PIETRELE (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Și ce vă privește pe dumneavoastră toată povestea asta?

—           Păi, să vedeți, exact aceeași întrebare mi-o pun și eu.

În Lugoj, distanțele erau scurte, și o discuție, purtată pe un itinerariu atât de modest și mai ales dacă interlocutorii mergeau atât de repede ca maiorul Mărginean, se termina ine­vitabil înainte de a se termina.

Maiorul îi întinse mâna și intră în cazarmă. Lazăr rămase să privească în urma lui, impresionat de onorul pe care-l pre­zenta santinela la trecerea ofițerului.

În război, Lazăr nu ajunsese decât plutonier, în timp ce un pârlit ca Stein fusese făcut locotenent. (La începutul celui de al doilea război mondial, Stein își va escorta familia în adăpost, în timpul alarmelor aeriene, păzind-o de bombe cu vechea sa sabie de cavalerist.)

După ce trecu Mărginean, santinela lăsă arma la picior și privi indiferentă strada de parcă aceasta ar fi fost goală. Părea să nici nu-l observe pe Lazăr oprit locului pe trotuarul de vizavi.

II

Cu toate strădaniile, rămas singur, Lazăr nu reușea să-și adune gândurile. Mai mult: nu era nici măcar capabil sa-și amintească ce i-a spus Mărginean. Încerca — și probabil că acolo greșea— să reconstituie cuvintele și nu ideile. Până la urmă, se încurcă atât de tare în propriile-i gânduri, încât în­cepu să-și imagineze o cu totul altă discuție decât cea pe care o purtaseră.

Hotărî că cel mai înțelept lucru era să se întoarcă la de­pozit și să revină în oraș spre prânz, atunci când lumea se va înghesui pe sub streșinile caselor de pe corso și când va da de cunoscuți, fără să fie nevoit să alerge după ei și să-i acos­teze într-un mod penibil. De aceea, nici nu-l observă decât în ultima clipă pe Fitacek care, trecând pe lângă el, se inte­resă de soarta bătrânei Gorunescu.

—           E tot ca ieri, îi spuse medicului; e tot ca ieri, și pro­babil ca va fi în aceeași stare și mâine și la sfârșitul lumii. Dar poate, de data asta, întâmplător, consultând-o, ați putea să-mi spuneți mai multe despre sănătatea ei.

—           V-am mai zis că nu este un caz obișnuit.

—           Cum adică?

—           Păi, vitalitatea ei este de-a dreptul fenomenală.

—           Ei, dacă. am avea de-a face cu un caz obișnuit, pro­babil că, având la îndemână exemple suficiente, n-ar mai trebui să chemăm doctorul.

—           Ce vreți să spuneți?

Fitacek era conștient că rolul său în menținerea în viață a doamnei Gorunescu era cu totul și cu totul obscur, dar nu era un om care să aibă complexe și nici n-avea de ce să și le facă: era unul dintre cei mai respectați medici din oraș.

—           Se spune că nu e niciodată bine să te pui rău cu me­dicii, glumi Lazăr, socotind că era mai înțelept ca cel puțin deocamdată să nu supere pe nimeni.

—           Dacă doriți, putem constitui un consult.

„Și atunci credeți că baba ar muri mai repede?” îi stătea pe limbă lui Lazăr să întrebe. Dar se abținu, asigurându-l pe Fitacek de deplina sa încredere.

Mergeau alături, de data aceasta Lazăr era cel care se îndrepta spre un țel, iar Fitacek cel care îl întovărășea pen­tru a-și omorî timpul. Lazăr avea impresia că merge la plim­bare cu un câine: medicul se ținea de el, dar nu era în stare să întrețină o conversație — vorbea tot mai puțin pe cât îmbătrânea, dar totuși nu se putea spune despre el că ar fi fost un ursuz, deoarece căuta mereu tovărășia oamenilor; pe deasupra mirosea pătrunzător a ploaie și a animal și… și era imposibil de spus a ce încă.

După mai mulți pași, apropiindu-se de depozit, Lazăr con­stata ca aproape a uitat pe medic, că timp de câteva minute umblase adâncit în gândurile sale, dar că celălalt se uita mereu la el, își imagină Lazăr, de parcă încerca plin de dispe­rare să aducă vorba despre ceva.

Ajunși în fața intrării în depozit, se opriră, stătură câteva clipe uitându-se unul la celălalt, încredințându-se din pri­viri că nu au sau că nu pot să-și spună nimic, apoi medicul schiță un gest de salut și plecă; Lazăr intră, dar se răzgândi, se întoarse în stradă și-l strigă pe Fitacek, invitându-l la un păhărel de vișinată. Și din nou Fitacek ezită: nu-i displă­cea gândul de a sta de vorbă cu cineva undeva la căldură și ferit de ploaie, dar Lazăr nu era nici pe departe interlocu­torul pe care și-l visa. În afară de asta, ceva îl împingea mereu din spate, nelăsându-l să stea locului, gonindu-l încoace și încolo, obligându-l să hoinărească prin orășel și să se adă­postească mereu singur, asemenea unui animal hăituit.

Apoi se așeză totuși pe un scaun pe care i-l oferise gazda sa. Gândurile nu i se puteau însă opri și ele, ci o luau razna, încât în realitate nici nu s-ar fi putut spune că ceea ce-i tre­cea lui Fitacek prin cap ar fi fost gânduri: mai degrabă im­presii, impulsuri, dacă vreți, și o pronunțată stare de ne­liniște. Chipul său întărea în acele clipe această imagine și pentru un eventual observator: dinții mari și bărbia proemi­nentă îi dădeau părții inferioare a feței sale aspectul unui bot, nasul umflat îi fremăta la fiecare adiere, de parcă ar fi adulmecat cu nările primejdiile nenumărate care-l amenințau. Când vorbea, sublinia fiecare cuvânt cu o mișcare din cap, iar vorbele îi erau smucite și greu inteligibile. „Fitacek ăsta parcă-i un animal” își spunea toată lumea care-l vedea, dar nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate cu ce specie anume se asemăna medicul.

Iar Lazăr își zicea în timp ce-l admira cum se perpe­lește pe scaun: „Ăsta nici nu arată a doctor! Parcă ar fi unul dintre golanii care se învârtesc în jurul depozitului în goană după lucru ușor și plată bună”.

—           Domnule doctor, îi spuse punându-i păhărelul de vi­șinată în mâna, cred că asta o să vă facă bine. Sunteți cam ud. (Nu era adevărat, dar Fitacek nu-l contrazise. El avea cotloanele lui în care se adăpostea în nopțile ploioase și pe care le schimba din jumătate în jumătate de oră — mai mult n-avea răbdare să stea într-un loc.)

Doctorul își duse paharul la gură și rămase cu el așa, fără să-l bea și fără să-l lase jos.

Ca să spună ceva, Lazăr începu să facă spirite pe mar­ginea unei știri din ziar după care Lady Lane, văduva vice­regelui englez Lord Lane și sora unui general grec, căsătorită la vârsta de 75 de ani cu ofițerul de poliție Pirovnatis în etate de 27 de ani, se simțea fericită în luna de miere. Apoi „discu­tară” despre prohibiția alcoolului în Statele Unite, adică La­zăr vorbea, iar medicul mormăia și dădea din cap.

Pe urmă nu mai putură să ascundă nici unul dintre ei că nu mai aveau răbdare: Fitacek se învârtea în jurul măsuței de lucru a lui Lazăr, neștiind unde să pună păhărelul cu vișinată, Lazăr îl înjura în gând că nu vorbește nimic, că nu reacționează în nici un fel la cele ce s-au petrecut în noaptea precedentă.

—           Când puteți să treceți pe la mine pe-acasă? îl întrebă pentru a cincea oară zadarnic pe doctor. Nevastă-mea…

—           Vin eu, o să vin negreșit… Lasă, nu-i nimic grav… Apoi se porni într-un râs cu convulsii și plecă.

Așa că lui Lazăr nu-i rămase decât să se apuce de trebu­rile curente de la depozit și să-l aștepte pe Rusan. Dar n-avea răbdare, n-avea răbdare să se ocupe de nimic.

Puse un disc pe patefon și, în timp ce o muzică hârșâită se răspândea în încăpere,. privi .afară pe geam și admiră sti­vele de scânduri de anumite dimensiuni și anumite esențe în­șirate sub șoproane sau de-a lungul gardurilor, la cei câțiva copaci mari, nuci bătrâni și castani, răspândiți ca niște străjeri vii la marginile depozitului de mădulare de copaci morți, la casele din jur, multe noi, puține frumoase, la cerul aproape senin, cerul acesta mereu altul deasupra aceluiași depozit, și începu să gândească din nou, atunci când i se opri privirea lângă stiva „specială”, cea pe care o rezervase ultimelor sale proiecte, stiva care era destinată să devină avangarda noii sale idei. Citise undeva într-un ziar că un kilogram de lemne la cursul de atunci valora un leu și jumătate, în timp ce un kilogram de scobitori patru sute de lei. Își procurase așadar utilajele necesare pentru a face scobitori, înserase în ziarul local și în cele din orașele învecinate anunțuri pentru marfa .pe care se pregătea s-o producă, intrase în legătură cu o firmă care trebuia să-i ambaleze scobitorile, expediase pri­mele eșantioane sub formă de reclamă la toate restaurantele și prăvăliile mai mari din Banat; aștepta cererea. Dar n-avea răbdare s-o aștepte. Începu să fabrice scobitori în cantități uriașe. El însuși purta mai nou mereu o scobitoare între dinți, devenind un fel de reclamă vie pentru marfa sa. Dar lipsa de răbdare — și pe cât îmbătrânea aceasta se accentua tot mai mult —, nerăbdarea nu-l lăsa să aștepte să vadă rezultatul întreprinderii pe care abia o inițiase. Se părea tot mai evident ca un kilogram de scobitori e un lucru care se vinde mai greu decât un kilogram din orice alt produs și chiar dacă orgoliul său nu i-ar fi permis niciodată să recunoască față de alții că s-a înșelat în speranțele sale, se gândea ca în locul (sau alături de) scobitori să facă scândurele de parchet. Tot mai multă lume avea parchet în casă, parchetul se vindea altfel decât scobitorile, deși nimeni nu putea garanta că moda aceasta nu va trece într-o zi asemenea atâtor altora. Comandase și mașini necesare pentru materializarea acestei noi idei și aștepta cu înfrigurare primele comenzi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.