Pe timpul lui Ceauşescu fotbaliştii români au invadat Turcia

Pare de necrezut acum, dar între 1968 şi 1972 şi în vara anului 1989, fotbalişti de top din România au obținut dreptul de a evolua la echipe profesioniste din străinătate. Cotidianul.ro vă prezintă care au fost aceşti jucători, iar marţi 13 septembrie va fi publicat un interviu cu unul dintre antecesorii lui Hagi, Popescu, Dorinel, Dan Petrescu.

Desant românesc în Turcia

Perioada de relaxare dintre anii 1964 şi 1974 (perioadă în care regimul comunist de la Bucureşti, pentru a obţine fonduri şi tehnologie de vârf, a încercat să inducă Occidentului senzaţia că România se îndepărtează de tutela Moscovei – n.a.) a fost vizibilă şi în fotbal. Mai mulţi jucători cu nume, toţi foşti internaţionali, aflaţi în jurul vârstei de 30 de ani, au obţinut (nu uşor, totuşi) permisiunea de a evolua ca profesionişti la echipe de club din străinătate. Destinaţia spre care s-au îndreptat cu precădere fotbaliştii români la primele ieşiri în străinătate a fost Turcia. Nu mai puţin de 10 fotbalişti români au luat calea Turciei între 1968 şi 1970. Fotbalul turcesc – aflat la graniţa dintre lumea a doua şi lumea a treia în jocul cu balonul rotund – a început spre sfâşitul anilor ’60 să importe fotbalişti (mai) ieftini din ţări ceva mai bine cotate, scopul principal fiind acela de a învăţa de la alţii. Prin anii 1964 şi 1967, în Turcia au venit fotbalişti iugoslavi, dar erau de mâna a doua, şi „implantul” nu a dat rezultate. Au urmat românii.

„Câini roşii” de Istanbul

Căpitanul echipei Dinamo Bucureşti, internaţionalul Ion Nunweiller (poreclit şi „câinele roşu”), a fost printre primii „stranieri” români din epoca Ceauşescu şi primul care a ajuns în Turcia. În 1968, Ion Nunweiller (fundaş central de meserie) s-a transferat la Fenerbahce Istanbul, care tocmai câştigase campionatul după ediţia 1967/68. De fapt, Nunweiller III (aşa era cunoscut în lumea fotbalului românesc) a fost cel de-al 22 jucător străin din istoria cunoscutului club turcesc, începând cu anul 1908. Mai mult, românul era şi prima „vedetă” autentică adusă de clubul turc. În toamna anului 1968, Nunweiller III îşi aduce contribuţia la cea mai mare performanţă a fotbalului la nivel de club din Turcia de până atunci: eliminarea în primul tur al Cupei Campionilor Europeni (0-0 în deplasare, 2-1 acasă) a campioanei Angliei, Manchester City. (Până atunci, cea mai titrată echipă eliminată de Fenerbahce a fost… Petrolul Ploieşti, în 1963, iar celelaltă mare putere fotbalistică a Turciei, Galatasaray, se lăuda doar cu eliminarea lui Dinamo Bucureşti, în 1962, şi a ungurilor de la Ferencvaros, în 1963.) Nunweiller III a jucat două sezoane la „Fener”, după care s-a întors la Dinamo.

Musulmanul din Obor

La un an după aducerea lui Nunweiller III, Fenerbahce îşi blindează apărarea cu portarul dinamovist Ilie Datcu. Fost jucător la Dinamo Obor şi Dinamo Bucureşti, Datcu a jucat mai multe meciuri şi în echipa naţională, fiind în top 5 al portarilor români în anii ’60. Datcu avea contract cu Fenerbahce până în 1971, dar a apărat poarta „canarilor galbeni” până în 1975. Nu a fost vorba de o prelungire a aprobării date de forurile de la Bucureşti, ci Datcu a devenit primul fotbalist care „a rămas afară” în epoca Ceauşescu. Pentru a nu fi urmărit de vreo suspendare cerută de FRF, turcii au recurs la un artificiu etnic: l-au naturalizat pe român, care, trecând la religia mahomedană, a devenit Ilyas Datca. Fostul dinamovist figurează în istoria clubului ca fiind unul dintre cei mai buni portari şi a disputat 220 de meciuri sub culorile galben-albaştrilor. Dintre cei 104 stranieri care au evoluat până în prezent la Fenerbahce, Datcu se află pe locul 3 după numărul de jocuri disputate, după nigerianul Uche Okechukwu, care a jucat 293 de meciuri între 1993 şi 2002, şi brazilianul Alex (acesta joacă aici din 2004 şi are la zi 273 de apariţii în echipă). După retragerea din activitate, Datcu a devenit antrenor secund, antrenor cu portarii (el este cel care l-a descoperit pe celebrul portar Rustu Recber) până acum doi ani, când s-a retras din fotbal. În 2002 el a fost secund al lui Mircea Lucescu la Beşiktaş Istanbul.

„Miliţianul” devenit poliţist

Printre jucătorii care au primit aprobare să joace în Occident s-a aflat şi internaţionalul (a participat la CM din Mexic din 1970) dinamovist Vasile Gergely. El a obţinut după mondiale un contract pe 2 ani în Republica Federală Germania, la Hertha BSC Berlin. După numai un an şi jumătate, Gergely a fost nevoit să-şi ia adio de la unul dintre cele mai tari campionate din lume şi să devină transfug. Motivul, unul care a zguduit RFG şi a şocat fotbalul mondial. În 1971, după încheierea campionatului, preşedintele clubului Kickers Offenbach (echipă care a retrogradat la golaveraj, din cauza unui gol mai mult primit), Gregorie Canellas, a făcut un denunţ privind două meciuri aranjate. De aici bulgărele de zăpadă nu a mai putut fi oprit şi în final s-a constatat că 61 de fotbalişti (dintre care 10 internaţionali germani şi unul maghiar) de la 9 echipe au luat bani pentru aranjarea unor meciuri. Gergely s-a aflat în lotul celor 61 şi a fost suspendat pe viaţă şi obligat la plata unei amenzi de 15.000 de mărci germane. În mod normal, pe 1 februarie 1972, Gergely trebuia să se întoarcă în ţară, dar fără drept de joc şi să profeseze meseria pe care fusese încadrat la Dinamo Bucureşti, cea de miliţian. Gergely a ales însă să plece în Africa de Sud, unde a jucat un an la Durban City, echipa poliţiei din localitate, una dintre echipele alcătuite exclusiv din jucători albi. După ce s-a retras, Gergely a lucrat un timp ca poliţist în Africa de Sud. Conform unor surse, în urmă cu 10 ani s-ar fi stabilit că ex-dinamovistul nu ar fi fost implicat în trucarea meciurilor din anii 1970 şi 1971.

Cumpărat cu un vapor şi schimbat ulterior cu o handbalistă

După perioada de graţie dintre 1968 şi 1973, s-au stopat plecările fotbaliştilor (şi ale altor sportivi) români în străinătate. Motivul: tot mai mulţi sportivi şi antrenori alegeau libertatea şi rămâneau în Occident. Totuşi, a existat o excepţie, în 1980, Doru Nicolae, interul stânga de la FC Argeş, a fost transferat pentru doi ani la Panathinaikos Atena. Patronul grecilor, armatorul Vardis Vardinoianis (prieten cu familia Ceauşescu), a insistat pentru Doru Nicolae şi, conform surselor vremii, a oferit o navă în schimbul lui. După alte surse, plata ar fi constat în încărcătura unei nave. După doi ani, Nicolae trebuia să se întoarcă la FC Argeş. A urmat însă o afacere „tipică” sportului românesc acelor ani. Echipa de handball feminin Constructorul Hunedoara (liga a II-a) încerca să transfere o jucătoare de la Gloria Bistriţa. Cei de la Gloria au pus un preţ prohibitiv: rezolvarea, în schimbul handbalistei, a transferului de la FC Argeş la Gloria lui „tata Jean” a lui Doru Nicolae. Cei din staff-ul hunedorenilor au luat legătura cu Mircea Lucescu şi în 24 de ore ambele mutări au fost operate.

După şase ani de „secetă”, în 1988 şi 1989 s-au mai aprobat o serie de transferuri ale fotbaliştilor români în străinătate.

Lista fotbaliştilor români care au evoluat în străinătate

Ion Ghe. Ionescu (Rapid) – Alemania Aachen (1968-1970); Cercle Bruges (1970-1872)

Ion Nunweiller III (Dinamo) – Fenerbahçe (1968–1970)

Lică Nunweiller IV (Dinamo Bacău) – Beşiktaş JK (1969 – 1970)

Ion Motroc (Rapid_– Altay Izmir (1969–1970)

Viorel Kraus (FC Argeş) – Altay Izmir (1969–1970)

Octavian Popescu (Jiul) – Mersin İdmanyurdu (1969–1971)

Ilie Datcu (Dinamo) – Fenerbahçe (1969–1975), Giresunspor (1975–1976)

Gheorghe Constantin (Steaua) – Kayserispor K (1969-1971)

Emerich Jenei (Steaua) – Kayserispor K (1969-1971)

Vasile Gergely (Dinamo) – Hertha BSC (1970-1971)

Mircea Sasu (Farul) – Fenerbahçe (1970–1971)

Ion Barbu (FC ARgeş) – Beşiktaş JK (1970–1971)

Florea Voinea (Steaua) – Nimes (1970-1972)

Ion Parcalab (Dinamo) – Nimes (1970-1972)

Dumitru Ivan (FC Argeş) – TUS Wansee Berlin (1970-1973)

Viorel Mateianu (Progresul) – TUS Wansee Berlin (1970-1973)

Dan Coe (Rapid) – Royal Antwerpen (1971-1973)

Iosif Varga (Dinamo) – Vuppertaler SV (1971-1972)

Nicolae Lupescu (Rapid) – Admira Viena (1972-1977)

Mihai Mocanu (Petrolul) – Omonia Nicosia (1972-1974)

Constantin Frăţilă (FC Argeş) – Omonia Nicosia (1973-1974)

Doru Nicolae (FC Argeş) – Panathinaikos (1980-1982)

Laszlo Bolloni (Steaua) – Racing Jet Bruxelles (1988-1989)

Tudorel Stoica (Steaua) – Lens (1989-1990)

Victor Piţurcă (Steaua) – Lens (1989-1990)

Lucian Bălan (Steaua) – Beerschot Antwerp (1989-1990)

Rodion Cămătaru (Dinamo) – Charleroi (1989-1990)

Aurel Ţicleanu (Sportul Studenţesc) – Olympiakos Nicosia (1989-1990)

Gino Iorgulescu (Sportul Studenţesc) – Beerschot Antwerp (1989-1990)

Marţi 13 septembrie, cotidianul.ro publică, în serial, un interviu cu primul fotbalist român care a obţinut dreptul de a juca în străinătate. Veţi afla amănunte care nu s-au mai publicat până acum în presa română ante şi postdecembristă.

• Cine dădea verde plecării în străinătate
• Cum erau cumpăraţi fotbaliştii români
• Care era viaţa de fotbalist peste graniţă
• Cum se trucau meciurile cu 20 de ani înaintea înfiinţării „cooperativei”
• Care erau ofertele de transfer în Categoria A în anii ’60

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.