PIETRELE (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Unde-i? întrebă Jager. Aș vrea să-l citesc și eu.

—           Nu… nu pot să-l dau… Dacă vreți, veniți dumneavoastră la mine și oricând… cu plăcere… poate într-o noapte…

—           De ce nu-l publicați?

—           Să-l public? Vancu cel Roșu nu se gândise niciodată la asta. Cum adică să-l public?

—           Să scoateți o carte. Tipografia Union mi se pare o firmă demnă de toată încrederea în orașul ăsta.

—           O carte?! Van cu era uluit.

De data asta, Rusan era cel care pufnea furios din nări. (Numai că el nu se prefăcea.) Ar fi vrut să rămână cu Jager, să-l descoase și să afle situația reala a lui Lazăr, dar Vancu cel Roșu se simțea acum bine în prezența lor și nu mai dădea un semn de a se despărți de ei. Tâmpitul ăla care putea pretinde că Veta n-a făcut întrutotul un târg prost luându-l pe Lazăr… Să te mai și crezi învățat pentru a spune o prostie ca asta! Lui Rusan i se mai întâmplase să citească, mai bine zis să răsfoiască, unele cărți sau articole de ziar în care oameni ce se dădeau drept foarte învățați spuneau cele mai simple lucruri sau pe dos sau fără a putea fi înțelese.

—           Dar cum o să sfârșească Lazăr, nu ne poți spune? uită din nou Rusan pluralul de politețe.

—           Nu sunt ghicitoare! Duceți-l la o țigancă să-i citească în palmă!

—           Numai trecutul îl puteți ghici?

—           Eu nu ghicesc nimic! Eu combin semnele care există și pe care am învățat să le citesc.

—           Atunci îmi puteți spune și dacă Lazăr a făcut… a ucis sau nu în viața lui…

—           Nu pot spune așa ceva. Eu nu-s nici țigancă și nici papagal ca să stau pe o flașnetă și să scot niște bilete măsluite dinainte pentru cine s-o nimeri.

Jager, la rândul lui, încercă să se întrețină cu Vancu despre Romeo și Julieta, dar Rusan le intra mereu în vorbă. Până la urmă, avocatul se plictisi și se opri cu altcineva la povești.

Rămas singur cu Vancu cel Roșu, Rusan îl blestemă în gând pe avocat, apoi își luă rămas bun, lăsându-și interlocutorul încurcat în mijlocul unei fraze.

Apoi, lopătând din brațe, o luă spre gară, în timp ce Lazăr venea din direcția cealaltă. Din când în când se oprea și se uita pe furiș înapoi să vadă dacă Lazăr se oprește cu cineva sau dacă vine pe urmele lui. Se postă în fața unei vitrine, întorcând spatele trecătorilor pentru a nu fi obligat să salute pe cineva, pe vreunul dintre cei care îl călcaseră vreodată pe coadă. Se întoarse însă repede pentru a-l acosta pe Stein. Aștepta ca acesta să-i vorbească despre hârtia pe care i-o dase lui Raica, fiindcă nu se îndoia nici o clipă că cei doi asociați discutaseră pe larg evenimentul. Fu aproape dezamăgit când Stein, după ce-și termină lungul salut, începu să-i povestească despre noul vapor de pasageri NEW YORK cu sală pentru popice, pentru tenis, cu sală de cinema și „Shuffleboard“, ceva ce trebuia să fie încununarea luxului, pentru că în ceea ce-l privea pe Stein, el nu înțelegea sensul acestui cuvânt.

—           Ați văzut? Am semnat…

—           Da, știu. Dacă toți oamenii ar fi atât de receptivi… sau de ușor de convins…

—           Ce știți despre crima de azi-noapte? întrebarea lui Rusan suna cam așa: „Eu v-am semnat actul acela atât de important, și numai Dumnezeu știe cu câte riscuri, acum fii drăguț și dumneata și povestește-mi că toata lumea știe că Lazăr și-a ucis tatăl și că din asta i se va trage și lui prăbușirea!“

—           Ce crimă?

—           Nu înțeleg. Pur și simplu nu pot să înțeleg! în orașul ăsta se află până și câți purici are pisica fiecărui contribuabil, dar nimeni nu știe nimic despre moartea unui om!

—           Știu că în noaptea asta a murit măcelarul Joska, dar dacă numiți criminal boul care l-a împuns ieri…

—           Știți foarte bine la cine mă refer: la Copârșeu. Stein nu dădu nici un semn că și-ar aminti ceva. La tatăl lui Lazăr, îl mai ajută Rusan.

—           Nu știu și nu mă privește. Nu știu nici că acest domn Copârșeu a fost sau nu tatăl, domnului Lazăr.

—           Nu vreți să știți?

—           Nu știu, nu vreau să știu, care-i deosebirea? Dumnezeu îi lasă pe alții să știe. Nu trebuie să le știe Stein pe toate, că pe urmă ar veni prea.-multă lume la el să-l întrebe și el n-ar mai avea timp să-și vadă de afaceri…

—           Dacă eu vă dau acum o palmă, nu-i așa că mă dați în judecată?

—           De ce să-mi dați dumneavoastră mie o palmă? Ce v-am făcut eu ca să-mi dați o palmă?

—           Să zicem că v-aș da o palmă. M-ați acționa sigur în judecată!

—           Uitați-vă: dacă mi-ați trage o palmă, eu nu v-aș da în judecată, dar eu nu vă pot spune lucrul ăsta, pentru că atunci m-ar putea lovi oricine fără să-i fie frică.

Rusan ramase câteva clipe descumpănit. Apoi își reluă raționamentul fără a lua în considerare răspunsul lui Stein.

—           Păi, vedeți, dacă eu i-aș da cuiva o palmă, acesta m-ar da în judecată și toată lumea din oraș ar ști. Și când Lazăr… când cineva omoară pe altcineva, tot orașul se face că habar n-are. Așa ceva n-am mai auzit!

—           Uitați ce e, domnu Rusan: nimeni nu știe…

—           Sau nu vrea să știe!

—           …sau nu vrea să știe, ceea ce pentru lege e tot aia, dacă l-a omorât cine credeți dumneavoastră pe Copârșeu. Dumnezeu să-l ierte, cum spuneți voi, creștinii. Și pe urmă, eu va spun cinstit, nu cred că cine credeți dumneavoastră l-a omorât pe domnul Copârșeu.

—           Asta legea ar trebui s-o hotărască.

—           De ce? Aveți cumva impresia că legea o să-l învie pe domnul Copârșeu? Știți, asta este așa ca și cu palma despre care ați vorbit mai înainte: dacă te faci că nu simți, totul trece, dacă dai și tu, mai dă și el și iese din nimica o bătaie întreagă. Totul e să nu știe celălalt că nu vei da înapoi, pentru că altfel o să te lovească oricând o să-i facă plăcere.

Pe Rusan îl enerva că în dimineața aceea fiecare cunoștință îl învăța în toate ca pe un copil mic.

—           Eu știu că atunci când moare un om, trebuie să se cerceteze cauza și să se pedepsească făptașul!

—           Asta nu se poate face chiar întotdeauna. De multe ori e mai bine pentru toată lumea ca o crimă să nu fie judecată.

—           Și vreți să spuneți că acum e mai bine… Pentru cine e mai bine să nu se facă lumină? Las’ că știu eu pentru cine! Las’ că am eu grijă…

—           Pardon! Eu nu m-am referit la cazul acesta. Eu am vorbit așa… În general…

Cei doi domni se opriră lângă un colț și-și continuară discuția mai cu prudență pentru că ceva mai încolo Lazăr stătea de vorbă cu Jager.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.