Patru scenarii de putere pentru Iran: o zonă gri ar aduce costuri economice și strategice INTERVIU

Asta ar însemna că regiunea rămâne luni întregi într-o zonă gri între război total și pace – exact genul de context în care apar cele mai multe accidente strategice și cele mai mari costuri economice, explică Raluca Moldova, în interviul pentru Cotidianul. Aceasta analizează și reacția Uniunii Europene, la prima vedere prudentă, precum și scenariile care pot menține regimul de la Teheran în viațā.

Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca, în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Germane. Este și director executiv al Centrului EUXGLOB al UBB și președinte interimar al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană.

Moartea lui Khamenei, „cel mai dramatic moment din istoria Republicii Islamice de la 1979 încoace”

Cotidianul: Care sunt pilonii regimului teocratic de la Teheran? Este decapitarea acestuia, prin eliminarea ayatollahului, suficientă pentru o schimbare de regim?

Raluca Moldovan: Confirmarea eliminării lui Ali Khamenei reprezintă, fără îndoială, cel mai dramatic moment din istoria Republicii Islamice de la 1979 încoace. Moartea liderului suprem nu este doar dispariția unei figuri religioase sau politice, ci un șoc seismic pentru întreaga arhitectură a statului iranian. Și totuși, pentru a înțelege ce urmează, trebuie să privim dincolo de simbolismul momentului și să analizăm structura profundă a regimului.

Sistemul politic iranian nu este unul pur personalist, construit exclusiv în jurul unui lider carismatic. El are la bază principiul doctrinar al velayat-e faqih – guvernarea juristului islamic – care conferă liderului suprem autoritate asupra tuturor centrelor majore de putere. În această logică, liderul nu este doar un actor politic, ci garantul ordinii revoluționare. Cu toate acestea, instituția liderului suprem este mai importantă decât persoana care o ocupă. Constituția iraniană prevede explicit mecanisme de succesiune, iar Adunarea Experților are atribuția de a desemna rapid un nou lider. Prin urmare, din punct de vedere juridic și instituțional, sistemul este pregătit pentru un astfel de scenariu, chiar dacă momentul este extrem de tensionat.
Astăzi, în ziua imediat următoare confirmării oficiale a morții Ali Khamenei, structura de putere de la Teheran a intrat într-o fază de tranziție extrem de delicată, deoarece dispariția liderului suprem nu este doar o tragedie simbolică, ci creează un vacuum constituțional și strategic fără precedent în istoria Republicii Islamice. Conform Constituției, funcțiile și atribuțiile liderului suprem nu rămân suspendate: imediat după anunțul morții sale, a fost constituit un consiliu de tranziție provizoriu, menit să asigure continuitatea guvernării până la alegerea unui succesor prin mecanismele oficiale ale statului.

Acest consiliu funcționează ca un organism colectiv – o formă de leadership tripartit – compus din președintele în exercițiu al Republicii, Masoud Pezeshkian, din șeful judiciarului, Gholamhossein Mohseni-Ejei, și dintr-un jurist desemnat din cadrul Consiliului Gardienilor. Spre deosebire de rolul absolut exercitat anterior de liderul suprem, unde un singur om concentra autoritatea religioasă, militară și politică, această structură colectivă are un mandat interimar: să coordoneze administrația statului, să mențină ordinea internă și să pregătească procedurile constituționale pentru alegerea viitorului lider. Constituția iraniană prevede ca Adunarea Experților, un organism alcătuit din clerici cu rolul de supraveghere și de numire a liderului suprem, să decidă asupra succesorului pe termen lung. Este un proces menit să fie deliberativ și să respecte normele instituționale, dar într-un astfel de context de criză – cu un război regional în desfășurare și cu presiuni interne și externe enorme – acest mecanism va fi supus unor tensiuni intense.

Un echilibru fragil între instituțiile fundamentale ale regimului iranian

Ceea ce face această perioadă cu adevărat complexă este faptul că consiliul de tranziție nu este doar o soluție temporară birocratică: el reflectă un echilibru fragil între instituțiile fundamentale ale regimului iranian. În 40 de ani de Republică Islamică, nici un alt moment nu a pus la încercare simultan mecanismele clericale, armata politizată și structurile judiciare, într-un mod atât de pronunțat. Faptul că nu doar liderul suprem, ci și alte figuri de rang înalt din aparat – membri ai conducerii militare sau de securitate – au fost eliminate în atacuri complică și mai mult scena politică internă.

Este important de precizat că, în paralel cu acest consiliu oficial, opoziția din exil și liderii disidenți – de la organizații precum Consiliul Național de Rezistență până la personalități istorice ale opoziției – au propus propriile lor planuri de tranziție democratică și guvernare interimară, susținând o deschidere către alegeri libere și o ruptură mai radicală de modelul teocratic. Aceste propuneri însă nu fac parte din mecanismele constituționale recunoscute în Iran și rămân în mare parte neimplementate la nivel intern, cel puțin în faza actuală de tranziție instituțională.
Adevărata întrebare este însă dacă arhitectura de putere rămâne intactă. Aici intervine rolul decisiv al Islamic Revolutionary Guard Corps (IRGC). Gardienii Revoluției reprezintă coloana vertebrală coercitivă și strategică a regimului. Ei controlează nu doar forța militară – inclusiv programul balistic și operațiunile externe – ci și segmente esențiale ale economiei. În ultimele două decenii, influența lor a crescut constant, iar în absența liderului suprem, este posibil ca rolul lor să devină și mai pronunțat. Dacă există o instituție capabilă să garanteze continuitatea regimului în acest moment critic, aceea este IRGC.

Tensiune și competiție internă

Pe lângă dimensiunea militară, regimul se sprijină pe o rețea instituțională și clericală densă: Consiliul Gardienilor, care validează legile și candidații; sistemul judiciar profund ideologizat; fundațiile religioase care controlează resurse economice semnificative. Acest ansamblu creează un ecosistem de putere care nu depinde exclusiv de un singur individ. De aceea, deși eliminarea ayatollahului este un eveniment istoric, ea nu înseamnă automat prăbușirea sistemului.

Pe termen scurt, este de așteptat o perioadă de tensiune și posibilă competiție internă pentru influență. Procesul de succesiune ar putea genera fricțiuni între facțiuni clericale și aripa militară. De asemenea, societatea iraniană – deja marcată de ani de proteste și nemulțumiri economice – ar putea percepe momentul ca pe o oportunitate pentru schimbare. Totuși, istoria arată că schimbările de regim nu se produc doar prin eliminarea liderului, ci prin fracturarea aparatului coercitiv și pierderea coeziunii elitei.

În lipsa unor fisuri majore în interiorul IRGC sau a unei mobilizări populare de o amploare fără precedent, este mai probabil să asistăm la o succesiune controlată decât la o transformare radicală. Paradoxal, dispariția liderului suprem ar putea chiar accelera o consolidare a aripii militare, dacă aceasta va prelua un rol mai dominant în arhitectura decizională.

Prin urmare, eliminarea ayatollahului reprezintă un moment de cotitură, dar nu echivalează automat cu o schimbare de regim. Regimul iranian este o construcție ideologică, instituțională și militară complexă, iar reziliența sa va depinde nu doar de succesorul desemnat, ci de capacitatea elitei de a rămâne unită în fața unei crize fără precedent.

Cotidianul: Care sunt posibilele scenarii de putere în Iran? Care nu este deloc convenabil regiunii, mai întâi, actorilor regionali, de la statele care susțin ofensiva SUA – Israel, până la Israel?

Raluca Moldovan: Moartea lui Ali Khamenei, confirmată în urma atacului coordonat al SUA și Israelului asupra Iranului, deschide o perioadă de incertitudine politică profundă la Teheran. Scenariile de putere care se conturează în cele mai recente evaluări – atât ale experților, cât și ale unor institute de analiză și media internaționale (Reuters, AP News, etc.) – variază semnificativ în funcție de dinamica internă, reconfigurarea instituțiilor și presiunile externe.
În mod schematic, aș identifica patru mari scenarii posibile pentru evoluția puterii în Iran:

A. Tranziție controlată prin instituțiile existente

În acest scenariu, Iranul reușește să gestioneze relativ calm criza de succesiune prin mecanismele constituționale: consiliul de tranziție format din președintele, șeful judiciarului și un reprezentant al Consiliului Gardienilor rămâne la conducere până când Adunarea Experților desemnează oficial un nou lider suprem. Acest model urmărește continuitatea, consolidarea autorităților clericale și militare rămase și evitarea unui vid de putere prelungit. El ar putea menține stabilitatea internă cel puțin pe termen scurt și, în teorie, ar permite reluarea controlului centralizat asupra forțelor de securitate și economiei.

Implicare regională: Pentru actorii externi, în special pentru statele din Golf și pentru Israel, un astfel de scenariu este oarecum convenabil în sensul că reduce riscul unei fragmentări violente a Iranului și menține cel puțin predictibilitatea în politica Teheranului — chiar dacă aceasta poate continua să fie ostilă.

B. Lupta internă pentru putere între facțiuni

Altă posibilitate este o confruntare prelungită între elitele regimului: facțiunile din Islamic Revolutionary Guard Corps, clerici influenți și comandanți regionali ar putea intra într-un conflict discret sau deschis pentru pozițiile cheie de decizie. Acest tip de competiție ar putea dura luni și ar deschide un vid de autoritate politică contestată, cu multiple centre de putere rivale, ceea ce ar putea conduce la instabilitate internă și imprevizibilitate externă.

Implicare regională: Un astfel de scenariu este dezavantajos pentru stabilitatea regională. Va crea un Iran fragmentat, posibil mai agresiv sau mai imprevizibil, iar actorii regionali — de la statele din Golf la Israel — ar fi forțați să răspundă din mers unor evoluții neanticipate, inclusiv raiduri, incursiuni sau sprijin acordat facțiunilor preferate.

C. Revoltă populară și presiune socială pentru schimbare

Un al treilea scenariu în discuție este cel în care populația profită de vidul de putere pentru a mobiliza un val de proteste și opoziție, alimentat de nemulțumirile sociale și economice care au condus deja la proteste masive în Iran în 2025–2026. O astfel de mobilizare ar putea implica grupuri politice diverse — de la structuri civice la opoziția tradițională în exil, cum ar fi cei care susțin o tranziție democratică sau revenirea la un model de guvernare diferit, de exemplu monarhie sub conducerea fiului fostului șah, Mohammed Reza Pahlavi — dar este, deocamdată, slab organizată și fragmentată.

Implicare regională: Acest scenariu este idealizat de unele puteri externe care au susținut retorica pentru schimbare de regim, în special SUA sub administrația Trump, care nu si-a ascuns preferința pentru revenirea la un regim monarhic, nu în ultimul rând pentru că acest lucru elimină riscul organizării de alegeri pentru noi lideri, dar este și cel mai dificil de realizat și de menținut. Dacă opoziția ar câștiga avânt, ar putea transforma fundamental politica internă a Iranului, ceea ce, în principiu, ar fi în beneficiul regiunii dacă ar reduce adversitatea Teheranului față de statele arabe și Israel. Totuși, tranzițiile populare radicale pot fi și ele violente și imprevizibile, generând noi conflicte interne și regionale.

D. Colaps autoritar sau fragmentare violentă

Cel mai riscant scenariu este o dezintegrate autoritară sau fragmentarea violentă a statului, în care instituțiile centrale cad în dezordine, forțele regionale ale IRGC, comandanții locali sau diferite provincii ar încerca să preia controlul fie prin forță, fie prin negocieri etnice, sectare sau politice. Într-un astfel de context, Iranul s-ar putea transforma într-un teatru de luptă internă, cu potențial de implicare externă directă.
Implicare regională: Pentru actorii regionali — de la statele arabe din Golf până la Israel — acest scenariu este cel mai periculos. Un Iran fragmentat sau într-un război civil ar putea atrage intervenții ale puterilor externe, inclusiv prin proxy, și ar putea avea efecte destabilizatoare asupra piețelor energetice, securității strâmtorii Hormuz și alianțelor strategice.

Ceea ce se conturează după moartea lui Khamenei este o criză de succesiune cu impact intern profund și multiple reverberații regionale. În cel mai convenabil scenariu pentru stabilitatea regiunii, autoritățile iraniene vor reuși să gestioneze tranziția prin mecanisme instituționale prevăzute în Constituție, minimalizând fricțiunile interne și păstrând structura de putere relativ coerentă. În varianta opusă, în care elitele se luptă pentru control sau în care nemulțumirile sociale explodează, Iranul ar putea intra într-un proces lung de contestare a autorității, cu efecte care se vor răsfrânge asupra întregului Orient Mijlociu. Pentru actori ca Israel și statele din Golf, acest al doilea tip de evoluție aduce cele mai mari riscuri — o regiune mai puțin predictibilă, posibil mai militarizată și cu multiple centre de putere rivale.

În ultimă instanță, destinul politic al Iranului în lunile următoare nu depinde doar de deciziile elitei clericale sau militare, ci și de interacțiunea dintre foștii susținători ai regimului, opoziție și dinamica socială internă — într-un moment în care fiecare scenariu are consecințe majore pentru securitatea regională.

Cotidianul: Un război de uzură este posibil? Care sunt consecințele? Regionale, dar și globale.

Raluca Moldovan: Da, un război de uzură este nu doar posibil, ci – în logica actualei escaladări – devine chiar unul dintre scenariile cele mai plauzibile. După lovitura inițială și riposta iraniană, riscul major este ca niciuna dintre părți să nu mai urmărească „victoria totală” rapidă, ci erodarea treptată a capacităților, a voinței politice și a coeziunii interne a adversarului. În Orientul Mijlociu, asta înseamnă de obicei un amestec de lovituri periodice, atacuri prin interpuși, presiune economică și război psihologic – un conflict care nu se încheie cu o singură bătălie, ci cu o acumulare de costuri.

Pe teren, semnele acestui tip de dinamică există deja. Iranul a răspuns prin atacuri cu rachete și drone asupra Israelului și asupra unor baze americane din regiune, iar mesajul oficial – „fără clemență” – indică disponibilitatea pentru o confruntare prelungită, nu pentru o simplă demonstrație de forță. În același timp, reacțiile de securitate ale statelor din Golf și avertismentele adresate populației, inclusiv de către guverne occidentale, sugerează că actorii regionali se pregătesc pentru un interval de risc care nu se măsoară în zile, ci în săptămâni sau luni.

Un război de uzură ar arăta, cel mai probabil, ca o succesiune de episoade: lovituri aeriene și cu rachete la intervale variabile, atacuri asupra infrastructurii militare și de comandă, operațiuni clandestine și cibernetice, plus o intensificare a presiunii prin rețelele de aliați și grupări armate pro-iraniene din regiune. Această componentă „prin proxy” este critică: chiar dacă Iranul evită o confruntare frontală continuă cu SUA, el poate menține presiunea asupra bazelor americane și asupra Israelului folosind o geografie extinsă a conflictului – Irak, Siria, Liban, Yemen – care obligă adversarul să-și împartă resursele și atenția.

Consecințe regionale

La nivel regional, primul efect este extinderea instabilității dincolo de axa Teheran–Tel Aviv–Washington. Statele din Golf, chiar și cele apropiate de SUA, devin simultan parteneri și potențiale ținte, tocmai pentru că găzduiesc active militare americane și sunt noduri logistice esențiale. Asta le pune într-o poziție delicată: pe de o parte, vor protecție americană; pe de altă parte, vor să evite ca teritoriul lor să fie perceput ca rampă de lansare sau ca parte a războiului.
În al doilea rând, un conflict de uzură creează un mediu în care greșelile de calcul devin mai probabile. Cu cât numărul incidentelor crește (rachete interceptate, drone doborâte, lovituri asupra unor ținte ambigue, atacuri în zone urbane), cu atât sporește riscul unei escaladări neintenționate. În astfel de crize, trecerea de la „răspuns calibrat” la „răspuns disproporționat” se poate produce brusc, sub presiunea opiniei publice, a pierderilor umane sau a competiției politice interne.

Consecințe globale

Pe plan global, miza imediată este energia și transportul maritim, în special Strâmtoarea Hormuz – un punct de strangulare prin care trec o parte foarte mare din fluxurile energetice mondiale. Doar riscul credibil de perturbare produce deja efecte: asiguratorii ajustează rapid costurile și unele nave evită zona, ceea ce scumpește transportul și tensionează lanțurile logistice. În paralel, piețele reacționează printr-o „primă de război” în prețul petrolului, iar discuția despre închiderea sau perturbarea Hormuzului funcționează ca un multiplicator al anxietății economice globale.

De aici derivă două consecințe globale în cascadă. Prima este inflația: energie mai scumpă înseamnă costuri mai mari pentru transport, producție și bunuri de consum. A doua este volatilitatea financiară: investitorii reacționează la incertitudine prin repoziționări rapide, ceea ce poate lovi bursele, monedele emergente și încrederea în perspectivele de creștere economică. Într-un context în care economiile încă sunt sensibile la șocuri energetice, un război de uzură în jurul Golfului poate deveni o problemă de politică economică globală, nu doar o criză de securitate regională.

În fine, există și un impact strategic mai larg: un conflict prelungit poate bloca diplomația (inclusiv orice dosar nuclear), poate accelera logici de reînarmare regională și poate împinge actorii către alianțe mai rigide. Pe termen mediu, asta înseamnă o regiune mai militarizată, mai puțin guvernabilă și – paradoxal – mai predispusă la crize repetate, chiar dacă intensitatea zilnică a violenței fluctuează.

Cotidianul: Care scenariu e cel mai puțin convenabil pentru regiune?

Raluca Moldovan: Pentru actorii regionali – inclusiv pentru cei care susțin ofensiva SUA–Israel – cel mai neconvenabil scenariu nu este neapărat un Iran „slăbit”, ci un Iran care, în loc să se prăbușească rapid, reușește să transforme conflictul într-o uzură extinsă: atacuri punctuale, presiune prin proxy, lovituri asupra traficului maritim, costuri economice crescute și un mediu de securitate permanent degradat. Asta ar însemna că regiunea rămâne luni întregi într-o zonă gri între război total și pace – exact genul de context în care apar cele mai multe accidente strategice și cele mai mari costuri economice.
Cotidianul: Cum evaluați reacția UE? La prima vedere, pare mai degrabă rezervată.

Raluca Moldovan: Reacția Uniunii Europene la atacul SUA–Israel asupra Iranului și la eliminarea lui Ali Khamenei a fost, într-adevăr, vizibil mai rezervată decât cea a Washingtonului sau a unor state din regiune. Dar această rezervă nu este neapărat un semn de indecizie, ci mai degrabă reflectă logica strategică specifică a UE: prudență, accent pe de-escaladare și preferință pentru instrumente diplomatice în fața celor militare.

În primele declarații, mesajul central al Bruxelles-ului a fost apelul la „reținere maximă”, protejarea civililor și evitarea unei escaladări regionale. Această formulare este consecventă cu tradiția europeană în dosarul iranian, unde UE a investit masiv în diplomație – inclusiv în negocierea acordului nuclear din 2015 – și a încercat constant să mențină canale de dialog deschise, chiar și în perioade de tensiune ridicată.

Există trei motive principale pentru această poziție.

A. Primul este interesul direct al UE pentru stabilitate regională. Europa este mult mai expusă decât SUA la efectele secundare ale unui conflict prelungit în Orientul Mijlociu: volatilitate energetică, fluxuri migratorii, presiuni economice și riscuri de securitate. Un război de uzură în jurul Golfului sau o destabilizare internă a Iranului ar avea efecte aproape imediate asupra piețelor energetice europene și asupra inflației.

B. Al doilea motiv este diversitatea pozițiilor interne. UE nu este un actor unitar în materie de politică externă; ea funcționează prin consens între 27 de state membre. În timp ce unele capitale sunt mai apropiate de poziția israeliană și americană, altele sunt mai prudente sau mai atașate de soluții diplomatice. Reacția „rezervată” este, de fapt, rezultatul unui echilibru intern între aceste sensibilități.

C. Al treilea element ține de rolul pe care UE și-l atribuie în sistemul internațional. Bruxellesul încearcă să se poziționeze ca actor normativ, promotor al dreptului internațional și al soluțiilor multilaterale. În acest cadru, susținerea explicită a unei lovituri militare preventive ar fi dificil de reconciliat cu discursul european tradițional privind suveranitatea și legalitatea internațională. De aceea, limbajul oficial evită formulări care ar putea fi interpretate drept legitimizare a escaladării.

Totuși, această rezervă are și limitele ei. Dacă Iranul ar escalada masiv conflictul sau ar viza interese europene, poziția UE ar putea deveni mai fermă. De asemenea, în interiorul Uniunii există deja voci care consideră că o atitudine prea neutră riscă să diminueze credibilitatea strategică a Europei într-un moment de criză majoră. De pildă, state precum Polonia sau Cehia, care au o cultură strategică puternic ancorată în relația transatlantică și în logica descurajării, tind să fie mai ferme în evaluarea Iranului ca actor destabilizator regional. În astfel de capitale, argumentul este că o reacție prea echilibrată sau prea neutră riscă să transmită un semnal de ambiguitate într-un moment în care claritatea strategică este esențială.

Franța și Geramnia, liant pentru Teheran

Pe de altă parte, țări precum Franța sau Germania, deși condamnă activitățile destabilizatoare ale Teheranului, insistă în mod tradițional pe menținerea unui canal diplomatic și pe evitarea unei escaladări militare majore. Parisul, de exemplu, are o istorie de implicare directă în dosarul nuclear iranian și tinde să privilegieze soluțiile negociate, chiar și în contexte extrem de tensionate.

Mai există și dimensiunea sud-europeană. State precum Italia sau Grecia sunt deosebit de sensibile la implicațiile energetice și maritime ale unui conflict în Golf. Pentru ele, prioritatea imediată este stabilitatea fluxurilor energetice și evitarea perturbărilor în Mediterana extinsă. Asta le face, în mod natural, mai prudente în susținerea unei retorici care ar putea alimenta escaladarea.

În ansamblu, reacția UE reflectă o strategie de gestionare a riscului, nu o absență de poziție. Europa încearcă să evite transformarea conflictului într-o confruntare regională generalizată și să păstreze un minim spațiu diplomatic. Problema este că, într-un context de escaladare rapidă, spațiul pentru diplomație se îngustează, iar capacitatea UE de a influența direct dinamica militară este limitată. Astfel, rezerva europeană este coerentă cu identitatea sa strategică, dar eficiența ei va depinde de evoluțiile de pe teren și de capacitatea marilor actori de a evita o spirală a confruntării.