în fața pretențiilor celor care au cerut să se elimine întregul lor domeniu dacă acesta nu poate fi „curățat” de presupusul său rasism și de discriminarea față de femei. Orice subiect din disciplinele umaniste este secat încontinuu pe dinăuntru prin proliferarea unor acuzații similare. În logica momentului actual, orice tradiție care provine din Europa este rasistă, deoarece mai toți cei care au contribuit la fondarea acestora au fost albi. Nu se ia în considerare faptul că demografia Europei până în ultimii 50 de ani a făcut ca majoritatea covârșitoare a albilor din domeniu să fie inevitabilă. Muzica ansamblurilor orchestrale tradiționale (Gamelan) din insula Bali (Indonezia), opera chinezească, muzica clasică indiană și tobele „vorbitoare” din Nigeria au fost la fel de monolitice din punct de vedere rasial, fără să se confrunte cu dificultăți pentru că nu se conformează pretențiilor supraveghetorilor pe tema diversității. Doar civilizația occidentală, numai ea, este atacată pentru omogenitatea sa rasială tradițională.

Otrăvirea muzicii clasice este suficient de dureroasă. Însă, în afară de cazul în care mai mulți oameni ripostează ferm împotriva războiului dintre rase și ne apără moștenirea, noi vom anihila atât o țară cât și o cultură.

*

* *

Heather Mac Donald este deținătoarea unei burse de merit Thomas W. Smith pentru studiul avansat al unui subiect academic la Institutul Manhattan, colaboratoare a redacției revistei City Journal, precum și autoarea cărții de mare succes intitulate „Delirul diversității: cum determină promovarea imorală a teoriilor despre rasă și gen să corupă mediul universitar și să ne submineze cultura”.

-articol scris de Heather Mac Donald (Traducerea și note de subsol de Vasile Bontaș)

Heather Mac Donald este deținătoarea unei burse de merit Thomas W. Smith pentru studiul avansat al unui subiect academic la Institutul Manhattan, colaboratoare a redacției revistei City Journal, precum și autoarea cărții de mare succes intitulate „Delirul diversității: cum determină promovarea imorală a teoriilor despre rasă și gen să corupă mediul universitar și să ne submineze cultura”.