Se întîmplă, din cînd în cînd, ca în satul global, mare cît lumea largă şi la fel de diversă, să explodeze, sub forma bombelor de presă, evenimente care, prin impactul lor, nasc revelaţii, comentarii şi controverse. Le nasc ca şi cum globalizarea, inclusiv a informaţiei, ar mai putea să lumineze, cu unghiuri şi înţelesuri noi, lucruri şi fapte intrate de mult timp în conştiinţa publică ca tot atîtea evidenţe şi tratate în consecinţă cu firescul cu care privim la mişcărea de rotaţie a planetei. Toată lumea conectată, cît de cît, la fenomenele socio-politice şi economice ale vremii a aflat de existenţa paradisurilor fiscale, acolo unde, cu un termen generic, bogaţii lumii îşi ascund şi-şi protejează averile de nivelurile, de obicei, ridicate, ale impozitelor din ţările de origine. Amănuntul că paradisurile fiscale sînt identificabile cu cele mai exotice, mai luxoase şi luxuriante locuri geografice ale lumii poate că nu e, nici el, întîmplător. În recentul scandal, cunoscut sub numele de ”Panama Papers”, singurul lucru de impact, de şoc relativ, nu este existenţa de facto a acestor paradisuri, nici confirmarea operaţiunilor ca atare, ci amploarea fenomenului şi, mai ales, numele grele din politica internaţională şi din sistemul financiar-bancar mondial implicate în asemenea inginerii. Au intrat în vizorul dezvăluirilor prim-miniştri, dintre care unul, deja, demisionat, multinaţionale, mari corporaţii şi companii, bănci cu renume, inclusiv Banca Mondială, ba chiar şi servicii secrete, într-o vreme cînd se înmulţesc semnalele unei noi crize mondiale şi cînd statisticile estimează că, la scara întregului glob, numărul celor care se confruntă cu spectrul foamei şi-al sărăciei extreme se îndreaptă ameninţător spre cifra de 1 (un) miliard de oameni.
Deocamdată, reacţiile de răspuns la nivel guvernamental al statelor şi al decidenţilor politici nu depăşesc, cum era de aşteptat, stadiul deplîngerii ipocrite a fenomenului, al mirărilor mai mult sau mai puţin mimate, însoţite de promisiunea investigaţiilor, a descinderilor în conturi şi în acte contabile. Nimic surprinzător! Şi pentru că operaţiunea prin care s-ar putea decela cît este act de corupţie şi cît onorabilitate în dobîndirea şi prezervarea averilor este şi anevoioasă, şi de durată, başca slaba voinţă ori lipsa acesteia în descîlcirea iţelor, conexiunilor, intereselor, este de aşteptat ca subiectul să mai ţină un timp capul de afiş al interesului public după care va fi acoperit şi eclipsat de alte şi alte evenimente, mereu provocatoare, mereu arzătoare.
Măcar o concluzie cred că putem trage din scandalul offshore-urilor, pe cît de tristă, pe atît de evidentă: aceea că dintre toate tarele şi viciile omeneşti, lăcomia şi setea de înavuţire, nu contează cît şi cum, sînt singurele globalizate, demult şi temeinic, şi că măsurile de prevenţie şi combatere a corupţiei planetare nu au mai mult efect decît discursul unui misionar despre Sfîntul Duh şi iubirea aproapelui, rostit în faţa unui trib de canibali. Motiv să se vorbească despre corupţie ca despre o adevărată fatalitate din moment ce nici oprobriul public, nici arătarea obrazului cu referire la lipsa de etică şi morală a corupţilor dovediţi, nici condamnările, adesea simbolice, ba chiar nici glonţul cu care e tratată ”boala”în China, de pildă, nu reduc, nu înlătură fenomenul corupţiei la scară globală.
Cît despre fatalitatea corupţiei în România, este un subiect de poveste cu accente groteşti şi finaluri în coadă de peşte care frizează cînd absurdul, cînd bătaia de joc prin greu sesizabila linie de demarcaţie între hoţi şi vardişti şi-a graniţei nebuloase dintre determinare, voinţă, fermitate şi jocurile prefăcătoriei de ochii lumii.
N-avem noi sănătate (nici educaţie şi nici…) cîte canale de scurgere şi de absorbţie a banului public au fost în stare să sape politicieni aflaţi în fruntea statului spre propriile lor buzunare, încît celebra afacere de la 1892 pare, azi, doar etalonul unei găinării oarecare!
În cel mai bun stil al hei-rupismului românesc, după ce 26 de ani toate semnalele de alarmă, toate avertismentele şi exemplele răsunătoare, menite să pună în lumină proporţiile jafului naţional, au sunat în pustiul şi surzenia interesului judiciar, ne trezim că sărim dintr-o extremă în alta. Cu argumentul momentului zero şi al aşa-zisei descătuşări a luptei anticorupţie, cu zgomotul şi furia mult disproporţionate faţă de rezultate, se zgîrie, încă, superficial şi discreţionar, abia la suprafaţă, muntele de infracţionalitate existent, trecînd voit cu vederea infracţiuni economice şi pagube uriaşe lăsate în urma lor, devenite istorice.
Exemplul cel mai grăitor, devenit ”clasic”, că cineva vrea să ţină societatea românească într-un şah etern, steril, doar ca să macine nervi, energii şi resurse, sub stindardul fatalităţii, continuă să fie flota, afacerea dispariţiei flotei româneşti. Ea dă măsura probităţii şi onestităţii actului de justiţie în România, dincolo de care orice discurs triumfalist, orice altă închipuită bravură scoasă din jobenul scamatoriilor judiciare pălesc şi rămîn repetente la examenul veridicităţii şi-al voinţei de asumare a standardelor în decopertarea justei măsuri a dreptăţii. Din concluziile şi soluţiile investigatorilor şi experţilor rezultă că a cincea flotă comercială a lumii a dispărut în urma unei operaţiuni de felul experimentului Philadelphia, fără urmă şi fără prejudicii, nicidecum printr-o inginerie bine ticluită şi perfid instrumentată. Continuu să fac recurs la această afacere tot aşa cum insist că aici, în siajul acestui singur exemplu, ca megaafacere neadusă la suprafaţă şi nesoluţionată, îşi joacă justiţia puterea şi credibilitatea. Aici s-o vedem, nu în amînarea la calendele greceşti a scadenţelor gravelor fapte de corupţie, nu în condamnări hilare cu aspect de binevenite vacanţe, nu în lentoarea instrumentărilor, nu în motivări croite să ofenseze inteligenţa publică şi nici în haiducia, repet, hei-rupistă, în spatele căreia unii se bucură de uzufructul ticăloşiilor, iar alţii tocmai clocesc alte tunuri, alte panamale. Altfel, lupta anticorupţie, eşuată, deja, în prost disimulata hinghereală politică şi-n spectacole ieftine, bulevardiere, jucate la uşa DNA şi dincolo de ea, nu face decît să întărească, nu-i aşa?, suspiciunile rezonabile că este, ea însăşi, o altă panama drapată în straie juridice de ocazie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.