Pesimismul românesc şi moartea competiţiei

Singura ţară în care nu există un cult al succesului este şi cea în care trăiesc. Peste tot în lume, învingătorul se bucură de aplauze, de onoruri, de recompense şi medalii. Vorba celor de la ABBA, „Învingătorul ia tot!“. Și în politică, şi în dragoste, şi în finanţe, şi în sport. Cultul învingătorului este şi motorul dezvoltării. El aşază toate valorile la baza succesului.

N-o să uit niciodată Olimpiada la care Ivan Patzaichin şi-a rupt vîsla şi s-a chinuit să ajungă la linia de sosire cu un ciot din ea, totul pentru a avea dreptul la recalificări. Și mai apoi Patzaichin avea să cîştige finala și medalia de aur intrînd în legendă. Cultul succesului dă omului frumuseţe. Cultul succesului hrăneşte şi motivează chinul neobosit pentru victorie. La cîte titluri de campion mondial şi european a obţinut Marian Drăgulescu, la cele patru participări la Jocurile Olimpice, cea de-a cincea este doar o treaptă mai sus în istoria sportului. Marian Drăgulescu este o legendă. Și cu toate acestea, a tras de el însuşi pentru a se califica la a cincea ediție a JO. Vrea să mai încerce o dată pentru o medalie de aur.

Istoria României este plină de exemple spectaculoase. Oameni aparent fără nici o şansă care s-au încordat peste puterile lor şi au atins culmi pe care puţini le-au imaginat. Și, cu toate că fac parte din performanţele umanităţii, în România ocupă locuri discrete şi se bucură doar de nominalizări întîmplătoare. Mulţi dintre aceştia sunt chiar ignoraţi, lăsînd pe umerii noştri toată povara inconştienţei şi a ingratitudinii.

În ţara noastră, cîrteala lucrează la greu şi demolează orice mit. Toate succesele pălesc în faţa unor obiecţii de mahalagioică parcă generalizată. Distracţia noastră este mai pe săturate dacă are la bază bătaia de joc şi îndoiala prostească. Suntem un popor de doctori în demolat valori, în demitizat performanţe şi murdărit curăţenii morale. De sute de ani savurăm demolarea şi băşcălim construcţia. Ne fascinează prăbuşirea şi eşecul ne plictiseşte construcţia şi performanţa.

Urmăriţi cu atenţie televiziunile şi ziarele şi vedeţi ce loc ocupă paparuda din Dorobanţi faţă de succesul unui creator de programe, recunoscut în toată lumea! Ea pe copertă, el… nicăieri! Cîte succes story vedeţi sau auziţi relatate în fiecare zi ? Sute de accidente şi bătăi pe bandă rulantă şi nici o veste despre un ingenios om de afaceri sau despre performanţa unui român rătăcit prin lume. A strănutat un prost lîngă o curviştină şi toţi dau ştirea, în vreme ce o medalie de aur la un festival internaţional nu smulge decît un „Ia mai dă-l în mă-sa de băftos!“

Spiritul nostru defetist îi aşază pe toţi cîştigătorii în categoria hoţilor de succes! O ură de tip proletar îi mînă pe toţi cînd este vorba despre aprecierea oamenilor de succes. Au furat, s-au culcat cu nu ştiu cine, sunt nepoţii sau săgeţile cuiva. Economia de piaţă a provocat la populaţia rămasă de căruţă a României noi cea mai cumplită mentalitate comunistă. Lenin ar fi fost mîndru de o aşa ură sinceră faţă de cei avuţi şi faţă de cei care au reuşit.

În ultimii ani, am avut parte şi de doi preşedinţi egolatri şi răzbunători. S-au simțit bărbaţi numai cînd au înjurat sau au atacat adversarii. Număraţi atacurile şi înjurăturile lui Traian Băsescu şi ale lui Klaus Iohannis şi comparaţi-le cu puţinele plecăciuni ale lor în faţa succeselor obţinute de compatrioţii noştri! Parcă ar fi fost doi boxeri în retragere care nu au ştiut decît să lovească!
Nu avem nici un cult al competiţiei pentru că nu ne place succesul. Mai bine plîngem pe umerii cuiva decît să-l adulăm pentru succesele sale.

Parcă am avea în sînge o vocaţie a bocetului, nu a bucuriei de a trăi!