Piesa „The Killer”/ „Le tueur sans gages” de Eugen Ionescu, la New York

Un spectacol despre paradoxul şi pericolul criminalităţii

Am aşteptat cu nerăbdare spectacolele de la „Theatre for A New Audience”, care s-au jucat la „Brooklyn Polonsky Shakespeare Center”, cu piesa lui Eugen Ionescu „The Killer”, traducerea dramei absurde, atât de actuală şi atotprovocatoare, scrisă de marele dramaturg în 1958. Piesa a făcut vâlvă în toată lumea. Râvnită de marii regizori şi actori, dramaturgia lui Eugen Ionescu este o piatră de încercare pentru vocaţia lor reală. „Le tueur sans gages” a fost pusă pentru prima oară în scenă, la Paris, în 1959, şi jucată de atunci sub titlul ei original, redat în limba română prin „Ucigaş fără simbrie”, cum s-a numit şi spectacolul pe care l-am văzut, în 1968, în regia lui Lucian Giurchescu, la Bucureşti. Nemţii l-au tradus prin „Morder ohne Bezahlung”, care trimite tot la absenţa unei recompense materiale, în vreme ce versiunile pentru englezi sau americani au ales drept titlu „The Killer without Reason” ori „The Killer without Cause”, lărgind orizontul semnificaţiilor spre paradoxul criminalităţii, al morţii şi al distrugerii în masă.

Michael Shannon în rolul Berenger

Această ultimă versiune în engleză a piesei, semnată de criticul Michael Feinegold, a revenit la „The Killer”, titlu sub care s-a publicat, de altfel, şi prima ediţie a în engleză a câtorva piese ionesciene, la Grove Press, „The Killer and Other Plays” by Eugène Ionesco.

„Theater for a New Audience” a anunţat seria de spectacole cu piesa „The Killer” şi distribuţia avându-l în rolul lui Berenger tot pe Michael Shannon, care a mai interpretat acest personaj socotit un alter-ego al lui Eugen Ionescu, tot într-un spectacol cu „The Killer”, montat la „Red Orchid Theater” din Chicago, cu un mare succes. Primul spectacol din Brooklyn sau mai bine zis avanpremiera a avut loc pe 17 mai iar, în 29 mai, s-a jucat premiera oficială. Spectacolul s-a jucat până în 29 iunie.

Regizorul Darko Tresnjak

Michael Shannon alături de Stephanie Bunch

Regizorul Darko Tresnjak, nominalizat la Premiul „Tony” pentru regia la „Gentleman’s Guide for Love and Murder”, a realizat un spectacol de referinţă despre care s-a scris elogios şi entuziast, din multe perspective, inclusiv în privinţa interpretării actorilor. Născut în Iugoslavia, Darko Tresnjak s-a format în America. El a fost directorul artistic al „Old Globe Shakespeare Festival” din San Diego, între 2004 şi 2009. A pus în scenă la „Old Globe” „Cyrano de Bergerac”, „Coriolanus”, „Totul e bine când se sfârşeşte cu bine”, „Hamlet”, „Visul unei nopţi de vară”, „Comedia erorilor”, „Antoniu şi Cleopatra”… A avut turnee cu spectacolele lui în SUA, Japonia. A lucrat cu Mum Puppettheatre. A primit o mulţime de premii ale criticii de teatru. Spectacolul lui cu „The Killer” a avut o presă foarte bună şi fiecare reprezentaţie s-a încheiat în ropote de aplauze şi ovaţii prelungite, în pofida textului de o densitate a semnificaţiilor pe care teatrul absurdului al lui Eugen Ionescu a încercat să-l îmblânzească sub eticheta de anti-play, comic-drama, pseudo-dramas, naturalistic comedies, tragic farces… Trimiterile la „Procesul” lui Kafka nu fac decât să sublinieze coşmarul concentraţionar trăit de locuitorii din acest aparent radiant city. Distribuţia acestui spectacol a fost remarcabilă, având mulţi actori care au jucat sumedenie de roluri în piesele lui Shakespeare. Am avut chiar senzaţia că văd teatrul absurdului cu actori formaţi în tragediile shakespeariene, marcaţi în lumea contemporană de ideea lumii ca teatru şi de frământările, aduse la zi, ale prinţului Hamlet, trăind în putreda Danemarcă. Umbra lui Shakespeare a bântuit parcă scena, asemeni fantomei Regelui, în „Hamlet”.

Brendan Averett, interpretul rolurilor Bartender şi Primul Poliţist

În rolurile lui Bartender şi al Primului Poliţist a fost distribuit Brendan Averett, pe care l-am mai văzut jucând în două piese de Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară” şi „Cum vă place”. În rolul lui Dennie, tânăra secretară a arhitectului de care se îndrăgosteşte Berenger, am revăzut-o pe Stephanie Bunch, decisă, visătoare Ofelie dintr-un birou municipal, victimă sigură ţinând seama de efuziunile proaspetei eliberări de sub presiunea arhitectului şi a stresului din biroul condus de acesta. Liam Craig a jucat rolurile Bum, Primul bărbat, şi Beţivul, ultimul savuros pentru public, amintindu-mi de personajul cel veşnic turmentat al lui Caragiale, dar şi de scene dionisiace şi bahice din piesele marelui Will. Eugen Ionescu nu îşi poate amenda amprenta caragialiană. Merită să citim, pe această idee, „La litterature roumaine: suivi de Grosse chaleur, adapte de I. L. Caragiale”, o scriere din 1998.

Michael Shannon şi Paul Sparks

Scena de la „Polonsky Shakespeare Center”, teatrul modern din Brooklyn, recent construit, se află la câteva minute de celebra „Brooklyn Academy of Music”. Nu de mult, am văzut aici ultimul spectacol cu „Regele Lear”, în regia lui Arin Arbus, cu marele actor Michael Pennington în rolul titular. Teatrul acesta nou oferă un potenţial extraordinar regizorilor, actorilor, scenografilor, designerilor de lumini şi ideilor celor mai complexe de montare, mişcare, sonorizare. Este asemenea unei cutii a miracolelor în teatru. Inteligent este să nu vrei să le foloseşti pe toate, deodată, ca un copil care ar vrea să se joace cu toate jucăriile lumii. Răsfăţul tehnologiilor produce adeseori sărăcie‚ în artă şi comunicare.

Theatre for a New Audience

Liam Craig

Ce ar trebui să însemne montarea unui spectacol la „Theatre for a New Audience”, fondat în 1979 de Jeffrey Horowitz? Acesta a stabilit drept misiune fundamentală a noului teatru revitalizarea artei spectacolului, a studiului dramaturgiei lui Shakespeare şi a dramaturgiei marilor clasici. A fost primul teatru invitat să vină cu un spectacol Shakespeare la „Royal Shakespeare Company” din Stratford. Piesele teatrului s-au jucat pe Broadway, pe Off Broadway, în turnee, de-a lungul Americii şi în lume. Nu am idee dacă „Theatre for a New Audience” a fost invitat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sau la Festivalul Internaţional Shakespeare, organizat de Emil Boroghină. Ar fi o alegere inteligentă care ar merita să devină o colaborare pe termen lung, profitabilă pentru teatrul american şi cel din România. Aş vrea să văd teatrul românesc pe scenele din Statele Unite. Şi cred că ar fi importantă relaţia teatrului românesc cu „BAM” şi „Theatre for a New Audience”.

Michael Shannon şi Robert Stanton

Cinci principii sau idei-program stau la baza oricărei producţii realizate de „Theater for a New Audience”. Cinci valori considerate capitale. Veneraţia sau stima profundă faţă de limbajul şi ideile dramaturgilor jucaţi, spiritul aventurii, slujirea diversităţii, dăruirea spre studiu şi cercetare şi menirea de a-i sluji pe ceilalţi. Aceste valori sunt prioritare. Ele definesc colaborarea şi interacţiunea cu dramaturgii şi piesele lor, cu audienţa şi diversitatea palierelor de receptare, din dorinţa de a dezvolta actul cunoaşterii, curiozitatea, dialogul, empatia, bucuria şi plăcerea estetică. În inima „Teatrului pentru o nouă audienţă” se află valorile perene ale teatrului universal. Eugen Ionescu ar fi fost mulţumit de această ultimă montare şi compania renumită care a pus în scenă „Ucigaşul fără simbrie/ Le Tueur sans gages”.

Există apoi discuţiile „TFANAtalks” cu publicul, moderate de regizori, scenografi, jurnalişti şi oameni de teatru care predau la universităţi. Adevărate lecţii de teatru… Am fost invitată după unul din spectacole la o amplă discuţie despre această ultimă montare a piesei lui Eugen Ionescu, regizată de Darko Tresnjak. Au participat Jeffrey Horowitz, fondatorul „Theatre for a New Audience”, membru în multe consilii de conducere legate de teatru, direct implicat în proiectele Shakespeare, Allan Lang, dramaturg, Theodora Skipitares, director la „MaMa” şi profesor asociat la „Pratt Institute”. Moderatoare a fost Alisa Solomon. Dat fiind că Eugen Ionescu a fost tradus în engleză, la scurt timp după publicarea anti-pieselor lui, a cărţilor de eseuri sau „Jurnalului…/Journal en miettes/Fragments of a Journal”, mi s-a părut greu de crezut că piesa „The Killer” nu s-a mai montat din 1960, la New York, după spectacolul Off Broadway. Pare o informaţie greşită. Eugen Ionescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa, a fost invitat la New York University, Marie-France Ionesco, de asemenea. Ediţii, traduceri, simpozioane, cercetări dedicate dramaturgiei absurdului, o notorietate neştirbită de trecerea timpului. În plus, lumea e tot mai absurdă. Parafrazându-l pe Berenger, am spune că realitatea absurdului depăşeşte imaginaţia absurdului. Numai că, în cazul lui Eugen Ionescu, imaginaţia lui precede realitatea.

Eugen Ionescu şi arhitectul Le Corbusier

Matthew Richards

Referindu-ne la „subiectul” piesei şi la acest oraş strălucitor, “the radiant city”, pe care-l distruge valul repetat zilnic de crime în serie (creşterea numărului de trupuri ucise şi azvârlite în aceeaşi lagună a morţii, după acelaşi scenariu în care victimele sunt ademenite cu fotografia colonelului), putem vedea în oraşul radios o variantă modernă a Cetăţii Soarelui, utopica viziune a lui Tommaso Campanella. Eugen Ionescu a putut s-o parafrazeze, în stilul său de a lua în răspăr iluziile şi de a invalida sau de a dori să fie invalidat de valorile unanim omologate. Dramaturgul îşi atribuie acest rost de a fi infirmat, anulat, contrazis ca scriitor, ceea ce a demonstrat cu prisosinţă, prin volumul său „Nu”, clătinând de pe soclul lor mulţi scriitori dimpreună cu operele lor. Dar anunţând că ar putea scrie despre toţi aceşti autori o altă carte în care să-şi răstoarne opiniile şi să le întoarcă pe dos ca pe o mănuşă… De ce şi-a ales rolul de a fi invalidat, infirmat, anulat, aflăm dintr-o mărturisire făcută în cartea sa, publicată în 2000, la „George Plimpton”, care reia un text din 1984, „Playwrights at Work”: “The basic problem is that if God exists, what is the point of literature?… And if God doesn’t exist, what is the point of literature? Either way, my writing, the only thing I have ever succeeded in doing, is invalidated”. Lucrurile stau tocmai pe dos. Timpul validează opera lui Eugen Ionescu şi confirmă previziunile lui… absurde. Fireşte am putea să ne întoarcem la oraşul strălucitor, invocat în Biblie sau de Sfântul Augustin şi la atâtea texte ce se referă la arhitecturi şi spaţii edenice, unele parte din arhitectura dictatorilor. Arhitectura a fost de multe ori şi un instrument de manipulare şi de control al mentalităţii. Ce este interesant şi inteligent este că nu vedem nici o clipă oraşul strălucitor pe scenă. Spaţiul scenei este gol. Dar ni-l putem imagina. Doar imaginaţia îi va reda strălucirea şi perfecţiunea, doar în vis va depăşi orice realitate. În realitate, avem de-a face mai degrabă cu un proiect, cu un manifest, cu discursul despre un vis de a locui, cu o propagandă despre frumos, echilibru şi bunăstare. Darko Tresnjak a respectat indicaţiile scenice, textul şi meta-textul. A ales calea inteligentă de a monta spectacolul în spiritul lui Eugen Ionescu, un mare regizor şi scenarist, nu doar un mare dramaturg. Un lighting designer fenomenal care l-ar copleşi pe Robert Wilson… Regizorul a respectat întocmai caietul de scenă al lui Eugen Ionescu, strecurat mai mereu în corpul textului. Putem compara acest caiet de scenă cu textul piesei lui Eugen Ionescu în mână, cu ochii la spectacolul de pe scenă. În acest sens au lucrat şi scenaristul şi creatorul decorurilor (Suttirat Larlab), designerul de lumini (Matthew Richards) şi regia de sunet, foarte importantă şi ea în spectacol (Jane Schw). Strălucitorul oraş nu apare pe scenă, în schimb mizerabilismul camerei în care locuieşte Berenger, omul de rând, nu omite nici un detaliu amintindu-ne de neo-realismul din cinematografie. Montarea americană este din acest punct de vedere prea narativă, naturalistă chiar, trimiţând pe alocuri la horror şi thriller, genuri aflate la ele acasă în Statele Unite. Lipseşte uneori spiritul lui UBU, ocheada lui Jarry, lipseşte o picătură în plus din ironia nihilistă. În schimb, personajul femeii în rolul de concierge şi cel al hilarei activiste marxiste Ma Piper, interpretat de Kristine Nielsen, nominalizată la Premiile „Tony”, comprimă exploziv spiritul ludic, clovnescul cultivat de Eugen Ionescu şi de prietenii lui care l-au lansat, într-un anume sens, Raymond Queneau şi Boris Vian, cu toţii activi la Colegiul de Patafizică pe care l-au pus la cale. Patafizica şi absurdul, ating în teatrul lui Eugen Ionescu genialitatea.

Michael Shannon, Stephanie Bunch şi Paul Sparks

„The Killer” este o piesă despre Utopie şi mrejele ei şi despre Realitate şi inerţiile ei. Spiritul distructiv acţionează din lăuntrul utopiei şi realităţii care există ca paradisuri destrămate, ceea ce nu infirmă o pre-existenţă a paradisului, a armoniei şi luminii. Eugen Ionescu preferă să se vorbească despre un „spirit distructiv” care a acaparat oraşul şi nu de un geniu al răului. Răul sau binele i se par noţiuni prea vagi, ceea ce şi declară într-o admirabilă carte de convorbiri pe care marele dramaturg al absurdului le-a purtat cu Claude Bonnefoy: ’’The word ’destructive’ is more appropiate than ’good’ or ’evil’- they’re are very vague notions”. Citez din cartea tradusă în 1971, în limba engleză (Claude Bonnefoy, „Conversations with Ionesco”).
Un punct de vedere interesant, cu totul nou în abordarea piesei lui Eugen Ionescu, din perspectiva locului unde se petrec asasinatele în serie este acela ridicat de soţul meu, Prof. arh. Livio Dimitriu. El a amintit la acea discuţie mai amplă, care a avut loc după spectacolul cu piesa „The Killer” de sâmbătă 14 iunie 2014, moderată de Alisa Solomon, profesor la catedra de jurnalism de la „Columbia University”, faptul că Eugen Ionescu a scris la Paris şi în Franţa, unde au avut loc dese comentarii şi polemici cu privire la Plan Voisin şi conceptul arhitecturii lui Le Corbusier, definit şi desenat încă din 1924, prezentat pe larg în cartea lui publicată în 1935, „La ville radieuse”, la Editura „Architecture d’aujourd’hui”. Cartea lui Le Corbusier s-a tradus prin „The Radiant City”, peisaj urban despre care vorbesc îndelung personajele lui Eugen Ionescu, Berenger, exaltat, uluit de atâta perfecţiune, lumină, frumuseţe naturală şi strălucire, şi arhitectul, în „Ucigaşul fără simbrie”. Cu cât aprofundez mai mult propunerile şi planurile lansate de Le Corbusier cu privire la acest oraş strălucitor, la ville radieuse, cu atât mai mult sunt tentată să văd în personajul Arhitectului şi un pamflet transparent la demersurile lui Le Corbusier şi la utopiile lui urbane, vecine cu sindicalismul şi dictatura planificării fericirii şi bunăstării, cu orice preţ. Fie preţul plătit chiar acela de a muri, de vreme ce acesta este sfârşitul ce ne aşteaptă, declarat o formă de alienare în piesă, la un moment dat. Mesajul antidictatorial al piesei lui Eugen Ionescu este indiscutabil, el incluzând şi ipostazele sub care e introdus şi prezentat Arhitectul drept comisar, înalt funcţionar public, tehnocrat etc. El e interpretat de Robert Stanton ca un spirit exaltat de PR, cu gesticulaţia şi retorica unui înalt slujbaş pentru municipalitate şi antrepenori, autoritar suficient, calculat, birocrat, dezumanizat şi pedant. Arhitectul joacă rolul de arbitru urban al perfecţiunii şi jubilaţiei existenţiale şi nu ezită să ascundă adevărurile unei realităţi morbide şi mizerabile. Lumea în care lucrează nu mai este lumea primului ei Arhitect, Dumnezeu. Totul arată perfect până la prima cădere a unei pietre ce dezvăluie o lume, doar în aparenţă, perfectă şi fericită. Urbea cea strălucită este un fals paradis, aflat în mare primejdie de moarte, în plină disoluţie. Oraşul strălucitor este un eden prizonier, un loc otrăvit de cadavrele ce plutesc în lagună, o maladie mortală. Locuitorii lui descoperă că sunt prizonierii unui plan de exterminare, executat cu cinism, după un scenariu identic. Arhitectul utopic, interesat de planificările lui şi de status quo, încearcă să nu ia în seamă primele semne ale trezirii la realitate, nevrând să abandoneze rezervaţia lui urbană, o potemkinadă care maschează iminenţa morţii, un ghetou unde strălucirea ascunde surparea. Tendinţa lui este să muşamalizeze şi să minimalizeze distopia, dictatura morţii care şi-a adjudecat oraşul strălucit şi l-a transformat într-o capcană criminală. Arhitectul asistă impasibil la acest genocid, lumea pare să se fi resemnat şi să nu-l mai vâneze şi încerce să-l pedepsească pe ucigaşul lăsat să-şi continue cu cinism crimele, precum dictatorul opţiunea lui pentru soluţia finală. Victimele, ucise şi azvârlite în lagună, sunt ademenite invariabil cu… Poza colonelului! „La Photo du colonel” e o altă carte a lui Eugen Ionescu, publicată în 1962, tradusă sub titlul „The Colonel’s Photograph”, în 1967. Ar merita s-o citim. Arhitectul joacă rolul unui Faux-Semblant din teatrul clasic, putând interpreta orice aparenţă înşelătoare şi, ca atare, colabora cu orice dictator, fie acesta Mussolini ori Stalin sau dictatura Morţii, care este una din temele existenţialiste mari ale acestei piese.

Paul Sparks

Descoperim, la o nouă lectură, existenţialismul a outrance, din această piesă, în care absurdul devine un fel de corespondent dramaturgic al cărţii lui Kirkegaard „La Maladie mortelle”. În acelaşi sens, putem interpreta numeroasele voci şi indicaţiile autorului precise şi frecvente. Sau prezenţa lui Berenger de-a lungul mai multor piese, ca într-un serial având ca personaj acest alter-ego al dramaturgului, un serial format din „The Killer”, „A Stroll in the Air”, „Exit the King şi The Rinoceros”. În toate aceste piese sper să fie distribuit acest Michael Shannon, un actor debordant, halucinant, care joacă inocenţa, naivitatea, năuceala, aerul distrat, curiozitatea copilăroasă, credibilitatea riscantă, dăruirea cu toată fiinţa în aflarea şi prinderea criminalului, trăind paroxismul implicării şi emoţiilor, curajul confruntării directe cu ucigaşul în serie, în contrast cu inerţia şi dezimplicarea celorlalţi. E un soi de Păcală uriaş descins în teatrul absurdului. Regăsim în dramaturgia lui Eugen Ionescu existenţialismul împins până la absurd, amfibologia lui Kirkegaard, ce apelează la mai multe voci şi pseudonime scriindu-şi filosofia ca o psiho-dramă. Tot aşa, în piesele lui Eugen Ionescu, prezenţa raisonneur-ului se poate amplifica într-un vacarm de voci.

Regizorul Darko Tresnjak

Scenele cu activismul pompieristic şi cuvântările lui Ma Piper, arborând steagul Gâştii, bazate pe un text halucinant de actual, sunt antologice. Toate rolurile au în spatele lor actori foarte buni, antrenaţi în repertoriul shakespearian, în spectacole americane moderne şi extrem de solicitante. Gregor Paslawski, în rolul celui de-a doilea bătrân, şi Noble Stropshire creează o pereche memorabilă, în apariţia lor pe scenă, doi orbi bâjbâind care nu mai văd nici strălucirea, nici mizeria lumii, locuitori ai unui întuneric definitiv. În rolul lui Eduard, Paul Sparks joacă aceeaşi năuceală şi bună credinţă a omului dezarmat în faţa distrugerii sistematice. Gordon Tashgian, în rolul celui de-al doilea poliţist, pare doar să mimeze statutul lui de apărător al ordinii publice. E mai degrabă un robot, o marionetă, cu icneli amintindu-ne de Soldatul fanfaron din commedia dell’arte. Foarte bine sunt conduse de regizor ansamblurile, mulţimea şi grupurile de gură-cască, masa fanatizaţilor ce ascultă meduzaţi discursurile rostite de Ma Piper. Profesionalismul din teatrul american se confirmă încă o dată.

Existenţialismul şi teatrul absurdului

Jeffrey Horowitz, fondatorul Theatre for a New Audience

Alegerea victimelor nu ascultă de nici un fel de determinism sau decalog aproximabil logic, textul piesei şi mai ales monologul final sunând ca prevestirea atâtor execuţii şi omoruri în serie, cu ucigaşi-kamikaze şi atentate instrumentate de psihopaţi care reuşesc să năruie legile binelui şi normalităţii într-o comunitate, terorizând chiar lumea întreagă. Piesa „Ucigaşul fără simbrie” a lui Eugen Ionescu este poate cea mai existenţialistă dintre piesele sale, un text despre moartea care nu taie firul vieţii cu o raţiune anume, ci făcându-şi numărul asemeni unui Actor.

Eugene Ionesco

Moartea/Ucigaşul e un rol dificil interpretat de Ryan Quin, care mai joacă în piesă şi rolul poştaşului şi al celui de-al doilea bărbat. Personajul nu are nimic care să-l individualizeze şi se poartă ca şi cum nu are de dat socoteală nimănui. Răspunde cu hohote de râs şi chiţăituri de guzgan la monologul de întrebări şi supoziţii ce încearcă să înţeleagă mobilul, motivaţia, morbul sau genele criminalilor. Nici o replică nu pare să-l surprindă pe ucigaş, care râde cu râsul acela pe care Bergson l-a descris ca fiind du mecanique plaque sur du vivant. Râsul şi mecanica morţii, o temă obsedantă în scrierile ionesciene. Comentatorii spectacolului amintesc crimele de la „University of California”, de la Santa Barbara, între ororile recente. Ucigaşul din piesa lui Eugen Ionescu e privit cu destulă pasivitate şi complicitate drept un soi trouble fete maniac. Lumea preferă să aleagă exodul sau exilul, pregătindu-se să abandoneze oraşul strălucitor (the radiant city sau la ville radieuse) decât să lupte pentru a elimina spiritul distructiv care-o ameninţă. Un asasin în serie a decis să joace rolul Morţii printre semenii lui, fără să poată răspunde la întrebările care încearcă să afle şi să înţeleagă motivele, cauzele, resorturile interioare care au putut provoca alegerea acestui rol de criminal şi fără să existe vreo sentinţă sau judecată, vreun motiv sau vreo dorinţă de revanşă…

Noua versiune a piesei lui Eugen Ionescu dă replicilor un plus de ascuţime şi de actualizare. A fost o plăcere să recitesc textul în engleză, folosind noua traducere.

Printr-o fericită coincidenţă, în vreme ce americanii repetau pentru spectacolul „The Killer”, la New York, în România, la Teatrul Naţional din Craiova, Robert Wilson repeta cu actorii români piesa „Rinocerii”. La Institutul Cultural Român erau expuse fotografiile lui Sorin Radu cu portretele pe care i le-a făcut lui Eugen Ionescu, la New York University şi fotografii din diferite spectacole cu piese de Eugen Ionescu. Sper ca spectacolul „Rinocerii”, în versiunea lui Robert Wilson, să ajungă şi la New York. Robert Wilson este una din coloanele de rezistenţă ale teatrului în lumea contemporană, iar asocierea numelui lui cu teatrul lui Eugen Ionescu, reprezintă un atu indiscutabil pentru a lua o asemenea decizie.